miercuri, 13 ianuarie 2010

Nostalgie

NOSTALGÍE, nostalgii, s.f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut (cf. DEX '98)

Trăiesc o traumă, destul de greu de explicat, pentru că sunt conștientă de faptul că puțini sunt cei care mă citesc vor înțelege. Scriu, oricum, pentru toți aceia care au nevoie de o explicație.

Anul acesta (sper să) termin masterul și a doua facultate, deci sunt în școală de mulți, mulți ani - să tot fie vreo 17 la un loc (unde mai pui faptul că am început clasa I de trei ori până să o și termin). Casa noastră e un fel de gară în care unu' vine, altu' pleacă, unu' cântă la pian, altu' are musafiri. Niciodată n-am putut învăța acasă, astfel încât refugiul meu a fost Sala de lectură O. Goga de pe strada M. Kogălniceanu. În inima Clujului, ce mai?

DECI, să revin la traumă: sala de lectură în care învăț de aproape 10 ani s-a desființat. Adică s-a mutat. Într-un sediu nou. Într-un cartier nou. Într-o zonă nouă de (dis)confort. Și în timp ce ea sclipește pe toate părțile ca un Maserati nou-nouț, eu mă simt ca un copil dat afară din casă care se plimbă cu abecedarul în ghiozdan și vrea să învețe să scrie și să citească, dar nu are unde.
S-o iau cu începutul. Cred că eram în clasa a opta când am călcat pentru prima dată în sala de lectură de pe Kogălniceanu. Am intrat neinițiată și timidă, și m-am așezat la masa cu nr.1, normal - la prima masă de lângă ușă. Am privit în jur să vad dacă cineva se uită suspect la mine. Nimeni. Mi-am scos caietul cu pătrățele, manualul și stiloul, și-am încercat să "învăț", cu toate că atmosfera din jur mă fascina și nu-mi puteam controla privirea curioasă. Normal, n-a trecut mult până o doamnă (bibliotecara, normal) împreună cu un tip (un tip normal care voia, normal, locul de sub mine) m-au abordat (anormal) destul de dur. M-am tot fâstâcit, m-am scuzat, m-am justificat... apoi normal, m-am ridicat. Am primit un alt loc și mi s-a luat legitimația (da, aveam legitimație), și nu știu exact de ce, îmi amintesc bibliotecara bodogânind în continuare. M-am făcut mică, deși eram, deja, mică. La sfârșitul orelor de studiu, mi s-a întins o hârtiuță lungă și îngustă pe care să o completez cu informațiile unei cărți pe care teoretic aș fi împrumutat-o. M-am suspus, cu toate că nu înțelegeam nimic din acest ritual academic.

