Intre doua (maxim trei) duminici in Elvetia

Plecarea. Cum am ajuns sa ma indragostesc de Elvetia

Asa se intampla ca intr-o duminica seara de sfarsit de septembrie, am fost ‘parcata’ in fata usii cladirii din Burtigny. M-am instalat in camera, m-am asezat pe marginea patului si, cu capul in maini, m-am intrebat ‘neretoric’: now what?
Asa se intampla ca incet incet am scos capul din cutie, si-am inceput sa vad Elvetia: sa-i vad oamenii, sa-i vad autobuzele, sa-i vad vitrinele, sa-i vad bancile si lacurile si yahturile, sa-i mananc branza sa-i devorez ciocolata, sa-i traiesc evenimente, sa-mi plimb plimbarile in padurile ei, sa-mi conduc pasii in orasele ei, sa-i miros parfumurile scumpe, sa-i citesc ziarele, sa-i mestec guma, sa vorbesc cu vacile ei curate si blande, sa ma inchin in bisericile ei, si sa tac in fata frumusetilor ei coplesitoare!
Am devenit una cu Elvetia pe masura ce Elvetia a devenit una cu mine. Am invatat s-o iubesc, dar m-am disciplinat sa-mi iubesc totodata patria. I-am vorbit limba si i-am cantat cantarile. I-am respectat drapelul si oamenii. M-am bucurat de vremea si de muntii ei. Am scris despre ea. Am povestit despre ea. Am trait in miezul ei si i-am auzit bataia inimii. Sclipirea ei mi-a furat ochii desi mi-a transmis o doza de artificial. Da, o lumea ‘prea buna’ devine artificiala. Si tara asta mica mica mi s-a parut ca un parc mare mare cu toate aleile-i marcate, gunoaiele stranse, punctele turistice bine ingrijite si asfaltul neted. Tara asta mi s-a parut ‘coplesitor de buna’, atat de extraordinara incat mi-am dus entuziasmul si pasiunea pana la capat, si mi-am cumparat un turistic trico alb cu vaci si cu SWITZERLAND dintr-un capat in altul.
Si dintre toate minunatiile ei, in Elvetia am vazut bogatia omenirii si toate frumusetea pamantului...

Intoarcerea. Cum am gasit Romania

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara de sfarsit de decembrie, am venit acasa!
Acasa e lumea mea buna! O, atat de buna! Acasa sunt cei care m-au facut ceea ce sunt. Acasa sunt cei care ma iubesc pentru ceea ce sunt. Acasa e patul meu sub stele, si pisica mea neagra. Acasa mananc sarmale. Acasa e coafeza mea. Acasa e scoala mea. Si teatrul meu. Si orasul meu. Si locul cu cei mai buni papanasi. Acasa sunt parintii mei si fratii mei si prietenii mei. Acasa se colinda de Craciun. Acasa se vorbeste limba romana. Acasa noroiul e pana la genunchi. Acasa poti sa te pierzi in padure fara sa gasesti un semn de marcaj. Acasa urci pe munte pe jos. Acasa dai 5 lei pe-o cafea. Acasa iti permiti sa mergi la cinematograf si in zile in care nu iei salarul. Acasa vezi ‘fetite dezbracate’ in mijlocul iernii si cupluri de indragostiti ‘mozolindu-se’ pe toate gardurile, imaginandu-se in dormitor. Acasa internetul merge “gandesti ca sta”. Acasa craciunitele impart fluturasi pe strada. Acasa romanii rad de propria lor prostie. Acasa se mananca sarmale, si mici, si zacusca, si slanina. Acasa poti face glume pe subiecte (trans/inter-) culturale, si sigur se va gasi cineva sa hohoteasca alaturi de tine. Acasa cainii vagabonzi fac legea. Cainii vagabonzi si politicienii vagabonzi. Cainii vagabonzi, politicienii vagabonzi si manelistii vagabonzi. Acasa poti sta in dus pana ti se increteste pielea. Acasa ai cu cine sta noaptea tarziu depanand amintiri sau cu cine da ping-ponguri de 80km. Acasa se mananca bine. Acasa se bea bine. Acasa se doarme bine. Acasa sunt cele mai bune povesti si cele mai consistente discutii.
Acasa sunt cei pe care ii iubesti.
Acasa sunt cei care te iubesc.
Indubitabil... acasa... acasa in drumul spre Acasa, acasa apartii!

Epilog

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara, cea de azi, pun punct la acest superb capitol al existentei mele: Intre doua duminici in Elvetia, 2008. Desi gasesc usor ironica intrebarea multora: “cat stai acasa?”, imi doresc sa ma intorc in tara in care am invatat despre viata dar si despre moarte, despre cultura, despre civilizatie, despre colectivitate, despre munca, despre solidaritate, despre timp, despre chemare, despre mine, despre lume, si o, cat de multe altele. Multumesc celor care m-au citit in tot acest timp si cu care am putut impartasi aceasta minunata experienta in ‘limba noastra dulce, o comoara’. Desi e o bucurie si o placere sa scriu, e o mare onoare sa stiu ca prezint, fie si unuia singur, interes. Iar Manu, dragul meu prieten Manu, ma citea de fiecare data, si-mi spunea mereu asta cu entuziasm!
... Iar acelora care viseaza cartea mea sub pomul de Craciun in 2009, sa nu uite ca unele lucruri nu au nici macar valoarea unei coperti de carton.

