- Zece ceaiuri, vă rog!

foto: Bogdan Stănescu

Vineri a fost ziua în care m-am transformat în ceainic (cu toartă, modele florale, plin de ceai, alea-alea). Am pus apa la încălzit de dimineață împreună cu Bogdan, dar focul a fost prea mic și până să fiarbă bine ideea, se făcuse deja destul de târziu pentru infuzii lungi.

Mergem? Mergem! Am încercat împreună cu Bogdan să înțelegem mai bine ce presupune o asemenea documentare urmată de elaborarea propriu-zisă a câtorva articole. Iată povestea:

Am luat de pe grupul (Facebook) I Love Cluj o listă cu 12 locuri în care clujenii își beau ceaiul. Am ales 10 pe care le-am considerat mai relevante, și-am început o călătorie de documentare a ceea ce urma să devină: Top 10 places to drink a nice cup of tea in Cluj Napoca. Bogdan făcea fotografii, eu răsfoiam meniul, răspundeam întrebărilor managerilor curioși și luam notițe.

În prima ceainărie în care am intrat am băut ... o cafea. Cunoșteam bine ceaiurile lor, și eram oricum prea adormită pentru un "ceiuc fierbinte". Până Bogdan a făcut poze ici-colo, eu am contemplat ce se întâmpla în jurul meu, și în doar câteva secunde mi-am dat seama că defapt acest minuscul și boem spațiu îmi era cu adevărat foarte, foarte drag. Era pe la prânz, și era plin-ochi. Servirea a durat mult, dar cafeaua a fost bună. Fumul era gros, dar atmosfera duduia intens și dinamic, așa cum le șade bine "marilor orașe". Dar ce să scriu din toate acestea? Cât de sinceră să fiu și până unde să merg? Am notat ce-am crezut mai important, am dat pe gât cafeaua (excelentă) și-am plecat mai departe spre următoarele 9 destinații.

A fost un experiment extrem de interesant! Am văzut ceainăriile în ora lor de ne-vârf, când unele erau aproape goale sau altele rezolvau "treburi administrative". Am întâlnit oameni de tot soiu', toți în același domeniu de activitate. Unul dintre manageri a vrut să ne întâlnească personal pentru a înțelege mai bine ce dorim, și a face clar ce vrea el de la noi. Ne-a zis foarte explicit că dacă există un Top10, "cafeneaua" lui va fi pe locul I sau nu va fi deloc. Dar după ce a mai coborât puțin garda s-a dovedit un tip simpatic de la care am aflat foarte multe informații interesante. O altă "hangiță" ne-a primit cu bucurie și ne-a lăsat să facem poze, dar când am cerut un meniu pentru a-l răsfoi (și a comanda, duh!) m-a înjunghiat cu câteva întrebări foarte directe. I-am spus că acest local a fost menționat pe facebook ca fiind unul dintre cele.... dar domnișoara era documentată și știa despre ce vorbesc. [grupul I-love-Cluj are (la ora publicării acestor rânduri) peste 12.000 fani. Șansele sunt mari ca ea să fie unul dintre ei.] Și atașamentul ei față de locul de muncă era evident. Ne-a adus cu prietenie ceaiul, dar când am început să-l fotografiem, a venit înapoi la noi pentru a ne ruga politicos să-l "rearanjăm", forma de prezentare actuală fiind mai mult o "improvizație". La plecare, tânăra brunetă simpatică ne-a oferit unul dintre cele două ceaiuri din partea casei.
Am fost foarte plăcut impresionată de un local mic, mic, deschis abia de câteva luni în locul altei ceainării cu specific japonez (după care mulți clujeni încă plâng). L-am întâlnit și aici pe proprietar, un tip tânăr și foarte uman. Acest cafe-bar este foarte îngrijit (da, știu: e NOU) și decorat cu mult bun-gust. Atmosfera e foarte plăcută. Când am întrebat de ceaiuri, am primit o listă destul de scurtă (dar fiecare produs "suna bine"). Mă întrebam de ce ar vota clujenii un ceai bun de pe un meniu atât de scurt? Dar răspunsul a venit instant: pentru atmosferă.
Până la urmă lista aceasta de "Zece locuri în care se bea ceai în Cluj" nu noi am "construit-o", ci clujenii care au răspuns întrebării "Unde vă beți ceaiul în Cluj?" pe grupul facebook. Asta a făcut ca experiența noastră de documentare să fie cu atât mai palpitantă, descoperind locuri pe care chiar nu le cunoșteam.

Pe la ora 4 când am lut prânzul eram deja rupți de oboseală. Băusem deja mai mult ceai decât aș fi băut dacă aș fi fost bolnavă, mai aveam 5 localuri de văzut și deja ne tremurau amândurora picioarele de oboseală. Era destul de important să terminăm articolul vineri, pentru Bogdan fiind "o sarcină de serviciu" iar pentru mine bucuria de a scrie amestecată cu plăcerea de a lucra împreună cu el. (Acum un an pe vremea asta lucram împreună la firma Lateral pentru explorra.com, deci mi-a fost ușor să înțeleg "ce-ar merge").

Ne apropiam de sfârșitul zilei. Ultimele 3 localuri erau frumos legate unele de altele prin Parcul Mare. Dar înainte de ele (pe care le cunoșteam deja bine) mai aveam o locație necunoscută. Această "ante-pen-pen-ultimă" ceainărie (în adevăratul sens al cuvântului) mi-a oferit de departe cea mai plăcută surpriză. La intrare zăceau covoare și perne și două semne pictate pe lemn: descălțarea! și fumatul interzis!. Ne-am uitat unul la altul și ne-am conformat regulilor. Casa aceasta cu 3 camere mari plus spațiul de trecere plus bucătăria era... imensă. Covoarele foarte moi făceau ca scoaterea încălțămintei să devină o adevărată plăcere. Multe drapaje, o cameră cu lumini ultraviolete (o nebunie) și un meniu stufos au adăugat la servirea excelentă. Cei doi tipi pe care i-am abordat cu explicația (cine suntem, ce facem, de ce avem nevoie) au fost foarte simpatici și deschiși. Deși aș fi refuzat orice ceai (ceainicul interior era aproape plin) n-am rezistat tentației de a deschide meniul. Băusem deja "tot felu'", astfel încât l-am ascultat pe unul dintre băieți făcându-mi câteva recomandări. Am ales un ceai revigorant la (!) sugestia lui (cred că ceaiul băut începea deja să ni se strângă în cearcănele de sub ochi). Această ceainărie a fost ca o oază (nefumătoare) în care ne-am revenit puțin înainte de ultimele destinații și unde cu siguranță ne vom întoarce.

Vineri seara am ajuns târziu acasă, dar am început să "prelucrăm" informația. La 2.00 am considerat că e un bun moment să ne oprim, și pe la 3.00 ne-am și oprit. Sâmbătă Bogdan a continuat să lucreze la fotografii, și eu am mai scris 2 texte, dar duminică seara mai aveam încă 3 - suficiente pentru a petrece încă o jumătate de noapte scriind și editând. Luni trebuia să fie sus totul, no question asked!

Articolul a fost foarte bine primit, chiar dacă are mici scăpări (bine ascunse). Am întâlnit mulți oameni interesanți și am înțeles puțin mai bine ce înseamnă o cafenea mișto. Mi-am exersat scrisul, ceea ce e întotdeauna fain, și-am mai construit încă ceva cu Bogdan, ceea ce e întotdeauna minunat.

Scepticism

SCEPTICÍSM s.n. 1 Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoștințe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia. 2 Atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva. (cf. DEX '98)

Sunt în sesiune "până-n gât". Am de scris reportaje, scenarii, cronici, de luat interviuri și de făcut o machete de publicație. Mă simt ca o furnică puternică dar copleșită de "un grăunte jumătate". În sesiunea aceasta, orice fac nu-mi găsesc locul. Sufăr după bibliotecă enorm. Lucrez de acasă și mai împrumut câte un birou între două scuze: "nu merge internetul", "nu e urgent", "n-am cum să termin".

Revin la Problemă (scuză)! Biblioteca de pe str. Kogălniceanu nu s-a închis, ci s-a mutat într-un sediu nou și odios. Înțeleg nevoia de schimbare și goana după modernizare, dar de data aceasta mă confrunt cu o înnoire nedorită. La sala de lectură a sediului central nu am fost decât odată, o dată. Este, trebuie să recunoaştem, urâțenie de clădire - un pui mai mic al Casei Poporului. Între coridoare întortocheate și scări întunecoase am găsit sala de lecutră! În spatele uşii (nescârțâite) de termopan m-a întâmpinat zâmbitoare una dintre doamnele bibliotecare atât de cunoscute. "N-ai mai fost la noi, nu?" m-a întrebat în șoaptă, deși în sală era o singură persoană. "Nu!", am răspuns uitându-mă anapoda.

