marți, 26 mai 2009

retoric, față în față cu nevăzutul


de ce

păsările zboară mai liber 

vântul suflă mai frumos între spicele verzi de grâu

norii se mișcă mai repede pe cerul mai albastru

soarele strălucește mai tare, ziua

și cerul e mai bogat în stele, noaptea


de ce mâncarea e fără gust și cafeaua fără zahăr

muzica prea tristă și inima prea grea


când încărcat de bucuria amintirilor presărate cu sarea uscată a lacrimilor de pe obrajii palizi

îți iei rămas-bun de la un suflet iubit?


de ce tot ce faci și tot ce nu faci

capătă o altă conotație

de ce tot ce ai făcut și n-ai făcut

de la un minut la altul se pietrifică într-un morman de amintiri 

la care nu mai poți adăuga nimic

din care nu mai poți scoate nimic

dar în care pe măsură ce te adâncești

descoperi bogății mai mari și mai valoroase?


de ce sicriul e prea mic

cuvintele prea puține

groapa prea îngustă 

și florile prea puține

când îngropi o comoară care nu poate fi cuprinsă și nici măsurată?


de ce aștepți încă să sune telefonul 

să-i auzi vocea 

sau să intre pe ușă

să-i poți observa din nou

gingășia cu care vorbește pisicuței


de ce subit îți dai seamă că ultima dată când a trecut pe la tine

ai uitat să-i faci cafeaua

și că ultima dată când l-ai văzut

te grăbeai în drumul tău


de ce n-ai știut că e ultima dată

de ce azi îl conduci pe ultimul drum?


joi, 21 mai 2009

ş a s e


Om bun,

Să nu crezi nici un minut că m-am pierdut în numărătoarea lunilor de la plecarea ta, sau că m-am încâlcit între amintirile deformate ale vremurilor când mergeam la Felix împreună. Dimpotrivă. Realitatea morţii îmi dă târcoale din nou, când, rănită încă după brusca ta apunere, îmi privesc cu milă tăieturile şi zgârieturile.

E oarecum neplăcut să trăieşti cu adevărul morţii deasupra capului, fără să ştii cine va fi următorul lovit, fără să apuci să-ţi iei rămas-bun, fără să ai timp să te vindeci între două înmormântări. Unii ca tine mor pe când sunt mai plini de viaţă. Alţii cred că au dreptul să-şi ia viaţa. Alţii trăiesc o viaţă întreagă, au copii, nepoţi, si sa pregatesc de moarte fericiţi şi împăcaţi. Mă cutremur văzând câte abordări şi unghiruri are aceeaşi realitate: singurul lucru sigur în viaţă este moartea, şi asta mi-e tot mai clar.

Într-un fel asta îmi simplifică viaţa. E foarte uşor să evaluezi importanţa sau efemirtatea unui lucru sau unei decizii când îl pui faţa în faţa cu sfârşitul vieţii pentru analiză. Imediat îţi dai seama cât de (ne)important este. Dar reversul acestei abordări este o viaţă trăită în angoasă pe măsură ce vedem şi conştientizăm deşertăciunea în care ne învârtim şi care ne ameţeşte ca un carusel.

Aiurez. Aiurez cu dorul vremurilor când aiuream împreună. Oricum, în lumina unui întreg mănunchi de evenimente care s-au desfăşurat recent pe pământul ăsta trist dar frumos, am tânjit îndelung după sufletul tău împăciuitor şi blând. Îmi place să mi te imaginez citind poezii în Rai şi stând de vorbă cu îngerii... şi-atunci toate stelele pălesc umilite în lumina Luminii şi toată lumea se sfarmă ca un biscuite vechi şi uscat.

Te purtăm în suflet. Te pomenim. Ne amintim. Ne e dor. Te iubim.

Emma şi toţi aceia...




vineri, 15 mai 2009

REPUGNANȚĂ

am ales cuvântul următorului exercițiu literar/de imaginație/estetic într-un moment prost. am ales un cuânt urât, scârbos chiar. m-am apropiat de el cam cum te apropii de o vană cu apă rece când trebuie să faci o baie și apa caldă s-a terminat acum 10 minute.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ într-o clipă în care 'a fi om' mă lovise direct în cap. e atât de obositor și uneori chiar plictisitor să stai închis în carapacea asta plină de reguli și limite , încât nu ar trebui să mă mire scârba și frustrarea în care trăim adesea.
pe de altă parte, suntem, defapt, atât de liberi, încât cred că nu știm ce să facem cu atât de mult spațiu, că suntem copleșiți și depășiți de el.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ cu gândul la toate momentele în care ne merge enorm de bine, dar trăim timorați și nemulțumiți. Mă sperie lipsa de emoții, inexistența unui spirit critic pozitiv, starea de existență, dar nu de trăire.