Nu vreau sa mor! : raspuns agresiv viselor mele (arhiva)

Sigur ca am sa vreau sa mor, intr-o zi. Dar acum nu vreau sa mor! Vreau sa traiesc! Vreau sa traiesc bine facand bine. Vreau sa ma bucur de frumos si sa-mi consum frumos zilele. Vreau sa gandesc si sa fac oamenii sa gandeasca, vreau sa descopar ce nu stiu si sa invat ce nu cunosc. Vreau sa vad ce e de vazut pe lumea asta si nu oricum, ci cu curaj!

Vreau sa traiesc. Vreau sa calatoresc. Vreau sa experimetez. Vreau sa gust si sa miros. Vreau sa iubesc! Vreau sa invat sa daruiesc neconditionat. Vreau sa inteleg mersul stelelor si cursul istoriei. Vreau sa invat ce e sacrificiul si vreau sa invat de la copii ce-i cu viata asta complicata in care ne invartim...

Asa ca daca am sa trec in lumea de dincolo in curand, sa nu cumva sa ziceti ca am vrut sa plec tanara sau ca am vrut sa mor!

Nu vreau sa mor! Vreau sa traiesc! Vreau sa iubesc! Vreau sa invat!

Si intr-o zi, cand am sa ajung o baba cocheta si plictisita, dupa ce le voi fi facut nepotilor mei pavlova si le voi fi citit povesti de inchis ochisorii inainte de culcare, atunci poate, doar atunci am sa vreau sa mor: experimentat, fericita, gata de plecare.

... Asa ca vise ce ma speriati si ma obositi, lasati-ma in pace si intoarceti-va de unde ati venit! Valea umbrei mortii nu e pentru mine!

Loc de adapost...

Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii, si inainte ca sa se fi facut pamantul si lumea,din vecinicie in vecinicie, Tu esti Dumnezeu! Tu intorci pe oameni in tarina,si zici: Intoarceti-va fiii oamenilor!” Caci inaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte. Ii maturi, ca un vis: dimineata, sunt ca iarba, care incolteste iarasi: infloreste dimineata, si creste, iar seara este taiata si se usuca. Noi suntem mistuiti de minia Ta, si ingroziti de urgia Ta. Tu pui inaintea Ta nelegiuirile noastre, si scoti la lumina Fetei Tale pacatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta. Vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vietii noastre se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; si lucrul cu care se mandreste omul in timpul lor nu este decat truda si durere, caci trece iute, si noi zburam. Dar cine ia seama la taria miniei Tale, si la urgia Ta, asa cum se cuvine sa se teama de Tine? Invata-ne sa ne numaram bine zilele, ca sa capatam o inima inteleapta! Intoarce-te, Doamne! Pana cand zabovesti? Ai mila de robii Tai! Satura-ne in fiecare dimineata de bunatatea Ta, si toata viata noastra ne vom bucura si ne vom veseli. Inveseleste-ne tot atatea zile cate ne-ai smerit, tot atatia ani cat am vazut nenorocirea! Sa se arate robilor Tai lucrarea Ta, si slava Ta fiilor lor! Fie peste noi bunavointa Domnului Dumnezeului nostru! Si intareste lucrarea minilor noastre! Da, intareste lucrarea minilor noastre!

Inceputul sfarsitului: dezlipeala

“(...) Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-i telefonez mamei. Vestea i s-a parut atat de colosala incat m-a intrebat daca ma refeream la vreo mosie care se numea Geneva. “E un oras in Elvetia”, i-am spus. M-a intrebat, fara sa se tulbure, cu seninatatea-i infinita si dorinta de a intelege incuraturile cele mai surprinzatoare ale copiilor ei, pana cand aveam sa stau, si i-am raspuns ca ma voi intoarce in cel mult doua saptamani. De fapt, ma duceam numai pentru cele patru zile cat dura conferinta. Insa, din motive straine de vointa mea, n-am ramas acolo doua saptamani, ci aproape trei ani. (...)”

Pe trenul pe care am petrecut atatea si atatea ore in ultimele luni, aseara, 9 decembrie, ora 17:26, la doar cateva minute dupa ce am urcat pe trenul de Geneva-Gland, am intors pagina 604, ultima pagina a cartii lui Marquez “A trai pentru a-ti povesti viata”. M-a prins greu cartea asta, probabil la fel de greu ca si cea care a precedat-o: Zapada (de Orhan Pamuk). Dar incet-incet imi inchei conturile. Imi termin cartile. Imi finalizez proiectele. Ma apropiu de prezentarea finala. Ma intalnesc cu ultimii oameni pe care am vrut sa-i vad in Elvetia. Imi fac lista muzeelor pe care n-am avut timp sa le vizitez, inca.