Totul - mai puțin ea - îmi era străin. Mirosul acela de "nou" m-a intrigat. O bibliotecă trebuie să fie însiropată cu miros de cărți vechi și nu cu aromă de lavabil proaspăt și mobilă din pal melaminat. Altfel nu e valabilă. "Poți să-ți lași lucrurile acolo în dulap și ...". I-am întins legitimația și m-am uitat derutată după un birou. Surpriză: un prelungitor se întindea pe lângă una dintre mese, deci nu mai trebuia să-i prelungesc prelungitoarele de acasă. M-am așezat cuminte acolo, mi-am pus geaca pe spătarul scaunului, și-am început să mă foiesc. Mă simțeam exact ca într-o biblioteca pentru copii. Rafturi scurte acopereau pereții. Mobilierul asortat (vai, ce drăgut) alb-albastru. Foarte, foarte puține birouri dar foarte, foarte sclipicioase. Geamurile mari dădeau direct în alte clădiri înalte și prindeau între sticle mizeria unui cartier suprapopulat. În sala de lectură a mai intrat unul-altul, fețe cunoscute care-mi confirmau mereu că nu, nu sunt altundeva (chiar dacă aș vrea) decât în Sala de lectură O. Goga.

Am scos-o încet pe Carolina din geantă, am conectat-o la curent, și-am căutat primul lucru pe care nu-l aveam pe Kogălniceanu: "net". Urmă de net(uri), frumos parolate toate. N-am mai întrebat nimic despre parole si acces, dar am încercat să scriu. Și-am scris! Am scris articolul anterior plin de frustrare (și) Nostalgie.

Când am terminat, mi-am pus capul în mâini și m-am frecat la ochi. Trebuie să lucrez! Trebuie să lucrez! Trebuie să lucrez! Zis și făcut. Am închis capacul laptopului, mi-am luat geaca de pe spătarul scaunului, și-am ieșit la vânătoare de cafea și mâncare. Pustiu. Pierdută pe scările impunătoarei clădiri, am scanat zona urbană în care mă găseam. Nici urmă de haleală. Am sfârșit la PROFI. Super! Dintre rafturile cu biscuiţi hârtie igienică şi bere cânta Love Hurts și The Power of Love. Oameni paşnici împingeau cărucioare în timp ce eu eram complet dezorientată și fără idei. După 25 de minute am plecat cu: 0.5l Coca Cola, 0.33l Tedi (mere, morcovi și zmeură), un lapte bătut Napolact, un corn simplu* și o ciocolată cu alune și stafide. Ceva bun, ceva rău, ceva hrănitor, ceva dulce. Bleah. Mă lovește chestiunea a doua care e defapt Problema: "cafeauă"! Cu pumnii strânși de nervi am cumpărat o cafea scumpă și oribilă din locul în care, cu orice ocazie mi se oferă, îl refuz: O M V !

Cu toate cele în mâini mă întorc prin ploaie la biblioteca. Mă sprijin de un geam, oftez, și mănânc "cornulețul cu lapte". Deși pe ușă sunt câteva desne mari: interzis vobitul la telefon, interzis accesul cu mâncare și băuturi etc., intru pe ușă cu sticlele de suc, cu cafeaua, şi ciocolata burduşite în mâini, spre stupefacția drăguței bibliotecare. Cu o falcă în cer și una în pământ, se apropie de mine - probabil căutând cuvinte elegante de mustrare - dar n-apucă să zică nimic. "Știu, dar caut un gunoi", i-am spus. "Și trebuie să faci și garderoba", mi-a zis, aproape rugându-mă s-o înțeleg. Am făcut și asta. Toate lucrurile mele sub cheie și cheia la doamna bibliotecare. Adică să trebuiască să cer cuiva acces la propriul meu... ruj, şerveţel, pix, kiwi, mărunţiş?!

Trebuia să lucrez și știam asta! Problema care a fost încă este: au trecut de atunci 19 zile și eu îmi repet în fiecare zi trebuie să lucrez. În "biblioteca ca pentru copii" de "oameni mari" n-am mai călcat, deși poate ar fi trebuit. M-am întrebat stând pe scaunul acela nou în biblioteca aceea nouă: oare ce-mi lipsește, defapt? Oricât de tragic ar suna, noua bibliotecă nu-mi oferă motivare. Nu pot face o pauză pentru o cafea bună sau pentru o varză la vărzărie, nu sunt la cinci minute de facultatea de teatru și nici la zece minute de cinematograful Arta. Probabil pentru un altul biblioteca e minunat așezată la 15 minute de Iulius Mall, dar pentru mine, asta "nu ține".

La plecare am schimbat o scurtă vorbă cu doamna M.B., o foarte, foarte simpatică doamnă bibliotecară. Mi-am exprimat dezamăgirea mutării sălii de lectură, și am citit pe fața ei aceeași tristețe.

"Se vede că cine a gândit clădirea asta n-a fost niciodată într-o bibliotecă și nu cunoaște mersul cărții. A fost cel mult într-o librărie, dar cu siguranță nu într-o bibliotecă. E goală în mijloc cădirea asta de sus până jos, și practic toate sălile sunt înghesuite în colțuri inaccesibile". E simplu: clădirea veche a fost retrocedată. În sala veche erau 68 de locuri, cu un flux de peste 100 de "cititori" zilnic. Sala nouă are 22 de locuri - dar urmează să se mai deschidă două la etajele următoare.

În toți anii de facultate și master nu m-am înscris niciodată la BCU. Biblioteca O. Goga a fost ca o sală "privată" unde puteam ronțăi și învăța în același timp, unde-mi ascundeam geanta pe sub picioare și scoteam din ea tot ce aveam nevoie când aveam nevoie. Mâncam bine, învățam bine, socializam bine. Acum detest noua sala de lectură în care am fost o singură dată. O detest pentru ce este dar mai ales pentru ce nu este. Sau poate ar trebui să recunosc că o detest pentru simplul fapt că nu am niciun motiv!

* cât de simplu poate fi un Corn simplu 80gr.? E simplu: faina alba, apa potabila, ulei, zahar, drojdie, sare, lapte praf, praf de ou. E atât de simplu încât nu se complică nici cu diacritice.

Nostalgie

NOSTALGÍE, nostalgii, s.f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut (cf. DEX '98)

Trăiesc o traumă, destul de greu de explicat, pentru că sunt conștientă de faptul că puțini sunt cei care mă citesc vor înțelege. Scriu, oricum, pentru toți aceia care au nevoie de o explicație.

Anul acesta (sper să) termin masterul și a doua facultate, deci sunt în școală de mulți, mulți ani - să tot fie vreo 17 la un loc (unde mai pui faptul că am început clasa I de trei ori până să o și termin). Casa noastră e un fel de gară în care unu' vine, altu' pleacă, unu' cântă la pian, altu' are musafiri. Niciodată n-am putut învăța acasă, astfel încât refugiul meu a fost Sala de lectură O. Goga de pe strada M. Kogălniceanu. În inima Clujului, ce mai?

DECI, să revin la traumă: sala de lectură în care învăț de aproape 10 ani s-a desființat. Adică s-a mutat. Într-un sediu nou. Într-un cartier nou. Într-o zonă nouă de (dis)confort. Și în timp ce ea sclipește pe toate părțile ca un Maserati nou-nouț, eu mă simt ca un copil dat afară din casă care se plimbă cu abecedarul în ghiozdan și vrea să învețe să scrie și să citească, dar nu are unde.
S-o iau cu începutul. Cred că eram în clasa a opta când am călcat pentru prima dată în sala de lectură de pe Kogălniceanu. Am intrat neinițiată și timidă, și m-am așezat la masa cu nr.1, normal - la prima masă de lângă ușă. Am privit în jur să vad dacă cineva se uită suspect la mine. Nimeni. Mi-am scos caietul cu pătrățele, manualul și stiloul, și-am încercat să "învăț", cu toate că atmosfera din jur mă fascina și nu-mi puteam controla privirea curioasă. Normal, n-a trecut mult până o doamnă (bibliotecara, normal) împreună cu un tip (un tip normal care voia, normal, locul de sub mine) m-au abordat (anormal) destul de dur. M-am tot fâstâcit, m-am scuzat, m-am justificat... apoi normal, m-am ridicat. Am primit un alt loc și mi s-a luat legitimația (da, aveam legitimație), și nu știu exact de ce, îmi amintesc bibliotecara bodogânind în continuare. M-am făcut mică, deși eram, deja, mică. La sfârșitul orelor de studiu, mi s-a întins o hârtiuță lungă și îngustă pe care să o completez cu informațiile unei cărți pe care teoretic aș fi împrumutat-o. M-am suspus, cu toate că nu înțelegeam nimic din acest ritual academic.