Și fără să mă explic mai mult decât e cazul, iată ce-am stors...

Bogdan, îmi cer scuze că te-am supus unui cuvânt atât de brutal!
creația ta, aici:
change the world


REPUGNANȚĂ

încâlcit între foile murdare ale istoriei
omul
mai obosit și mai scârbit ca niciodată
apatic, dezgustat și disgrațios
își ducea traiul în silă.
de azi.
pe mâine.

săpa pământul cu gândul la un trecut scăldat în raze de soare.
la o grădină cu lalele
la o ciorbă grasă

azi soarele parcă ardea prea tare
vara venise prea repede
și supa era prea subțire.

nu, nu se întâmplase nimic de ieri până azi.
și lipsa narativului din viața lui îl zdrobea,
fără șă-și dea măcar seama

apatia se acutiza pe măsura ce nimicul îi inunda colțurile nebănuite ale existenței
și pe măsură ce întrebări care-i păreau din ce în ce mai profunde îl făceau să trăiască
din ce în ce mai superficial.

strălucirea din ochii lui jucăuși se usca și se transforma într-o blazare aparent incurabilă
satisfacția pe care o avea după o zi de muncă
se pierdea în inutilitatea pe care o simțea în el
și de care nu avea unde fugi.

încerca să se cufunde mai tare și mai adânc într-o transparență artificială
și înghesuindu-se în văzul lumii, se ascundea defapt de el însuși.


visele lui, ambițiile lui, intențile, gândurile și ideile lui

amorțiseră pe un cer cu stele pălite
la care omul, sufocat de sine însuși
a uitat să mai privească

se compromiteau pe-o listă nesfârșită
de dorințe și încercări
la care revenea din când în când
și pe care o scotea vesel în vitrină
când câte un trecător curios și grăbit
se oprea să-i admire florile de peste gard
și să bea o cafea scurtă.

plictisit și împovărat
dezorientat și confuz
omul
nu vedea!

că defapt
soarele strălucește la fel ca altă dată
că pâinea e caldă
și că în fiecare dimineață
bunătățile Cerului se reînnoiesc

mereu cu ochii pe ceas
săpând la colțul lui de grădină
se gândea cu nostalgie la lucrurile care-i făcuseră cândva plăcere
ca și când ele n-ar fi aceleași
ca și când motivele lui de mulțumire
s-ar fi stins odată cu vântul care împrăștia praful pe stradă.
tot praful acela, și cu el,
toate lucrurile care-i făceau inima să tresalte.

resemnat,
omul
întorcea filă cu filă
caietul istoriei

fără să mai privească în ce direcție o apucă pașii lui
fără să aibă, defapt, o direcție
fără să caute o direcție
fără să lupte pentru o direcție

sprijinit de sapă

așteptând poate
ca cineva
oricine
oricine altcineva

să rupă ultimele pagini
să le mototolească
și să ilustreze restul cărții.

omul se gândea la vidul propriei sale existențe

și-ajunsese atât de departe în gândul lui
încât uitase drumul înapoi.



marți, 5 mai 2009

Contur

nu, nu s-a terminat!
după Fantezie despre copilărie, Călătoria Buburuzelor, Povestea Trei și The Fourth in the Trilogy, am consumat personajele, am schimbat conturul, dar am păstrat provocarea.
de data aceasta am ales un doar subiect și un deadline. în rest, mână liberă.

subiect: CONTUR
deadline: acum 19 minute
creația lui Bogdan: http://www.fixpix.ro/jurnal/2009/05/contur.html

interior. exterior. contur

era noapte.
luna era acoperită de un nor gri.
era ora 3.15.