Incet incet incep sa nu mai apartin. Mi s-a terminat abonamentul de tren, si brusc ma simt strain acestor locuri si oamenilor pe care i-am intalnit de atatea ori in calatoriile mele. Controlorul de bilete. Vanzatorul din patiserie. Soferul de autobuz. Razvan a plecat si el.

Ma doare despartirea de locurile si de oamenii acesti atat de iubiti. Ma doare despartirea si ma sperie necunoscutul atat de cuoscut, de acasa. Traiesc desprinderea de acest univers ca pe o bucata de scotch pe care o dezlipesti inceeee t , i n c eeee t , i n c eeee t, de pe piele. Si rand pe rand iti smulgi firele de par de pe mana, si asculti sunetul negrabit al lipiciului, si vezi multimea de celule moarte, si urmele ridurilor si incretirea pielii, si toate acelea care existau acolo, pe mana ta, si nu le vedeai. Ma uitam ieri la Alpii de la orizont si ma intrebam cum ar arata lumea daca cineva ar intinde un scotch pe sub nori, peste tot pamantul asta nostru. Apoi o mana colosala l-ar apasa, sa se asigure ca s-a lipit bine, si in sfarsit, l-ar smulge. L-ar smulge cu copaci, magazine, stadioane de fotbal, munti, statii de autobuz, fabrici de sapun, gradini botanice, universitati, bicliclete, monumente, muzee, cafenele, parcuri... tot ce e frumos sau urat, tot ce construieste universul material din jurul nostru, dar pe care uneori parca nu il vedem, tot. Cum ar arata orizontul nostru?

Ei, asa se intampla cand te dezlipesti de lipit. Ma veti intreba, si va voi raspunde: Nu, cand am plecat de acasa nu am simtit asta. Cand am plecat am vrut si am ales sa ma lipesc de altceva. Pentru ca stiu, o, stiu prea bine ce ma asteapta cand ma intorc inapoi. Si undeva adanc, mi-e poate, putin, dor. Stiu, mama, ca te-ai saturat de ‘pasivitatea’ mea, dar vin acasa sa impodobim casa de sarbatoare. Si mi-e dor de rugaciunile lui tata, si de sarmalele lui Elvira, de surprizele lui David si de povestile tarzii cu Paul, mi-e dor de drumuri pierdute in Cheile Turzii si de supe cu prietenii mei. Mi-e dor de universul de acasa.

Dar acuma, azi, ma simt dezlipita... de tot.

Cat dureaza o poza?

Retorica

Nu e prima data cand ma gandesc la efemeritatea unei poze. Nu e prima data cand ma intreb de ce oamenii vor poze cu ei in locurile pe care le viziteaza, de ce vor sa-si marcheze prezenta fizica si fizic, uneori fara sa vada realitatea de dincolo de lentile? Nu e prima data cand ma intreb unde se duc toti giga de poze de pe computerele noastre, si cat de des ne intoarcem la pozele facute in urma fie doar cu cateva zile sau saptamani.

Cat ii ia unei poze sa fie consumata? Cat ii ia sa se nasca, sau sa moara, sau sa fie data uitarii? In ce masura ea “pietrifica” o amintire si in ce proportie e rezultatul unei secunde de atentie (sau mai grav, de neatentie)? Care e diferenta dintre o fotografie si o poza?

Experienta

Am achizitionat recent un card de 4GB. Se pare ca cel de 2GB e insuficient. Intr-o oarecare sambata seara am sters accidental o ‘masa’ de poze. Poze bune. Poze la care tineam. Poze care bateau un cuie o zi care se va fi terminat trist, o brocanta din inima Genevei, si-o anume noapte intr-un anume loc intr-un anume context pe care as fi vrut sa nu-l uit niciodata, si pe care l-am ‘stampilat’.

M-am enervat atat de tare de propria-mi boacana incat am mobilizat tot ce era ambitie in mine si-am ‘googleit’ un program de recuperare a datelor. Sigur ca dupa doua zile de scanare a computerului, n-am putut atinge nimic (dar am revazut pozele, in spatele unei sticle care costa o gramda de bani. Dintr-o data pozele mele, la distanta de un click, costa... Costa ca si cand nu ar mai fi ale mele!)
Dar reactia mea de excentrica suparare m-a surprins si pe mine. In fond, nu erau decat fotografii. In fond, realitatea le depaseste cu mult. In fond, nimic din ce am vazut sau trait zilele acelea nu s-a sters. E tot acolo, inauntru. Inexprimat si poate, de acum, inexprimabil, dar palpabil dincolo de materie.