Au trecut aproape zece ani de atunci, iar în ziua cu masa nr.1 habar n-aveam că voi petrece sute de zile și sute (dacă nu mii) de ore în mirosul acela elevat. Am învățat să caut titluri pe computer, am prins mici "jmecherii", am adormit, am povestit, am slăbit, am mâncat, am umblat desculță, dar am scris și am citit enorm.
Sala aceasta minunată avea tot felu' de lipsuri de care m-am împiedicat, la care mai apoi m-am adaptat, și de care, în final, m-am îndrăgostit (mai puțin lipsa conexiunii la internet. am rămas la frustrare, cu toate că găsisem o soluție, dar nu era de competența bibliotecarei să ia astfel de decizii. Cum să faci cercetare fără resurse invizibile?). Când am început să merg cu laptopul la bibliotecă, m-a izbit lipsa prizelor. Asta însemna că eram nevoită să stau doar la numite locuri (4 la număr), și cum nu eram singura care scria la taste, exista o șansă ca toate locurile să fi fost deja ocupate. În sesiunea în care am realizat că soluția nu va veni "de la sine", am făcut o donație substanțială acestei săli pe care o iubeam și care mă ținea la cald: un prelungitor și un tripluștecher. Totul scârțâia în sala aceea veche: podeaua, scaunele, geamurile, și mai ales, o, mai ales ușa. Dar doamnele biblitecare erau (și sunt) minunate. Nu-mi amintesc cine exact m-a agresat de la locul nr.1 când eram pe clasa a opta, cred că era o tânără... dar în zece ani de experiență am ajuns la o concluzie "profundă": cu cât o bibliotecară înaintează în vârstă, cu atât ea e mai amabilă, mai plăcută, mai doritoare să te ajute, mai răbdătoare, mai minunată. Pe noi, veteranii sălii, ne cunoșteau pe nume și știau ce studiem și cam de câți ani (din cărțile pe care les solicitam, nu din formulare). Cât despre noi, cei vechi, cei crescuți între aceste coperți... Aveam fiecare grupurile noastre de prieteni pe lângă care cloceam mereu câte ceva, totdeauna stând cam la aceleași birouri. Apoi, ca o marcă a sălii, erau cele câteva personaje "ale locului" pe care le știam doar din vedere, dar le vedeam întotdeauna acolo. Dintre ele o voi menționa doar pe tânăra cu părul prins în coc, îmbrăcată în negru și purtând un ruj roșu aprins, care era acolo, la locul ei, de la deschidere până la închidere (tot timul zilei, orice zi!), și care avea (și are) o putere de concentrare extraordinară. E uimitor câte poți afla despre un om doar urmărindu-i spațiul de lucru. E cel mai ușor să-ți dai seama cam ce studiază și ce interese are doar citind titlurile de pe masă, dar poți afla și cât de sociabilă e persoana (de câte ori iese să vorbească la telefon sau câți alți prieteni are în bibliotecă), cât de ordonată e (vezi ce și cum ține pe birou: cafea, biscuiți, cursuri, cărți, șervețele, cremă de mâini, carioci sau creioane, carioci și creioane și markere și "highlightere" colorate, telefon/telefoane, balsam de buze, suc, apă, lapte bătut, poza iubitei etc.), cum reacționează sub stres (oricare 5 minute în sala de lectură în perioada sesiunii sunt suficiente pentru a putea trage concluzii), cât de interesată e de ce studiază (test: aruncă-i o privire și vezi dacă ți-o aruncă înapoi), cât de regulat mănâncă, merge la toaletă etc. Tot în această sală de lectură, în perioada BACului, prietena mea era curtată de cel care-i va fi devenit soț. Era anul în care sala de lectură împlinea zece ani, an în care ne uitam cu ochi obosți la micuțele "printuri" de pe birourile noastre, pe care scria De zece ani aici împreună. Zece? Fiecare zi de studiu părea o veșnicie incomensurabilă.

Sala de lectură de pe Kogălniceanu a fost o constantă a vieții mele în liceu și în facultate. Am învățat pentru capacitate și bac, olimpiade și sesiuni, am scris o licență frecându-mi coatele de mesele de lemn vechi și mi-au crescut concomitent picioarele și mintea. Cu toate că aparatul de cafea făcea o cafea oribilă, atât de tare încât ar fi ros chiar și o ediție de Shakespeare, opere complete cu copertă de carton, cu toate că la toaletă nu era niciodată hârtie igienică, iar telefonul fix (bine ascuns între cărți) se auzea din orice colț al sălii, eu și mulți alții am găsit aici ce căutam: confortul și liniștea de care aveam nevoie când pătrundeam în propriile creiere.

Clădirea de pe M. Kogălniceanu a fost retrocedată iar sala de lecutră s-a mutat la "sediul central" de pe Calea Dorobanților. Pe scurt, o detest! Sunt aici de trei ore și tot ce-am reușit "să lucrez" este acest text plin de nostalgie și frustrare. Vă rog să mă scuzați, mă duc până la toaletă să verific dacă este hârtie igienică. Apoi am plec spre oriunde, înainte să îmi ratez complet ziua. Și sesiunile.

Cu drag, dor și nostalgie, pentru Cristina, Cupi, Miri, Beni, Dani B., Andrew, Teddy, Joni, Oli, Claudia, Rebeca, Marcu, Tudor , Rafa, Delia, Mona și alții care mi-au îmbogățit anii sălii de lectură de pe Kogălniceanu. It is over, my friends. The game is OVER.

JAF

Lui Bogdan Stănescu (am promis să scriu, și-am scris), recunoscând că am fost avertizată, recunoscând că am fost neglijentă, recunoscând că aveai dreptate! Îmi pare rău pentru "bătaia de/la cap"!

Întrerupem (de)mersul textelor despre Camino cu o știre de ultimă oră! Dacă îți imaginezi că ție nu ți se poate întâmpla, să știi că te înșeli!

Accident pe șoseaua Cluj-Apahida. Trafic. Întors din drumul tău, decizi să mergi acasă. Negrăbit fiind, decizi să poposeși pe Cetățuie pentru o Cola și-o prăjitură cu scorțișoară "din pungă". 15 minute devin 30, apoi 45 (din cauza unei discuții despre (!) câini și oameni pe scara socială)...
În paralel, o bujie sparge un geam și un (doi, trei?) individ întinde mâna printre cioburi și se agață de o geantă care nu-i aparține. Ba nu! O bujie sparge geamul pe care cu o oră înainte îți sprijineai capul. Ba nu! O bujie sparge geamul Corsei lui B.S. pe care eu îmi sprijineam capul o oră mai devreme. Și geanta, o, da... geanta (sau poșeta, cum preferă Poliția Română) era a mea. Telefon, bani, card, chei...
relatarea evenimentelor:

• Vineri, 2 oct, ora 19.00 ajungem în parcarea hotelului Belvedere, pe Cetățuie - str. Călărașilor nr. 1-3. (...)
  
• ora +/- 19.45 ne întoarcem la mașină unde găsim geamul din dreapta șoferului spart și (de) sub bord, poșeta mea lipsă.
  
• __________________________________ ? - partea în care mă întrebi: "CUM ai putut să-ți lași poșeta la vedere?" Simte-te liber! Reacția e universală.
  
• conținutul poșetei: un telefon prețios, iubit, drag, plin cu aminitri, o amintire în sine; 550 ron pentru o plată; un set de chei; un card; un pix care scria foarte cursiv și un creion automat de 0.7 adus direct și personal din Elveția. alte mărunțișuri. Din fericire, timp de câteva zile nu mi-am găsit portofelul cu acte (care zăcea bine-mersi la mine în cameră pe un coș acoperit cu boarfe.) Iar faptul că poșeta mea era atât de goală e din nou o minune pentru că tind să port 1kg de nimicuri după mine, zilnic. Tot o minune (tristă) e faptul că aveam bani în ea. De saptămâni întregi umblu fără cash. Dar revenind...
• ora 19.45 sunăm poliția. ora 20.20 apare poliția. Între timp se lasă noaptea și frigul. Din mașina cu girofar coboară un tânăr (nu salută, nu se prezintă) și constată geamul spart (I mean... WOW! e spart!). Începe mediat să se lamenteze cu privire la numărul mic de echipaje din oraș, etc. Urcă înapoi în mașină, sună colegii de la criminalistică, apoi trece datele personale ale lui B.S. și informațiile cu privire la poșeta mea, într-o agendă. Criminalistica va veni într-o jumătate de oră, poate o oră... Dar noi (doi) suntem cu chef: ușor distrați, ușor distrași.
• O tânără doamnă trece cu mașina pe lângă mașina de poliție:
• - Ați venit pentru artificii? îl întreabă tânara pe tânărul.
• - Nu. Nu chiar... răspunde el. (pauză) Dar la ce oră sunt?