Au trecut aproape zece ani de atunci, iar în ziua cu masa nr.1 habar n-aveam că voi petrece sute de zile și sute (dacă nu mii) de ore în mirosul acela elevat. Am învățat să caut titluri pe computer, am prins mici "jmecherii", am adormit, am povestit, am slăbit, am mâncat, am umblat desculță, dar am scris și am citit enorm.
Sala aceasta minunată avea tot felu' de lipsuri de care m-am împiedicat, la care mai apoi m-am adaptat, și de care, în final, m-am îndrăgostit (mai puțin lipsa conexiunii la internet. am rămas la frustrare, cu toate că găsisem o soluție, dar nu era de competența bibliotecarei să ia astfel de decizii. Cum să faci cercetare fără resurse invizibile?). Când am început să merg cu laptopul la bibliotecă, m-a izbit lipsa prizelor. Asta însemna că eram nevoită să stau doar la numite locuri (4 la număr), și cum nu eram singura care scria la taste, exista o șansă ca toate locurile să fi fost deja ocupate. În sesiunea în care am realizat că soluția nu va veni "de la sine", am făcut o donație substanțială acestei săli pe care o iubeam și care mă ținea la cald: un prelungitor și un tripluștecher. Totul scârțâia în sala aceea veche: podeaua, scaunele, geamurile, și mai ales, o, mai ales ușa. Dar doamnele biblitecare erau (și sunt) minunate. Nu-mi amintesc cine exact m-a agresat de la locul nr.1 când eram pe clasa a opta, cred că era o tânără... dar în zece ani de experiență am ajuns la o concluzie "profundă": cu cât o bibliotecară înaintează în vârstă, cu atât ea e mai amabilă, mai plăcută, mai doritoare să te ajute, mai răbdătoare, mai minunată. Pe noi, veteranii sălii, ne cunoșteau pe nume și știau ce studiem și cam de câți ani (din cărțile pe care les solicitam, nu din formulare). Cât despre noi, cei vechi, cei crescuți între aceste coperți... Aveam fiecare grupurile noastre de prieteni pe lângă care cloceam mereu câte ceva, totdeauna stând cam la aceleași birouri. Apoi, ca o marcă a sălii, erau cele câteva personaje "ale locului" pe care le știam doar din vedere, dar le vedeam întotdeauna acolo. Dintre ele o voi menționa doar pe tânăra cu părul prins în coc, îmbrăcată în negru și purtând un ruj roșu aprins, care era acolo, la locul ei, de la deschidere până la închidere (tot timul zilei, orice zi!), și care avea (și are) o putere de concentrare extraordinară. E uimitor câte poți afla despre un om doar urmărindu-i spațiul de lucru. E cel mai ușor să-ți dai seama cam ce studiază și ce interese are doar citind titlurile de pe masă, dar poți afla și cât de sociabilă e persoana (de câte ori iese să vorbească la telefon sau câți alți prieteni are în bibliotecă), cât de ordonată e (vezi ce și cum ține pe birou: cafea, biscuiți, cursuri, cărți, șervețele, cremă de mâini, carioci sau creioane, carioci și creioane și markere și "highlightere" colorate, telefon/telefoane, balsam de buze, suc, apă, lapte bătut, poza iubitei etc.), cum reacționează sub stres (oricare 5 minute în sala de lectură în perioada sesiunii sunt suficiente pentru a putea trage concluzii), cât de interesată e de ce studiază (test: aruncă-i o privire și vezi dacă ți-o aruncă înapoi), cât de regulat mănâncă, merge la toaletă etc. Tot în această sală de lectură, în perioada BACului, prietena mea era curtată de cel care-i va fi devenit soț. Era anul în care sala de lectură împlinea zece ani, an în care ne uitam cu ochi obosți la micuțele "printuri" de pe birourile noastre, pe care scria De zece ani aici împreună. Zece? Fiecare zi de studiu părea o veșnicie incomensurabilă.

Sala de lectură de pe Kogălniceanu a fost o constantă a vieții mele în liceu și în facultate. Am învățat pentru capacitate și bac, olimpiade și sesiuni, am scris o licență frecându-mi coatele de mesele de lemn vechi și mi-au crescut concomitent picioarele și mintea. Cu toate că aparatul de cafea făcea o cafea oribilă, atât de tare încât ar fi ros chiar și o ediție de Shakespeare, opere complete cu copertă de carton, cu toate că la toaletă nu era niciodată hârtie igienică, iar telefonul fix (bine ascuns între cărți) se auzea din orice colț al sălii, eu și mulți alții am găsit aici ce căutam: confortul și liniștea de care aveam nevoie când pătrundeam în propriile creiere.

Clădirea de pe M. Kogălniceanu a fost retrocedată iar sala de lecutră s-a mutat la "sediul central" de pe Calea Dorobanților. Pe scurt, o detest! Sunt aici de trei ore și tot ce-am reușit "să lucrez" este acest text plin de nostalgie și frustrare. Vă rog să mă scuzați, mă duc până la toaletă să verific dacă este hârtie igienică. Apoi am plec spre oriunde, înainte să îmi ratez complet ziua. Și sesiunile.

Cu drag, dor și nostalgie, pentru Cristina, Cupi, Miri, Beni, Dani B., Andrew, Teddy, Joni, Oli, Claudia, Rebeca, Marcu, Tudor , Rafa, Delia, Mona și alții care mi-au îmbogățit anii sălii de lectură de pe Kogălniceanu. It is over, my friends. The game is OVER.