Experimentul

De aproape trei luni de zile sunt ca un turist care-si plimba mereu aparatul de fotografiat dupa el. L-am luat cu mine in plimbari, la masa, in Geneva, la cumparaturi, devenind un fel de al treilea ochi, si cu siguranta un ‘partener de drum’. Desi m-a fortat sa tin un permanent ochi deschis si m-a supus la o continua analiza, am obosit. Si-n starea asta de extenuare, am decis sa fac un experiment.
Cand am fost la Basel (trei decembrie) am hotarat sa-mi ofer spre nemurire (oare?) 10 fotografii, si nimic mai mult. Indiferent ce-mi vor vedea ochii sau cate ‘pozitii’ voi mai avea disponibile pe card (cateva sute probabil), indiferent cat de interesanta sau de buna ar fi poza cu numarul 11, ea nu va exista. Acestea sunt regulile jocului meu si nu-mi permit sa fur din propriile buzunare.
Au rezultat, dupa cum urmeaza, urmatoarele poze: O cladire rosie din Clarplatz; un stand de branzeturi de toate mirosurile; o poza de pe Rin; poza unui glob auriu in care se reflecta Emma Mocan cu aparatul de fotografiat si cladirea din spatele ei; o biserica in care am intrat atat pentru refugiu cat si pentru “loc de scapare”; 2 bucatari pe langa care am trecut si care vazandu-ma cu aparatul in mana, au batut in geam si mi-au facut semn sa le fac poza (puteam oare sa le zic ca azi, dintre toate zilele, pozele mele sunt numarate?), o strada care s-a lipit de inima mea, fara motiv; o cladire pe care urcau cateva furnici gigante; un copac grozav de grafic dar si de curajos; si, in sfarsit, punctul culminant: o lucrare de-a lui Auguste Rodin (Les bourgeois de Calais) din curtea muzeului de arta.

As fi vrut sa-mi fotografiez cafeaua cu stelute de ciocolata si targul de Craciun din fata muzeului de istorie, dar n-am mai avut “film”. Si nici chef.

O concluzie pripita:

Cand am pus aparatul de fotografiat in geanta am putut in sfarsit sa-mi tin in mana cana de vin fiert, sa ma bucur de ea, si sa vad cu alti ochi universul Baselului: Ochi fara de lentile; ochii mei si ochii sufletului meu pe care am developat odata pentru totdeauna Baselul celor 10 fotografii.

Freshly squeezed

Ma mai intreaba unu-altu’ ce fac, cum sunt.
• Stoarsa! le raspund.
‘Stoarsa, cum?’, m-am intrebat ieri pentru prima data.
Da, ma simt ca si cand pentru 2 luni am stors portocale si-am adunat tot sucul intr-un pahar. Paharul a ramas pe jos, si cineva l-a varsat (intentionat sau accidental, inca nu m-am hotarat). Acum am ramas si fara suc, si cu covorul patat.

Care-i treaba cu paharul? Ce cauta paharul pe jos? Cine mi-a rasturnat ‘zeama’ ceea proaspata? Cum curat eu covorul acum? Va mai fi vreodata covorul curat ca inainte? Cine m-a pus sa storc portocale in primul rand? [Pentru toate astea si multe altele, vezi Aristotel.]

Am avut o stare ciudata si destul de straina mie, zilele astea. Incet ince imi revin ‘in simturi’, dar pentru un om care tot timpul are chef de ceva, sau pofta de ceva, sau vrea sa plece undeva, m-am simtit complet ‘non’. Nu am vrut sa ies nicaieri. Nu am vrut nici sa stau inauntru. Nu am vrut sa mananc. Nu am putut sa dorm. Nu am simtit nimic. Nu am dorit nimic. Nu am exprimat nimic. M-am simtit ca un pahar gol-golut.

Vestea buna, dragii mei... vestea buna e ca desi sunt obosita afara si stoarsa inauntru... paharul nu s-a spart.

Cu bine!

: MISC : Lucruri pe care nu vi le-am spus

• In ziua in care a murit Manu am auzit ‘La vie en rose’ de trei ori: pe tramvai, (interpretata la acordeon de un romanas) pe iPodul unui prieten (in timp ce spalam vasele de la cina), si noaptea tarziu (in Green Mile).
• Vineri seara am facut un foc de tabara in padure si-am ‘copt’ aluat cu scortisoara, pe bat (in loc de slanina, am avut aluat fraged).
• M-am indragostit
• L-am reintalnit pe Razvan miercurea trecuta: planuia sa plece vineri inapoi in Romania. Sigur ca vineri nu este autocar spre casa, dar sa zicem ca l-am crezut.
• In Burtigny se topeste incet zapada, iar ieri a fost atat de senin cerul incat am vazut Alpii “hat departe”.
• Un pachet de guma aici costa cat o supa acasa. Da’ tine. Tine da’ nu de foame.
• David a zis ca daca nu sunt acasa de Craciun, mutam bradul, colindatul si toate cadourile pe luna mai cand suntem toti. Si ‘rezerva’ si zapada.
• McDonald Elvetia are dintre cele mai bune sandwichuri cu branza pe care le-am mancat.
• Duminica am avut o petrecere columbeana si-am mancat pui in bere, orez zeama de cocos (ha!ha!) si banane coapte cu sos de lapte condensat si suc de portocale.
• Am cel putin sase (6) texte incepute pe ‘ordinatorul’ meu, dar care n-au ajuns la litera de final, cu atat mai putin la publicare.
• L-am reintalnit pe Razvan (2) in autogara, marti. Urma sa plece... sambata. De data asta i-am cerut adresa din com. Turda, sat Moldovenesti. Tot asa l-am cunoscut pe Vasile, 35 de ani, om frumos, bine imbracat, absolvent de liceu in Cluj, ajuns si el cu 3 zile in urma in cautare de ‘lucru’ la Geneva. Dar nimic...
• Am slabit 5 kilograme intr-o saptamana, si-am smuls vreo 3 fire albe de par. Asta doar pentru ca pe restul le-am ignorat.
• In Burtigny a nins din nou.
• Am ajuns la pagina 529 in cartea lui Marquez (A trai pentru a-ti povesti viata).
• Am citit textele lui Calvin pe cele 10 porunci si parca am citit o predica recenta, sa zicem de duminica trecuta la Manastur.
• Unul dintre africani are malaria.
• Nu, nu m-am indragostit.
• Imi lipsesc florile. Imi lipsesc enorm! Aici nu sunt batranele care sa vanda flori la coltul strazii... Am plimbat 5 firicele de floricele culese dintr-un gard 30km prin frig, pe tren si doua autobuze doar ca sa le am in camera pentru cateva zile.
• Ma bucur ca sunt inapoi in Elvetia. Tare ma bucur! Desi regret ca nu am sa fiu acasa sambata, de ziua lui Paul, sa-i fac un tort.
• Paul, nigerianul, a plecat acasa azi-dimineata sa fie la inmormantarea mamei, si nu se intoarce.
• Vine Craciunul! (si se pare ca in lume nu se mai merge la colindat).
• Mi-e dor de Manu. Dintr-o data, totul imi aminteste de el. Ramai cu bine, om drag...