(Ăsta e scenariu de film, clar.)

• Între timp îmi blochez numărul de telefon, îmi blochez cardul, aflăm că portmoneul lui B.S. e acasă și nu era în mașină, și moare și bateria telefonului lui. Bun. E frig, noapte, sunt fără telefon, între timp și fără chef, dintr-o dată mi-e dor de unu-altu', când, normal, încep artificiile. Zâmbesc, și între două brațe calde mă și liniștesc.
• 21.10 apar două dube de la criminalistică. Din prima coboară un individ pe la 50 de ani, foarte serios, meticulos și... necomunicativ. Din mașina a doua un altul, ceva mai tânăr, ceva mai politicos, mult (prea) mai vorbăreț, blugi, geacă de blugi, solid.
• - Bună seara! (întinde mâna). Nisip* mă numesc!
• Apoi îl ia pe Stănescu de lângă mine și mă lasă cu domnu' Vasile. Domnu' Vasile tace, eu tac, cioburile de lângă mașină tac, timpul tace - dar trece. Oamenii trec (și nu tac) curioși pe lângă cele două dube de la criminalistică, aruncând câte o privire înțepătoare și încercând reconstruiască momentul crimei.
  
• În scenă intră un nou personaj: un oarecare manager (?!) de la hotel. Încearcă să intre în vorbă cu domnu' Vasile, dar Vasile se face că nu-l aude. B.S. e în duba cealaltă, dă declarații. Vasile face poze, ia amprente etc. Emma stă în frig. Îl lămurește pe domnul de la hotel că nu e clienta hotelului ci doar a parcat acolo. Apoi îi răspunde la toate curiozitățile, aștepând oricând o remarcă privind hoția în România, sau (in)competența poliției. Începe mai repede decât mă așteptam: Așa e în România, ce să faci... Și eu am pățit ... Dar când domnu' Vasile îi cere să devină martor al celor întâmplate, refuză. A mai pățit-o el, și nu vrea să fie târât prin tribunale.
• Sunt chemată la declarații să spun (pentru a patra oară) ce conținea poșeta mea. Pe colțul formularului de declarație e (ca un logo) desenată o mașină de poliție desenată ca în cărțile pentru copii: două "rotunduri", un parbriz, un girofar. Îmi vine să râd. Mă uit la B.S.: și lui îi vine să râdă. Îmi trag repede privirea. El face conversație cu polițistul:
• - Și... Aveți multe cazuri dintr-astea?
• - Astăzi chiar n-am avut!

(ne vine să râdem din nou)

• Între timp domnu' Vasile pleacă. Mi se sugerează să părăsesc duba caldă și să ies din nou în frigul, liniștea, noaptea și singurătatea de afară, să mă gândesc la ce-am făcut și la tot ce-am pierdut.
• - Acum îi voi lua o declarație domnului, îmi spune polițistul, ca și când am fi într-un cabinet medical și ar trebui să-i facă un vaccin "domnului". Nu mișc, nu zic nimic. El repetă. Eu oftez. El se uită la mine. Și ies.
• E trecut de 22.30. Urc în mașina plină de cioburi. E prea liniște. Sunt obosită. Mă întind pe bancheta din spate și închid ochii. Oftez.
  

• FADEOUT
  

Epilog:
Nu mă întrebați (și voi) dacă am avut un backup al telefonului, pe computer. Am să vă întreb instant dacă voi țineți un backup al computerului pe telefon. (cu alt cuvânt NU).
În zilele care au urmat incidentului am depus o cerere pentru un nou card și mi-am luat altă cartelă de telefon, cu același număr. Am revenit la telefonul butucănos dar drăguț pe care l-am purtat multă vreme, și care din fericire era plin de numere de telefon importante. Duminica următoare (a treia zi după vinerea cu pricina) sunt sunată de o tânără care mă informează că-și plimbă câinele pe Cetățuie (?!) și că mi-a găsit cheile aruncate. Da, pentru că sunt o fire zăpăcită (și pentru că am primit un 'name tag' mov, pentru chei), mi-am agățat numărul de telefon de inelul de la chei, preventiv. Lângă chei găsise și rujul meu. (ca să vezi). Dar povestea nu se termină aici! (și nici nu vă zic încotro merge, încă).
Paguba se reduce la: un geam Corsa dreapta față, un telefon Nokia 5310 Xpress Music negru cu roșu, bani, poșetă neagră. Din fericire, atât! - cu toate că în mașină se aflau și bunuri de o valoare mult, mult, mult mai mare.

Concluzie:
A. De vineri, 2 octombrie, Bogdan nu mai ține în mașină nici harta rutieră, nici cduri, nici șervețele.
B. Nu, nu îți imagina că ție nu ți se poate întâmpla! Atunci sigur îți vei lăsa poșeta sub scaun (detectorul de radar pe bord etc) și vei fi fericitul câștigător al unei experiențe ca a noastră.

De ce nu suntem ca peștii?

Revin după câteva luni bune cu un nou text scris în tandem cu Bogdan Stănescu inspirat de o fotografie făcută de el. Textul lui, aici. Textul meu, aici:

De ce nu suntem ca peștii?

De ce nu înotăm în liniștea din adâncimi fără să ne fie urmărită fiecare mișcare? De ce nu sărim doar din când în când la suprafață, stârnind zâmbete pe fețele celor care stau la mal? De ce nu uităm? De ce nu trecem unii printre alții fără să întoarcem capul? De ce nu ne pierdem în anonimat? De ce încercăm mereu să ieșim în evidență? De ce nu putem fi toți la fel? De ce nu înotăm toți în aceeași direcție? De ce nu alunecăm printre pietre și alge fără să lăsăm nicio urmă, fără să știe măcar umbra pământului că am trecut pe acolo? De ce avem amprente? De ce murim lent? De ce avem nevoie de atât de mult pentru a fi fericiți? De ce lăsăm urme în amintiri? De ce lăsăm urme în nisip? De ce nu putem facem pas după pas fără ca pământul să absoarbă și să pietrifice urma piciorului nostru, umbra prezenței ființei? De ce, oare, nu putem avansa altfel? De ce, oare, nu suntem ca peștii?



*urmează și ultimul text despre lunga plimbare pe Camino de Santiago în curând...

Camino de Santiago (3)

Cum e cu șosetele? Inițiere în arta spălării eficiente: avantaje, dezavantaje, pericole, sfaturi utile

Când pleci de acasă pe 16 zile cu rucsacul în spate, inevitabil te identifici cu viața unui melc (mai ales când de deplasezi lipa-lipa 300km). Căsuța ta cu tot ce ai nevoie (sau crezi că ai putea avea cândva, nevoie. sau dimpotrivă, știi că nu ve avea nevoie, dar te leagă emoțional de casă) stă cuminte înghesuită într-un rucsac care trebuie făcut, desfăcut și refăcut zilnic. Toate fleacurile sunt reduse la minim. Câte un articol pentru orice tip de vreme e tot ce târăști: un pantalon lung, un pantalon scurt, un pantalon lung care devine scurt, o flanelă etc. Povestea șosetelor reia același algoritm: o pereche de șosete lungi și subtiri, o pereche lungi și groase, scurte și subțiri, scurte și groase, si o pereche scumpe, (teoretic) valabile pentru orice tip de vreme.

 

Acuma, șansele ca vremea să fie neschimbată doua zile consecutive sunt, trebuie sa recunoaștem, imense, deci șosetele trebuiesc zilnic spălate și puse din timp la uscat pentru a nu fi atârnate a doua zi în exteriorul rucsacului (ceea ce am făcut cam 10 zile din 14). Spălatul șosetelor nu e totdeauna cea mai agreabilă activitate dupa 20, 25 sau chiar 30 km de mers pe jos, dar necesitatea acestei acțiuni nu va fi discutată aici.

29 iulie, Fonfria. Încă o zi caldă în Spania plină de farmec(e). Albergul e nou, condiții excelente de cazare. O baie pentru cei câțiva bărbați, o baie pentru grămada de femei. După alte 40 de persoane care s-au săpunit în aceeași cabină de duș, îmi vine rândul. Apa fierbinte îmi relaxează toți mușchii când, într-un moment de neatenție, piciorul stâng îmi alunecă în spate și reuseșc să mă opresc direct cu umărul drept pe marginea căzii. Scena nu se oprește aici, și ca într-un film documentar cu imagine slow-motion, dau cu capul de pământ și cu ochiul de muchia scăldătoarei. Un ochi vânăt, un umăr mov și o tăietură pe spate m-au însoțit restul drumului de peste 100km.

