Fantezie despre copilărie

[Acesta este un text 'experimental', parte dintr-un proiect fără nume și -aparent- fără finalitate. Pornind de la această poză, împreună cu colegul meu Bogdan Stănescu - unul dintre cei mai creativi creatori - am provocat un schimb de imaginație și cuvinte. Poza e o felie din tortul lui...

Ni s-a alăturat spontan si Mihai Savu, dar adresa poveștilor lor mi-e încă necunoscută.

Așadar, rodul fanteziei mele:]

Bogdan: www.fixpix.ro

Mihai: blog.mihaisavu.com

Două mămăruțe:

- Du-te mai incolo! se răsti îmbufnată Bubruza către Bubulină. Nu încap de aripile tale, îmbulinato! Îmi iei tot aerul!

Buburuza, resemnată, s-a retras tăcută puțin mai încolo pe țeava metalică rece. I s-au urcat aripile la cap, se gândi ea, uitându-se în gol. Ea și Bubulina erau prietene de când erau mici. Mici mici. Ei, foarte mari nu erau nici acum, doar așteptau să se dea pe caruselul care nu mai pornea.

Cele două mămăruțe făceau concurs. Acesta era doar unul din multele – de ce nu, poate ultimul - si Buburuza era vădit emoționată. Au făcut întrecere cine zboară mai sus de la creanga magnoliei, cine trece înainte și înapoi balta de lângă școală fără să-și ridice aripile, cine mănâncă mai mulți purici de plante. Au făcut concurs chiar și cine se apropie mai tare de focul de lângă trotuar, dar nici una n-a îndrăznit să zboare peste el. Așa înțeleg ele libertatea și copilăria: Buburuza și Bubulina îi testează limitele și-și antrenează curajul, fără să își poată imagina ce e de cealaltă parte a acestui carusel amețitor.

După câteva secunde de liniște, Buburuza, cea mai mică dintre cele două mămăruțe, o întrebă cu un glas jucăuș pe Bubulină:

- Bubu... când eram mai mici și ne jucam în grădina cu macii aceia mari... mai știi?!

- Știu, cum să nu. Acolo unde mai dădeau albinele concerte din când în când...

- Da, da... acolo. Bubu... ce era cel mai frumos când eram mici?

- De departe, când ne jucam de-a v-ați ascunselea și nu mă găseai niciodată, deși mă ascundeam de fiecare dată în acelaș bujor! 

- Mie îmi plăcea să joc elastic cu furnicile, deși îmi agățam mereu aripile. 

- Da, da. Îmi amintesc. Apoi îți luai zborul, supărată.

- Dar Bubu, mai știi când...

Becurile caruselului încep să se aprindă rând pe rând, și o muzică veselă duduie din boxele supra-uzate. Din cauza basului prea puternic, un copilaș începe să plângă. De lângă un bărbat-bine, o tânără mama fuge spre copil, îi prinde capul în mâini, îi rearanjează căciula, și-l liniștește. Îl așează din nou pe căluț, se asigură că s-a calmat, și se alătură din nou, zâmbitoare, bărbatului, de unde în liniște, se vor bucura de zâmbetul zăpăcitor al copilului lor. Caruselul începe să se învârtă tot mai tare. Buburuza și Bubulina sunt sus pe țeava rece de metal, dar sunt prea departe de noi pentru a le putea vedea. Nu vom ști niciodată dacă au supraviețuit vitezei și vântului în drumul lor spre viața de mămăruță adultă. Dar pe măsură ce căluții prind avânt, cele două mămăruțe se țin aripă de aripă, bulină de bulină, și construiesc, fără să știe, încă o amintire din copilărie...