jele multiculturala (2)

Uneori Dumnezeu ni se pare rau, pentru ca ne elimina din viata lucruri sau oameni la care tinem. Dar alteori Dumnezeu ni se pare crud, pentru ca insista, si loveste, si cioparteste... si 'tavalugul nu se mai opreste'.
in urma nu cu mult timp va povesteam scena din fata usii unui nigerian care si-a pierdut tatal. in seara asta, acelasi african si-a pierdut mama intr-un accident de masina. daca odata cu pierderea tatalui, am venit fiecare cu cuvintele sau incurajarile noastre, de data asta am ramas tacuti stand jos sau sprijinindu-ne de usa. in mintea mea perista decizia pe care am luat-o langa sicriul lui Manu: nu, nu voi intreba de ce. intr-o zi, voi stii si asta. pana atunci imi accept ingradirea pe care o presupune statutul de om, si-mi traiesc viata mai departe.
de cand m-am intors in Elvetia sunt oricum tacuta. nu-mi gasesc cuvintele, nu-mi caut cuvintele, nu-mi exprim starile si nici parerile. sunt doar obosita de atata vorbaraie. da, asa se intampla cand te confrunti cu lucruri cu adevarat serioasa. in seara asta n-am putut sa-i spun nimic lui Paul, prietenul african. dupa mai bine de o jumatate de ora de liniste, m-am ridicat si am plecat. O, cat de putine lucruri cu adevarat insemnate putem face unii pentru altii in fata unei pierderi atat de grave.
si mi-am amintit din nou de felul in care diferite culturi se raporteaza la moarte. cand a murit tatal lui si ne-a chemat pe toti in camera lui de jale, mi-am zis:
"sa mi se intample mie, as tranti usa dupa mine si-as evita pe oricine".
ceea ce e exact ce am facut. in seara in care a murit Manu am stat singura in camera, pe jos, si nu m-am putut opri din plans doua ore. apoi am coborat in sala de jos si m-am uitat la Green Mile cu singurul om a carui prezenta o puteam accepta in jurul meu. a doua zi am plecat la Nyon unde mi-am petrecut in singuratate orele pana la cina, cina peste care oricum am sarit. si a doua zi dimineata am plecat spre casa. nici la ora asta mai bine de o jumatate din baza asta nu are habar ca eu am pierdut un om drag sau ca am fost acasa 4 zile. e bine asa!

...

si asa se termina cuvintele. si gandurile.
si asa incepe linistea, cand te loveste vidul si neputiinta.