Așa învață omul, după ce dă cu capul. Din ziua aceea n-am mai intrat în duș cu șlapii în picioare, ci, precaută și practică, am început să intru sub apă în șosete. Prima experiență de acest fel a fost o luptă conștientă între minte și trup. Se întâmplă așa:

Intri în baie. Dezbrăcat, în fața dușului, cu șosetele in picioare, apa pornită și conștient de ridicolul situației, vrei să intri în cadă. "Ce faci? Nu poți intra, doar ești îmbrăcat", îți spui. "Cum să fiu îmbrăcat? Sunt gata de duș!" "Cum să intri în duș cu hainele pe tine?" "Care haine?". Prima dată acest monolog dialogat durează minim 30 de secunde. A doua oară cam 15. A treia oară intri sub apă și începi să râzi de unul singur.

Avantajele acestei proceduri sunt:

- nu aluneci în duș, nu-ți spargi capul, nu-ți învinețești ochiul, nu te tai, nu te lovești, nu te învinețești, și deci, când ieși de sub apă, nu areți ca victima unui abuz.

- prin șosetele murdare trece mai multă apă și mai mult săpun decât dacă le-ai spăla manual.

Pericolul acestei metode este sa uiți să-ți speli picioarele, și să rămâi cu picioare murdare în șosetele cu miros de balsam de păr.

Tot secretul este ca în permanență să ai în picioare minim o șosetă, dacă decizi să o speli pe cealaltă în mână. Sigur, cu adevărat provocator devine momentul în care decizi să speli două perechi de șosete în loc de una, și în mijlocul dușului ești complet ud, sub apă, dar cu picioarele uscate din nou.

Această metodă de spălare a șosetelor se complică în cazul șosetelor scumpe despre care vorbeam anterior, care pretind să rămâna uscate în orice condiții.

Am căutat să extind această metodă extrem de eficientă și la spălarea tricourilor, pantalonilor, etc., demonstrând universalitatea procedurii, dar când mi-am dat seama că această metodologie nu este aplicabilă și în cazul gecii de ploaie și vânt, am renunțat.

Mi-a mai rămas doar să răspund curiozității mamei: dacă ți-ai spălat șosetele în picioare, acum să te văd cum le întinzi!

(urmează: RE:LEVANT)

Camino de Santiago (2)

Oamenii: L. F. J. O.

Oamenii pe care îi întâlnești pe un asemenea drum sunt incredibil de mulți, și, evident, de variați. Am să mă opresc doar la câțiva dintre, cei câțiva care mi-au sărit în ochi și pe care am avut bucuria să-i cunosc mai de aproape.

 

L.

Duminică la prânz - totul închis. Pe un drum ușor abătut de pe linia hărții, decidem să oprim pe o terasă (închisă, evident) sa ne tragem sufletul. Din gramada de scaune așezate frumos unul peste altul, scoatem două și ne așezăm pentru câteva minute. Nu peste mult timp, un spaniol însoțit de o nu-foarte-tânără-dar-nici-foarte-în-vârstă doamnă, vine să-și deschidă restaurantul. Ni se adresează respectuos, ne întreabă ce căutăm pe scaunele lui, și liniștit, intră în local. La fel de liniștită mă adresez mamei în limba maternă și continuăm discuția despre distanța până la următoarea localitate. Doamna L. care îl însoțea pe domnul-partenerul-dânsei se întoarce brusc către noi și cu un zâmbet larg afirmă:

- Și-s și românce.

L. e in din Oltenia, dintr-un sat nu departe de Craiova. Are în jur de 40 de ani și trăiește în Spania de cinci. N-a mai fost acasă de peste doi ani, deși are o fată de 14. Numără zilele până în august când va veni s-o viziteze. Restaurantul (Titanic) e afacerea ei și a spaniolului. Nu are pe cine lăsa când va pleca acasă, astfel încât pentru trei săptămâni restaurantul va fi închis. Va pierde bani, nu are ce să facă, dar ne zice că nu are pe nimeni de încredere în Spania.

L. gesticulează mult cu mâinile încărcate de inele de aur. Un ruj roșu și un parfum strident îi trădează accentul impecabil spaniol. Prin părul brunet i se zăresc lesne câteva fire cărunte în timp ce cu lacrimi în ochi ne povestește prin ce împrejurări a ajuns în Spania și câtă mizerie a opărit-o. În satul ei de acasă lucra la CEC, și când a ajuns în Spania s-a angajat la o româncă.

- Mă punea să-i tund gazonul cu foarfeca, deși în garaj avea mașina de tuns iarba. Nici nu vreau sa-mi amintesc!

L. s-a bucurat enorm sa ne întâlnească. Ne-a făcut o cafea, și pentru prima dată de când eram în Spania, lângă cana de cafea am primit două pliculețe  de zahăr în loc de unul. L. ne spunea că deși foarte mulți pelerini trec pe la ea în fiecare zi, sunt foarte puțini români.

- Acum două săptămâni a trecut un tânăr din România pe aici. Vorbea 16 limbi și dialecte. Nu mi-a venit să cred!

Probabil românii ajunși în Spania au altceva de făcut decât să se plimbe 800km pe jos. Un exemplu (parțial, recunosc) este al țigăncii care recent (atenție!) înghițise trei inele de aur cu diamant în valoare de 800.000 euro, dintr-o expozitie de bijuterii. Sigur că a fost prinsă înainte să iasă din încăpere, dusă la spital și tăiată în o mie de bucățele mărunte mărunte mărunte.

[Ok, recunosc, am o imaginație bolnavă, dar povești ca asta fac să(-mi) sară acul de la tensiometru. Revenind...]

... Și dacă înainte de criză, L. prepara și câte 110 porții de mâncare într-o zi zi, acum are zile în care face trei meniuri. Ne spune ca "în Spania nu poți face nimic dacă nu "te iei" cu un spaniol." Mii de români se întorc acasă după ani de zile de muncă în străinătate, unii dintre ei fără un euro de-o cafea.  Mă întreb doar dacă ar fi stat cuminți acasă în toți acești ani, oare chiar nu ar fi reușit să-și construiască un colț decent de viață?

  

F.

Pe F. l-am întâlnit "în mijlocul străzii". Căuta și el un albergue în Vega de Valcare. Ne-am oprit amândoi plini de suspiciune în fața unui refugiu argentinian, dar părea atât de improvizat încât am mers mai departe. Ne-am reîntâlnit seara la cină, și-am aflat așadar despre F. (japonez, se vedea de la "o poștă") ca e, defapt, canadian. Profesor de anatomie la o facultate de medicină de lângă Toronto, F. începuse Camino de aproape doua luni, încă din Franța. Până la capătul traseului (Santiago de Compostela), F. va fi parcurs 1800km pe jos. Micuțul japonez-canadian era "tot o fibră", și ne povestea cum dintotdeauna a urcat munți. În toamna trecută - înainte ca partenerul lui să fi murit de cancer (mai 2009) după 31 de ani împreună - urcase Kilimanjaro.

F. era unul dintre cei mai sociabili oameni pe care i-am cunoscut pe Camino. Avea arta conversației în el, și cu cea mai transparentă naturalețe, reușea să găsească subiecte de discuție cu oricine, indiferent de vârstă sau de țară. Pentru că era în formă maximă, era primul care ajungea la albergue. Apoi îi aștepta pe ceilalți, și până seara reușea să strângă în jurul lui un grup întreg și să pună pe picioare lupte de idei și schimburi inter-culturale. Vize, politică, acorduri între state, istorie, vinuri, traduceri de cuvinte, bancuri, argumente, contra-argumente erau toate consumate în discuțiienorm de plăcute din care, fără prea mare dificultate mi-am dat seama că F. venea din înalta societate, și asta nu pentru că ar fi avut o atitudine superioară (pe Camino toți sunt egali: se trezesc devreme, umblă, obosesc, îi dor cioantele, mănâncă, dorm).

 

F. m-a făcut - fără să vrea și fără să știe - să îmi pun din nou problema homosexualilor și a maturității societății românești. De ce, pentru noi, un gay trebuie să fie travestit sau cel puțin îmbrăcat dubios, și cu siguranță un bărbat tânăr, frumos, narcisist, deconstruit sexual? De ce el nu poate căpăta chipul unui japonez-canadian de peste 50 de ani, profesor, care a trăit 30 de ani alături de același partener? Nu, nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Poziția mea față de pederaști (și mai ales față de agresivitatea cu care aruncă "into your face" victimizarea lor socială) rămâne neatinsă. Dar am perceput din nou opinia publică autohtonă ca pe una împiedicată în clișee și stereotipii. Mă opresc aici înainte să ofensez pe cineva :).