1. interior

Ioana stătea îngândurată pe marginea patului, cu spatele la geam. era micuță de înălțime, și piciorușele ei mărunțele nu atingeau mocheta. avusese o zi lungă și dureroasă. își făcuse în sfârșit curaj să-i spună lui Andrei că ar vrea să se despartă de el, dar acum nu era sigură că fusese cea mai bună idee. era frământată și speriată. dintr-o dată o lovise ca o minge de tenis sau mai rău, ca un meteorit, perspectiva de a rămânea singură pentru restul vieții, deși era tânără frumoasă. dar oare chiar asta vroia? chiar renunța la un noi pentru un eu, nemaiputând suporta un tu? nu. nu vedea drum înainte dar nici drumul 'pe lângă' nu părea o soluție potrivită. era sătulă de încercări ratate, era flămândă după altceva, ceva nou. ce? nu era sigura. dar știa că oamenii nu se schimbă așa... pur și simplu. mai nou credea că oamenii nu se schimbă deloc. sau poate doar puțin pe-aici, pe-acolo, deși niciodată radical. știa că vrea altceva, dar nu știa unde să caute. il iubea pe Andrei, dar era atât de încâlcit în dicționarele și enciclopediile lui încât ea simțea că se topește. Andrei nu-i aprecia mâncarea, nu îi simțea absențele, nu îi căuta prezențele, nu o întreba cum se simte sau de ce are nevoie, nu o interoga atunci când ieșea pe ușă (deși și-ar fi dorit) . Andrei trăia pe altă lumea, și ea se simțea tot mai puțin parte din universul lui. Tot interiorul ei se învârtea în sesnsul acelor de ceasornic.

2. exterior

Andrei stătea îngândurat pe marginea patului, alt pat, cu fața la geam. Andrei era înalt și destul de 'bine făcut', și atunci când Ioana se cuibărea între brațele lui, se simțea cel mai puternic dintre pământeni. avusese o zi lungă și dureroasă. Ioana i-a spus că vrea să se despartă de el, dar el o iubea atât de mult... ființa aceasta micuță îi schimbase viața, și nu-și putea imagina o existență departe de parfumul ei. observase că în ultimul timp se purtase ciudat, dar a crezut că e doar 'o fază'. rătăcit între amintiri, se întreba dacă se mai poate întoarce înapoi la diminețile boeme cu papară și ciocolată calda. ar fi vrut să știe ce era în inima ei, dar fetița aceasta devenită între timp femeie era of, atât de încâlcită, încât orice încercare de a trece peste NUul primit 'din instanță' se încheia fie cu lacrimi, fie cu uși trântite. poate își pierduse răbdarea. cu cărțile era ceva mai simplu. acolo găsea lucruri adevărate și neștiute, și cu fiecare lucru nou pe care îl învăța, se simțea puțin mai aproape de Cunoaștere dar și puțin mai departe de Înțelepciune. prefera să citească despre flori decât să i le aducă Ioane, pentru că oricum părea să nu-i aprecieze atențiile. Acum tot interiorul lui se învârtea în sens invers acelor de ceasornic.

3. contur

marginea patului Ioanei impreună cu marginea patului lui Andrei și cu marginile tuturor paturilor pe care se petrece ființarea și existența umană formează conturul. conturul alcătuit prin unirea tuturor punctelor, a tuturor locurilor în care se petrece gândul. marginea patului, colțul pernei, scaunul de la birou, fotoliul din bibliotecă, stopurile din drumul spre serviciu, terasa cafenelei, banca de sub copac. mereu între interior și exterior, între aici și acolo, între a ține și a lăsa, între plin și gol, între a te despărți sau a mai aștepta, între a-ți da demisia sau a te conforma, între a renunța sau a te încăpățâna, între a te compromite sau a ține cu dinții de ceea ce crezi, între a spune și a tăcea, între a fi și a exista. și fiecare, mărginit de propriul lui contur tangențial cu zeci și sute de alte contururi, își stabilește parametri și își decide regulile. apoi încercă să viețuiască împreună cu el însuși, din când în când acceptând să deschidă o margine, o buclă, un colț, pentru a face loc unui alt contur. acceptând vulnerabilitatea pentru a contura împreună. pentru a-și lărgi orizontul. pentru a avea un miez comun.

... cu picioarele atârnate în interiorul aceluiași contur, Ioana și Andrei stau spate în spate fără să știe, dar mai ales fără să vrea...