1 Decembrie 2008: Altfel: Altundeva. Revenind...

Asa se face ca anul acesta nu sunt acasa de 1 Decembrie sa sarbatoresc cot la cot cu romanii din Romania ziua Romaniei Mari. Fara imn, fara marsuri si festivitati, fara artificii si fara bere, 1 Decembrie 2008 se consuma pe teren strain.
Revenind, ma consider un roman fericit. Da, am intalnit si romani fericiti, tot asa cum am intalnit si elvetieni nefericiti. Am fost intotdeauna mandra de poporul meu pitoresc si autentic, imbibat in traditii si mirosind a tuica. Ah, si ardelencele noastre gingase cu gleznele lor subtiri si poalele lor scurte, plimbandu-se mereu in grupuri si punand la cale viata sociala a satului, nici nu-i de mirare ca autenticul s-a nascut la sat.
Revenind la ce am scris in urma cu cativa ani (http://aercurat.com/item/ro-mania-te-pup), iubesc Romania peste ce este dar mai ales pentru ce ar putea fi. Da, sunt unul dintre naivii care cred in devenirea Romaniei. Totusi, de cand sunt plecata, de fiecare data cand privesc inapoi la tara mea ma incearca un sentiment de tulburare si nelamurita angoasa. Frumosi cum sunt, vad ca pe romani ii caracterizeaza comoditatea. Si eu sunt prima pe lista. Ne complacem in situatia in care suntem, si tocmai de aceea de fiecare data cand ni se ofera o mana sa ne depasim statutul, inghitim totul pe nemestecate si ramanem ‘fix’ acolo, fara sa ne fie mai bine, fara sa fim mai bogati, fara ca macar sa fi invatat ceva.
Revenind la statutul meu de departe: un lucru cu care m-am framantat mult de cand sunt aici este imaginea Romaniei peste hotare. Stiu ca se scrie mult pe tema asta, si nu intentionez sa “frec menta” (ca sa folosesc un termen ‘naspa’, dar romanesc). Locuiesc intre oameni dintr-o multime de tari. Surprinzator, majoritatea au auzit despre Romania, chiar daca aceeasi majoritate nu stie unde sa ne gaseasca pe harta. In orice caz, prea ne credem noi buricul pamantului, asteptand ca toata lumea sa ne cunoasca, si numindu-i pe toti restul inculti. Sa fim seriosi, daca am scoate acum harta pe masa, cati dintre noi ar gasi fara ezitare tari precum Angola, Bolivia, Cameron, Siria sau Nepal?!

Revenind la Romania peste hotare, am sa ma opresc asupra a doua aspecte/pespective pe care le gasesc oricum reprezentative si de care m-am izbit de cand sunt aici.
Evident, Americanul persista in conversatii semi-ridicole despre Dracula. Nimic altceva nu prezinta interes decat daca bunicii mei au fost vampiri sau cat ketch-up imi pun in farfurie. Totul graviteaza in jurul sangelui si legendei. I-am cumparat acestui american unul dintre cele mai penibile cadouri achizitionate (adica da, am dat bani in schimbul obiectului) vreodata: o tablita ceramica pe care apare in basorelief Tepes, castelul si cele doua cuvinte: Transilvania; Dracula. Americanul a fost atat de incantat incat si-a agatat aceasta nemaipomenita piesa de arta deasupra patului din dormit. Inca nu am intrebat-o pe sotia lui ce parere are (dar intre noi fie vorba, nu m-as mira daca ea ar fi inca si mai incantata).
Pentru Francez in schimb, Romania e numai si numai despre tigani (cersetori si hoti). De cand l-am intalnit pentru prima data, m-a intrebat de ce sunt atat de multi romani in Franta, si, aproape agresiv, m-a intrebat ce cauta acolo. Mai mult decat o mie de explicatii, i-am spus povestea lui Razvan (ce ti-i Franta, ce ti-i Elvetia): orfan, ramas cu sotia, un copil de un an si trei luni, si trei frati scolari in grija. Cineva i-a promis de lucru in strainatate, dar pe cand a ajuns aici, altcineva ii ocupase postul: nu i-a ramas altceva de facut decat sa-si cerseasca banii sa manance de azi pe maine si sa stranga, sa se poata intoarce acasa. [Intre timp Razvan a si lucrat cateva zile, dar a trimis suta de euro in Romania si inca nu avea banii pentru drumul inapoi.] Povestea lui Razvan e mult indulcita cand evident, sunt atatia care fura punct. Dupa cateva zile, Francezul si-a cerut scuze intr-o franceza eleganta, ca ne-a facut pe toti tigani.
Rusul si Coreanul ma mai intreaba despre comunism si Ceausescu. Primul dintre ei m-a surprins cu cata istorie cunoaste. Am intalnit un alt American care lucra la o banca in Paris si care mi-a spus ca pentru el Romania e tara in care tot timpul e noros, si niciodata nu rasare soarele. Cu toate acestea, sunt fericita ca inca nimeni nu m-a intrebat, cum au intrebat-o in America pe prietena mea Cristina, daca la noi in tara s-a descoperit focul.

Revenind, si apropiindu-ma de concluzie: dupa ce pleci pentru trei luni din tara ta si traiesti intr-o tara in care exista legi care sunt, efectiv, respectate si lucrurile functioneaza de la sine, intr-o tara in care se munceste pe branci dar se traieste bine, intr-o tara in care nimeni nu asteapta nimic ‘pe gratis’, te intrebi inevitabil daca in tara ta se va schimba vreodata mentalitatea, gandirea si atitudinea. Eu ma intreb, acum, ce-i va lua romanului sa iasa din starea de confort in care se afla, ce-i va lua, oare, romanului, sa se ridice la nivelul potentialului lui?
Spune-mi, Romania mea, ce-ti pot da sa-ti fie mai bine?
Spune-mi tara draga, de unde pot eu sa incep?
Spune-mi roman bun, cand ne-om destepta cu adevarat din somnul cel de moarte?

Doua luni am pastrat borcanul de zascusca in noptiera din camera mea. De doua luni astept sa sarbatoresc 1 Decembrie in mijlocul comunitatiii internationale. Caci sunt intr-adevar un roman mandru. Si am de ce!

eMANUel Salagean .

Contextul. Promisiunea. Amintirea. Decizia. Tie...