 J.

Pe J. l-am cunoscut în fața unui albergue, într-una dintre serile în care căutam un izvor de internet. Deși îl mai văzusem de câteva ori pe parcursul călătoriei și schimbaserăm câteva indicații, în seara aceea în Foncebadon mi-a povestit mai multe despre călătoriile lui pe Camino. Anul acesta era pentru prima oară când îl parcurgea de la un capăt la altul dintr-o suflare, deși era a treia oară pe traseu.

J. era profesor de spaniolă la un ONG care se ocupa, printre altele, de refugiați. Mi-a spus că îi întreabă pe elevii lui un singur cuvânt în limba maternă, un cuvânt pe care l-a învățat în toate limbile. După câteva secunde de liniște în care se scufundase probabil adânc în memoria lui, prinsese o scoică și urcă înapoi la aer, mi-a spus cu entuziasm în glas: MULTUMESC!

- Ce frumos!, mi-am spus. Ce frumos cuvânt de reținut în toate limbile!

Și m-am întrebat tot atunci, dacă ar fi să aleg eu un cuvânt, care ar fi ăla? Să tot fie NUCĂ?

O.

Despre O. nu știu nimic. Nimic, nimic. Am trecut pe lângă ea într-o zi, și de departe mi-am spus: probabil O. face un pelerinaj foarte spiritual. Judecând după ghetele ei vechi și părul vâlvoi, mi-am dat seamă că era pe drum de multă vreme. Călca încet și greoi în sens invers direcției de mers a traseului, și deși era o ființă tare tânără, puteam citi în liniștea ei o profundă căutare.

O. a trecut pe lângă mine. Am salutat-o politicos așa cum se salută pelerinii când trec unul pe lângă altul, și O. mi-a răspuns doar dând din cap. Apoi a trecut mai departe, pășind pe nevăzut.

La ce se gândea O., n-am să știu niciodată. Pentru ce se ruga sau cu cine dialoga, sau cât mai avea să stea pe Camino, nici atât. Dar am realizat atunci câtă informație gratuită și complet nefolositoare schimbă oamenii între ei. Cât de mult vorbim, cât de puțin ne gândim la ce spunem, cât zgomot emitem, cât de puțin comunicăm efectiv.

O. era probabil unul dintre pelerinii care făcuseră jurământul tăcerii. Și când mă gândesc câtă liniște se face în om când ăși deschide sufletul, când închide gura și cască ochii, îmi vine să nu mai scriu nici un cuvânt. Mulțumesc, O., că mi-ai amintit ce prețioasă e tăcerea!

(urmează... Cum e cu șosetele? Inițiere în arta spălării eficiente: avantaje, dezavantaje, pericole, sfaturi utile)

 

Camino de Santiago

... pentru că viața "out there" e palpitantă și minunată, și e atât de intensă încât nu-mi mai lasă timp nici să respir - darămite să scriu despre ea - de aceea pe blogul mei e liniște de o vreme încoace.
Între 21 iulie și 6 august 2009 m-am întins împreună cu mama în cea mai lungă plimbare pe care am facut-o vreodată: o "plimbare" (dacă poate fi numită astfel) de două săptămâni și peste 320 km parcurși - da, pe jos - în nodrul Spaniei. Câteva din notițele, impresiile și experiențele acestei călătorii am să le public, pe rând, în zilele următoare...

(non) Motivații
Când am decis să plec în Spania să parcurg ultimii 300km din pelerinajul de 800km dintre St Jean Pied de Port și catedrala din Santiago, nu mi-am pus foarte serios întrebarea: de ce fac asta? Nu am căutat alte justificări decât cele care îmi încolțiseră instantaneu în minte când mama m-a invitat să merg cu ea: provocarea (fizică), timp cu ea, și, nu în ultimul rând, un moment de respiro în care să-mi prin viața din urmă, să expir stările neconsumate în urma mulțimii de evenimente din ultimele luni și să inspir un aer nou.
Nu cred că mi-aș fi făcut față mai mult decât cele două săptămâni. Nu aș fi stat o zi în plus, nu aș fi venit acasă o zi mai repede. M-a întrebat mama: acuma că ai văzut condițiile de stat și de mers, că ai experimentat efortul fizic și psihic, acum, dacă ar fi să poți alege sau schimba ceva la drumul nostru, ce-ai face diferit?
- Nimic!, i-am răspuns fără să stau prea mult pe gânduri.
Și dacă întorcându-te dintr-o călătorie poți spune că nu ai schimba nimic, atunci trebuie să fi fost cu adevărat o Experiență!

Ce, cum, unde
Ruta franceză - și cea mai frecventată - a pelerinajul cunoscut sub numele de El Camino de Santiago (drumul spre Santiago) începe din sudul Franței și consumă cam o lună de zile pentru toți cei 800km de la un capăt la celălalt. În timp ce mulți aleg să-l pargurgă pe tot dintr-un șut, alții îl străbat pe bucăți, sau, mai simplu, încep direct din miez.
De oriunde alege să înceapă drumul (minim 100km distanță de Santiago) pelerinul va primi un Credencial del Pelegrino (pașaport de pelerin) pe baza căruia se poate caza la albergurile de pe drum unde pe un preț de 3 până la 9 euro pe noapte, beneficiază de apă caldă, un pat curat, și, cu puțin noroc și de o mașină de spălat, internet etc.
Drumul nostru a început la Leon, cam 310km de Santiago. Am zburat din Cluj la Madrid unde am poposit peste noapte. A doua zi am luat primul tren și 4 ore mai târziu eram în Leon. Nu foarte odihnite dar extrem de enzutiasmate, am reușit să plecăm efectiv din Leon în jurul orei 11. Pentru prima zi ne-am propus 8km până la prima cazare, dar am sfârșit prin a face pe toți 22.2km până la următoarea, în Viladangos del Paramo. Zilele următoare am făcut între 18 și 30 km/zi cu plecare la 6 sau 7 a.m. și prăbușirea undeva după prânz. Traseul e foarte bine marcat prin săgeți galbene sau simbolul pelerinului pe acest drum: o scoică. Am întâlnit foarte mulți oameni din toată lumea - am să scriu despre cei câțiva care ne-au devenit mai apropiați. În fond, eram ca peștii într-un banc (n.a. banc de pești) care chiar dacă nu "înoată" în tandem, mai devreme sau mai târziu tot se întâlnesc.
Drumul merge kilometri întregi în paralel cu șoseaua, trece prin orașe, peste munte, printre mori de vânt sau prin păduri de eucalipt. Scenariul se schimbă undeori la câteva zile, alteori de câteva ori pe zi. Și pentru aceia care se întreabă, nu, nu e plictisitor.

(urmează... Oamenii: L. F. J. O.)

Romanisme

Am s[ ]ncep prin a-mi cere scuze c[ un text despre caracterul rom\nilor e lipsit de caractere rom\ne;ti!
Scrijelesc aceste randuri de pe un computer care nu imi apartine, si care nu are caracter (iar eu, la randul meu, nu am vointa si nici timpul necesare insusirii lui)!


25 august, ora 8:50, o cofetarie din buricul targului. O portie imensa de zaharuri pentru micul dejun impreuna cu B.
Din anticamera se aud bubuituri, lovituri, taieturi. Ne zicem:
- asta e o chestie foarte romaneasca, sa te trezesti in sunete de santier!
In blocuri se intampla tot timpul. Romanii nostri incep sa bata cuie inainte sa se spele pe dinti, in timp ce isi beau cafeaua fiarta in ibric.

Explicatia
Se da un musafir ne-roman care doarme intr-un bloc de romani, in Romania. Neromanul se trezeste in batai de ciocan. Explicatia gazdei:

Scenariul I: optimistul si spiritul de solidaritate
Aici la noi, in fiecare bloc, cel care se trezeste primul dimineata ii trezeste pe toti ceilalti cu batai insistente in oale, calorifere, tevi sau ce poate produce mai mult zgomot! Este important sa se auda de la orice etaj pentru ca depindem unul de altul sa prindem troleul, sau sa ne trimitem copiii la scoala, sau sa ajungem la timp la serviciu, sau sa ne plimbam cainele dimineata. E ca si cum am fi tot timpul cu familia in tabara. Suntem foarte uniti, si asta se vede. Solidaritatea este una dintre caracteristicile principale ale poporului nostru!

Scenariul II: pesimistul si scarba nationala
Numai in Romania se poate intampla asa ceva: bubuit de manele pana noaptea tarziu si lovituri de ciocan de dimineata. In lumea civilizata asa ceva nu se intampla. Aici cand se trezeste unul trebuie sa-i trezeasca pe toti, si parca fac cu schimbul, ca in fiecare dimineata sa fie cineva cu alarma. Romanii defapt nici nu lucreaza, si atunci cand o fac din necesitate si in regim de urgenta, se asigura ca aude toata lumea. De-aia se lucreaza dimineata si in orele de liniste! Atunci toti sunt acasa, linistiti...

Oricum ar fi, este cert faptul ca pentru a aduce o imbunatatire intr-un spatiu dat, e nevoie de mizerie si poate de putina harmalaie. Intr-un cuvant mai cuprinzator, de inconfort. Dar ceva imi spune ca nici peste granita galagia e mai putin galagioasa dimineata cand la ora 8 vecinul isi tunde gazonul!

[1-0!]

Cum vine toamna peste ochi, și peste flori, și peste buze, și peste morminte

- Mai bine m-ai ține, puțin, în brațe, și-am înceta cu prostiile astea! îi spuse P. blând, aproape șoptit, într-o seară de vară. R. oftă înduioșat. Îi era atât de dragă ființa aceasta plăpândă și firavă care se afla lângă el, cu el, și care era într-un fel a lui, încât aproape îi dădeau lacrimile. Fără să mai spună nimic, o îngrămădi între brațele lui, și o sărută afectuos pe gât.
[...]
... Nu se știe cu exactitate cât timp trecu, dar până să își deschidă ea ochii, noaptea deja alunecase peste apusul de după deal și stelele se înbulziseră pe albastrul zdravăn al cerului. P. își ridică ușor nedumerită capul de pe umărul lui R. și privi în jur la mulțimea de beculețe aprinse undeva în depărtare. Câte un bec pentru fiecare suflet, îi spusese el cândva. Acum mai mult ca niciodată, toate sufletele străluceau acut. Luminițele pământului și luminițele cerului îi strângeau la mijloc pe cei doi și sutele de martori tăcuți. Aerul se răcise, vântul sufla viu între pietre, și parcă întreg universul stătea cu urechile ciulite, în așteptarea cuiva.

Un foșnet discret în pomul din apropiere, două secunde de liniște, și izbirea primei frunze de asfalt! Așa s-a furișat invizibilă și alunecoasă, Toamna. Intrată pe poarta din spate, ciupi Verii prima frunză. Vădit iritată, Vara se întoarse cu o sprânceană ridicată din drumul ei, și încercă să-și păstreze calmul care o caracteriza. Dar jucăușă, Toamna mai despinse o frunză. Și încă una. Și încă una. P. și R. priveau curioși dar totuși rezervați această hârjoneală aparent copilărească. Pitiți și nemișcați, nu îndrăzneau să spună nimic, de teama de nu fi auziți. Vara era deja furioasă. Primele păsări își schimbau direcția de zbor, și noaptea se lăsase mult prea devreme anul acesta. Vara nu mai avea cu cine lupta și privirea plină de satisfacție de pe fața Toamnei o enerva la culme. Cu un gest plin de ură dar și de curaj, își apucă dușmanul de gât și printre dinți întrebă Toamna ce caută atât de devreme.

P.și R. erau îngroziți. Nu se știau ce final putea avea acest război cosmic, și era un risc pe care au decis tacit să nu și-l asume. Cu grijă să nu fie remarcați, se ridicară tiptil de pe bancă, și fără să scoată un cuvânt, se furișară pe aleea care îi scotea la lumină. Când în urma lor rămăseseră doar câțiva câini care scormoneau plictisiți pământul, P. și R. o luară la fugă spre gardul care delimita cele două lumi.


Aceasta a fost noaptea în care Toamna a înjunghiat Vara, în care Leopardul a fugit de Căprioară, și în care P. și R. au sărit gardul cimitirului, tocmai când echipajul de poliție trecea pe acolo.

BLOG ÎNCHIS TEMPORAR

Blog închis din lipsă de parfum inspirațional, din lipsă de timp, și din... alte priorități. Viata se intampla "out there".

Din luna mai de când am publicat urmele rânduri, existenta mea s-a petrecut ca un tăvălug pornit la vale.

A murit unul dintre cei mai iubiti pamanteni - bunicul meu Tani, Paul s-a mutat la casa lui, am renuntat la ¨eu¨ pentru ¨noi¨, am scris impreuna cu Bogdan si Andrei o carte (cadou de nunta pentru fratele meu si cumnatica), am fost in Elvetia pentru o saptamana la inaugurarea lucrarii Decalog, am fost pe Vladeasa, si multe altele: de unele refuz sa-mi amintesc, in timp ce altele ma fac sa zambesc.

Randurile acestea le scriu din Astorga, la inceputul unui pelerinaj de doua saptamani si peste 300 km a pied. Camino de Compostela este o ruta frecevantata de sute de ani. Iulie 2009, impreuna cu mama, batem ultima bucata (de la Leon la Santiago). Poate, cine stie, dupa revenirea acasa imi scrijelesc randurile din jurnal si in balta asta uscata a mea.

Bon camino!

retoric, față în față cu nevăzutul

de ce

păsările zboară mai liber 

vântul suflă mai frumos între spicele verzi de grâu

norii se mișcă mai repede pe cerul mai albastru

soarele strălucește mai tare, ziua

și cerul e mai bogat în stele, noaptea

de ce mâncarea e fără gust și cafeaua fără zahăr

muzica prea tristă și inima prea grea

când încărcat de bucuria amintirilor presărate cu sarea uscată a lacrimilor de pe obrajii palizi

îți iei rămas-bun de la un suflet iubit?

de ce tot ce faci și tot ce nu faci

capătă o altă conotație

de ce tot ce ai făcut și n-ai făcut

de la un minut la altul se pietrifică într-un morman de amintiri 

la care nu mai poți adăuga nimic

din care nu mai poți scoate nimic

dar în care pe măsură ce te adâncești

descoperi bogății mai mari și mai valoroase?

de ce sicriul e prea mic

cuvintele prea puține

groapa prea îngustă 

și florile prea puține

când îngropi o comoară care nu poate fi cuprinsă și nici măsurată?

de ce aștepți încă să sune telefonul 

să-i auzi vocea 

sau să intre pe ușă

să-i poți observa din nou

gingășia cu care vorbește pisicuței

de ce subit îți dai seamă că ultima dată când a trecut pe la tine

ai uitat să-i faci cafeaua

și că ultima dată când l-ai văzut

te grăbeai în drumul tău

de ce n-ai știut că e ultima dată

de ce azi îl conduci pe ultimul drum?

ş a s e

Om bun,

Să nu crezi nici un minut că m-am pierdut în numărătoarea lunilor de la plecarea ta, sau că m-am încâlcit între amintirile deformate ale vremurilor când mergeam la Felix împreună. Dimpotrivă. Realitatea morţii îmi dă târcoale din nou, când, rănită încă după brusca ta apunere, îmi privesc cu milă tăieturile şi zgârieturile.

E oarecum neplăcut să trăieşti cu adevărul morţii deasupra capului, fără să ştii cine va fi următorul lovit, fără să apuci să-ţi iei rămas-bun, fără să ai timp să te vindeci între două înmormântări. Unii ca tine mor pe când sunt mai plini de viaţă. Alţii cred că au dreptul să-şi ia viaţa. Alţii trăiesc o viaţă întreagă, au copii, nepoţi, si sa pregatesc de moarte fericiţi şi împăcaţi. Mă cutremur văzând câte abordări şi unghiruri are aceeaşi realitate: singurul lucru sigur în viaţă este moartea, şi asta mi-e tot mai clar.

Într-un fel asta îmi simplifică viaţa. E foarte uşor să evaluezi importanţa sau efemirtatea unui lucru sau unei decizii când îl pui faţa în faţa cu sfârşitul vieţii pentru analiză. Imediat îţi dai seama cât de (ne)important este. Dar reversul acestei abordări este o viaţă trăită în angoasă pe măsură ce vedem şi conştientizăm deşertăciunea în care ne învârtim şi care ne ameţeşte ca un carusel.

Aiurez. Aiurez cu dorul vremurilor când aiuream împreună. Oricum, în lumina unui întreg mănunchi de evenimente care s-au desfăşurat recent pe pământul ăsta trist dar frumos, am tânjit îndelung după sufletul tău împăciuitor şi blând. Îmi place să mi te imaginez citind poezii în Rai şi stând de vorbă cu îngerii... şi-atunci toate stelele pălesc umilite în lumina Luminii şi toată lumea se sfarmă ca un biscuite vechi şi uscat.

Te purtăm în suflet. Te pomenim. Ne amintim. Ne e dor. Te iubim.

Emma şi toţi aceia...