Am inceput articolul acesta de cel putin trei ori. I-am schimbat titlul, apoi continutul. Apoi am sters tot. De unde incepi sa vorbesti despre un om care nu mai exista intre noi? De unde-ti culegi gandurile si ce faci cu cuvintele? Cum poti ingramadi amintiri si sentimente, zambete si cactusi, intre cateva litere? Care litere? Cum le aranjezi? Ce vor spune ele? Ce vei intelege tu, cititor grabit, din tot ce am eu de spus?
Asa se intampla: toata viata palavragim non-sensuri despre nimicuri, si credem ca spunem lucruri esentiale, vitale chiar... Dar cand privim moartea in ochi, ramanem fara cuvinte.
Acest text este fragmentat. Gandul pleaca mai departe de idee, dar cuvintele nu se leaga mai departe de un paragraf.


1. Contextul: Little did she know...

De mai bine de doua luni ma bucur de viata altundeva decat acasa. Am plecat din zeama calduta pentru ca eram obosita si consumata, si aveam nevoie de aer proaspat. Am plecat pentru a-mi linisti sufletul si mintea, dar poate am fost adusa aici pentru a fi pregatita pentru pierderea unui om atat de drag inimii mele.

Cand am iesit din tara, Manu a insistat sa ne intalnim in vama. Nu plecam decat pentru 3 luni, dar aveam oare de unde stii ca cele cateva minute petrecute pe sosea, in fata noii lui masini, aveau sa fie ultimele clipe petrecute cu el? Si daca as fi stiut... oare daca as fi stiut ... ce ar fi fost diferit? Ce i-as fi spus? Ce mi-ar fi spus? As mai fi plecat? L-as mai fi lasat sa plece?
Emanuel Salagean a fost ultima persoana “de suflet” pe care am vazut-o in Romania, si persoana pentru care m-am intors mai devreme.

2. Promisiunea: “Bun. Deci o sa vii.”

Dupa ce am ajuns in Elvetia, am vorbit des cu el. Planuia sa ma viziteze, desi abea isi luase carnetul de conducere si inca nu facuse nici macar un drum de Cluj. Dialogul care urmeaza e rupt din povestile noastre de octombrie. Contextul discutiei este irelevant, tot asa cum nici un comentariu sau nici o alta interpretare nu prezinta interes. Manu m-a rugat insistent, iar eu m-am tinut de cuvant.

13 octombrie 2008

(...)
10:22:27 PM s_manux: cred ca m-am prins pe mine insumi intr-un mood ciudat in seara asta..
10:22:31 PM s_manux: si eu acuma trebuia sa invat legislatie
10:22:33 PM s_manux: si chestionareeee
10:22:36 PM s_manux: uf.
10:22:43 PM s_manux: emma. trebuie sa imi promiti ceva
10:24:27 PM emma_mocan: ce?!
10:24:42 PM s_manux: ups. o sa sune ciudat..dar nu te supara pe mine... asa ma simt zilele astea..
10:24:48 PM s_manux: sa imi promiti ca vii la mine la inmormantare :)
10:25:17 PM s_manux: pls
10:26:16 PM emma_mocan: manule...
10:26:19 PM emma_mocan: :)
10:26:26 PM s_manux: pls..say yes.
10:26:29 PM s_manux: :)
10:26:42 PM s_manux: nu ca ar mai conta atunci pentru mine..
10:31:18 PM emma_mocan: nici nu vreau sa vb despre asta
10:31:21 PM s_manux: :(
10:31:29 PM emma_mocan: poate cand o sa fii batran si mort
10:31:33 PM emma_mocan: eu am sa fiu moarta demult
10:31:36 PM s_manux: nu emma, eu o sa mor tanar..
10:31:43 PM s_manux: de-aia te-am rugat...
10:31:56 PM emma_mocan: si cam cand ai de gand sa mori?! :)
10:32:14 PM s_manux: uh'. nu e asa...nu e ca am de gand eu..
10:32:39 PM s_manux: vroiam doar sa te rog, sa vii, la mine..si sa nu uiti ca te-am chemat. asa..oriunde ai fi, poate n-o sa fii prea departe.
10:33:05 PM emma_mocan: :)
10:33:18 PM emma_mocan: eu vreau sa vin la nunta ta intai
10:34:25 PM s_manux: cine stie, poate'o sa fie si asta.. si-o sa ai oportunitatea asta :)
10:34:42 PM s_manux: e frumos sa fim..optimisti.
10:37:00 PM emma_mocan: :)
10:37:11 PM emma_mocan: ai face bine sa nu mori! :)
10:37:55 PM s_manux: pai mai bine mor inainte... ca dupa n-o sa mi se mai dea voie :)
10:38:11 PM s_manux: ti-am spus? am si eu blog... www.manuxer.ro
10:39:53 PM emma_mocan: 10 aug 11 oct?!
10:39:54 PM emma_mocan: :)
10:39:58 PM emma_mocan: mai bine ca mine :))
10:40:27 PM s_manux: aaa..si am mai scris la despre mine
10:40:28 PM s_manux: :D
10:40:46 PM emma_mocan: :)
10:48:03 PM s_manux: bun..deci o sa vii.
10:48:16 PM emma_mocan: o sa vin! :)
10:48:22 PM emma_mocan: dar trebuie sa ma anunti :))
10:48:32 PM s_manux: bine..cu 3 zile inainte :D
10:58:00 PM s_manux: uite un articol fain:
(...)