REPUGNANȚĂ

am ales cuvântul următorului exercițiu literar/de imaginație/estetic într-un moment prost. am ales un cuânt urât, scârbos chiar. m-am apropiat de el cam cum te apropii de o vană cu apă rece când trebuie să faci o baie și apa caldă s-a terminat acum 10 minute.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ într-o clipă în care 'a fi om' mă lovise direct în cap. e atât de obositor și uneori chiar plictisitor să stai închis în carapacea asta plină de reguli și limite , încât nu ar trebui să mă mire scârba și frustrarea în care trăim adesea.
pe de altă parte, suntem, defapt, atât de liberi, încât cred că nu știm ce să facem cu atât de mult spațiu, că suntem copleșiți și depășiți de el.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ cu gândul la toate momentele în care ne merge enorm de bine, dar trăim timorați și nemulțumiți. Mă sperie lipsa de emoții, inexistența unui spirit critic pozitiv, starea de existență, dar nu de trăire.

Și fără să mă explic mai mult decât e cazul, iată ce-am stors...

Bogdan, îmi cer scuze că te-am supus unui cuvânt atât de brutal!
creația ta, aici:
change the world


REPUGNANȚĂ

încâlcit între foile murdare ale istoriei
omul
mai obosit și mai scârbit ca niciodată
apatic, dezgustat și disgrațios
își ducea traiul în silă.
de azi.
pe mâine.

săpa pământul cu gândul la un trecut scăldat în raze de soare.
la o grădină cu lalele
la o ciorbă grasă

azi soarele parcă ardea prea tare
vara venise prea repede
și supa era prea subțire.

nu, nu se întâmplase nimic de ieri până azi.
și lipsa narativului din viața lui îl zdrobea,
fără șă-și dea măcar seama

apatia se acutiza pe măsura ce nimicul îi inunda colțurile nebănuite ale existenței
și pe măsură ce întrebări care-i păreau din ce în ce mai profunde îl făceau să trăiască
din ce în ce mai superficial.

strălucirea din ochii lui jucăuși se usca și se transforma într-o blazare aparent incurabilă
satisfacția pe care o avea după o zi de muncă
se pierdea în inutilitatea pe care o simțea în el
și de care nu avea unde fugi.

încerca să se cufunde mai tare și mai adânc într-o transparență artificială
și înghesuindu-se în văzul lumii, se ascundea defapt de el însuși.


visele lui, ambițiile lui, intențile, gândurile și ideile lui

amorțiseră pe un cer cu stele pălite
la care omul, sufocat de sine însuși
a uitat să mai privească

se compromiteau pe-o listă nesfârșită
de dorințe și încercări
la care revenea din când în când
și pe care o scotea vesel în vitrină
când câte un trecător curios și grăbit
se oprea să-i admire florile de peste gard
și să bea o cafea scurtă.

plictisit și împovărat
dezorientat și confuz
omul
nu vedea!

că defapt
soarele strălucește la fel ca altă dată
că pâinea e caldă
și că în fiecare dimineață
bunătățile Cerului se reînnoiesc

mereu cu ochii pe ceas
săpând la colțul lui de grădină
se gândea cu nostalgie la lucrurile care-i făcuseră cândva plăcere
ca și când ele n-ar fi aceleași
ca și când motivele lui de mulțumire
s-ar fi stins odată cu vântul care împrăștia praful pe stradă.
tot praful acela, și cu el,
toate lucrurile care-i făceau inima să tresalte.

resemnat,
omul
întorcea filă cu filă
caietul istoriei

fără să mai privească în ce direcție o apucă pașii lui
fără să aibă, defapt, o direcție
fără să caute o direcție
fără să lupte pentru o direcție

sprijinit de sapă

așteptând poate
ca cineva
oricine
oricine altcineva

să rupă ultimele pagini
să le mototolească
și să ilustreze restul cărții.

omul se gândea la vidul propriei sale existențe

și-ajunsese atât de departe în gândul lui
încât uitase drumul înapoi.

Contur

nu, nu s-a terminat!
după Fantezie despre copilărie, Călătoria Buburuzelor, Povestea Trei și The Fourth in the Trilogy, am consumat personajele, am schimbat conturul, dar am păstrat provocarea.
de data aceasta am ales un doar subiect și un deadline. în rest, mână liberă.

subiect: CONTUR
deadline: acum 19 minute
creația lui Bogdan: http://www.fixpix.ro/jurnal/2009/05/contur.html

interior. exterior. contur

era noapte.
luna era acoperită de un nor gri.
era ora 3.15.

1. interior

Ioana stătea îngândurată pe marginea patului, cu spatele la geam. era micuță de înălțime, și piciorușele ei mărunțele nu atingeau mocheta. avusese o zi lungă și dureroasă. își făcuse în sfârșit curaj să-i spună lui Andrei că ar vrea să se despartă de el, dar acum nu era sigură că fusese cea mai bună idee. era frământată și speriată. dintr-o dată o lovise ca o minge de tenis sau mai rău, ca un meteorit, perspectiva de a rămânea singură pentru restul vieții, deși era tânără frumoasă. dar oare chiar asta vroia? chiar renunța la un noi pentru un eu, nemaiputând suporta un tu? nu. nu vedea drum înainte dar nici drumul 'pe lângă' nu părea o soluție potrivită. era sătulă de încercări ratate, era flămândă după altceva, ceva nou. ce? nu era sigura. dar știa că oamenii nu se schimbă așa... pur și simplu. mai nou credea că oamenii nu se schimbă deloc. sau poate doar puțin pe-aici, pe-acolo, deși niciodată radical. știa că vrea altceva, dar nu știa unde să caute. il iubea pe Andrei, dar era atât de încâlcit în dicționarele și enciclopediile lui încât ea simțea că se topește. Andrei nu-i aprecia mâncarea, nu îi simțea absențele, nu îi căuta prezențele, nu o întreba cum se simte sau de ce are nevoie, nu o interoga atunci când ieșea pe ușă (deși și-ar fi dorit) . Andrei trăia pe altă lumea, și ea se simțea tot mai puțin parte din universul lui. Tot interiorul ei se învârtea în sesnsul acelor de ceasornic.

2. exterior

Andrei stătea îngândurat pe marginea patului, alt pat, cu fața la geam. Andrei era înalt și destul de 'bine făcut', și atunci când Ioana se cuibărea între brațele lui, se simțea cel mai puternic dintre pământeni. avusese o zi lungă și dureroasă. Ioana i-a spus că vrea să se despartă de el, dar el o iubea atât de mult... ființa aceasta micuță îi schimbase viața, și nu-și putea imagina o existență departe de parfumul ei. observase că în ultimul timp se purtase ciudat, dar a crezut că e doar 'o fază'. rătăcit între amintiri, se întreba dacă se mai poate întoarce înapoi la diminețile boeme cu papară și ciocolată calda. ar fi vrut să știe ce era în inima ei, dar fetița aceasta devenită între timp femeie era of, atât de încâlcită, încât orice încercare de a trece peste NUul primit 'din instanță' se încheia fie cu lacrimi, fie cu uși trântite. poate își pierduse răbdarea. cu cărțile era ceva mai simplu. acolo găsea lucruri adevărate și neștiute, și cu fiecare lucru nou pe care îl învăța, se simțea puțin mai aproape de Cunoaștere dar și puțin mai departe de Înțelepciune. prefera să citească despre flori decât să i le aducă Ioane, pentru că oricum părea să nu-i aprecieze atențiile. Acum tot interiorul lui se învârtea în sens invers acelor de ceasornic.

3. contur

marginea patului Ioanei impreună cu marginea patului lui Andrei și cu marginile tuturor paturilor pe care se petrece ființarea și existența umană formează conturul. conturul alcătuit prin unirea tuturor punctelor, a tuturor locurilor în care se petrece gândul. marginea patului, colțul pernei, scaunul de la birou, fotoliul din bibliotecă, stopurile din drumul spre serviciu, terasa cafenelei, banca de sub copac. mereu între interior și exterior, între aici și acolo, între a ține și a lăsa, între plin și gol, între a te despărți sau a mai aștepta, între a-ți da demisia sau a te conforma, între a renunța sau a te încăpățâna, între a te compromite sau a ține cu dinții de ceea ce crezi, între a spune și a tăcea, între a fi și a exista. și fiecare, mărginit de propriul lui contur tangențial cu zeci și sute de alte contururi, își stabilește parametri și își decide regulile. apoi încercă să viețuiască împreună cu el însuși, din când în când acceptând să deschidă o margine, o buclă, un colț, pentru a face loc unui alt contur. acceptând vulnerabilitatea pentru a contura împreună. pentru a-și lărgi orizontul. pentru a avea un miez comun.

... cu picioarele atârnate în interiorul aceluiași contur, Ioana și Andrei stau spate în spate fără să știe, dar mai ales fără să vrea...