3. Amintirea: 6 septembrie 2003

L-am cunoscut pe Manu 1901 zile, acum 1908 zile, intr-o perioada foarte vesela a vietii mele. L-am cunoscut intr-o seara ploioasa de toamna, pe strada unde locuia. L-am cunoscut ca un om bucuros si entuziast, visator, optimist si mereu zamberet. In toate zilele si noptile care au urmat acelei intalniri am consumat impreuna papanasi si supe la Syrano, ceaiuri, mici si secrete, ambitii si cadouri, vise, smsuri, minute si ore, revelioane si petreceri, barfe si framantari, suparari si iertari, flori... si cactusi. Manu dorea mereu sa fie prezent, dar oriunde era prezent, exista un alt prezent paralel la care ar fi vrut sa ia parte. Niciodata nu scapa nimic, si de fiecare data cand pierdea un eveniment, facea dintr-o mica ratare o mica drama. Manu traia mereu la maxim, si daca ar fi putut trai doua-trei vieti paralele, foarte posibil ar fi facut-o. (Daca Manu ar putea raspunde acestor randuri, probabil m-ar contrazice). Dar tocmai pentru ca incerca atat de tare sa fie “peste tot”, imi place sa cred ca Manu a trait mai mult decat ‘aici si acum’, a trait mai multe “aiciuri” si “acumuri” in acelasi timp. Poate a trait in 25 de ani cati altii in 47.
Manu cauta mereu prezenta oamenilor in jurul lui, desi undeva adanc, foarte adanc, era un om singuratic. Manu se uita in jur si-si construia modele, dar incerca sa-si gaseasca propria identitate. Manu iubea neconditionat si visa fara rezerve. Manu era un om harnic si tot ce-a strans sub soare a adunat prin propria-i munca. Manu a fost unul dintre cei mai ambitiosi oameni pe care i-am cunoscut. Manu incerca sa nu se planga, desi viata nu i-a fost usoara. Manu isi iubea familia si dupa cum ne-a demonstrat-o de atatea ori, Manu isi iubea prietenii. Manu pretuia atentia pe care o primea, ca si cand n-ar merita nimic. Manu incerca sa se faca iubit, iubind. Manu surprindea prin incocenta lui, si prin dezinvoltura cu care vorbea uneori.
Lui Manu ii placea sa calatoreasca si sa vada vazutul. Acum a calatorit Dincolo, sa vada Nevazutul, sa atinga intangibilul, sa fie aproape de tot ce pare atat de departe de aici.
Acesta este Manu. Acesta este sfarsitul povestii lui, pe care a construit-o cum a stiut el mai bine. Acesta este sfarsitul pe care si l-a scris.

4. Decizia: fara ‘?’

Orice plecare a unui om drag taraste dupa ea un balon de framantari, de intrebari, de nopti de nesomn, de regrete, de kilograme, de cuvinte nespuse sau spuse fara cugetare. Eu am decis sa-l pastrez pe Manu in inima mea asa cum l-am cunoscut si iubit intotdeauna. Am decis sa ma bucur de toti anii pe care i-am avut impreuna, si sa umplu golul pe care il va lasa in urma lui cu bucuria amintirilor mereu vii. Sunt trista pentru plecarea lui, dar sunt linistita pentru sufletul lui.
Regret trei lucruri: ca nu am apucat sa-i dau cactusul pe care l-am cumparat de ziua lui; ca am vazut o singura piesa de teatru cu el (si aceea proasta), si ca nu l-am lasat sa viseze. Dar Manu a stiut mai bine!
Am decis sa ma intorc in Elvetia, constienta fiind de faptul ca Manu si-ar fi dorit sa ma site fericita, “in branza”. Am decis sa nu caut vinovati, pentru ca Manu si-a provocat singur moartea. Am decis sa-mi invat lectiile si sa-mi traiesc viata in ordine, pentru ca o, cat de ‘spontana’ poate fi moarte.
Dar mai mult decat toate astea, am decis sa nu intreb de ce. Sau de ce el. Dumnezeu stie El mai bine! Si cata liniste e in El.

5. Muzica: O ce zi, ce glorioasa va fi!

Inca de vineri seara de la priveghi aud in permanenta aceste versuri, si nu ma pot opri din fredonat. Orice am ascultat, orice am citit, orice am facut, ecoul lor persista in mintea mea, si inima mea canta plina de optimism:

Vine-o zi, vine-o zi
Cand dureri nu vor mai fi
Nu vor fi nori pe cer
Lacrimi ochii n-or umbri
Va fi pace-n veci de veci
Cand in ceruri ai sa pleci
O, ce zi, ce glorioasa zi va fi

Oare atunci cum va fi?
Faţa cand Ii voi privi
Cand pe Domnul voi vedea
Chiar eu salvat prin jertfa Sa
Cand de mana ma va lua
Şi ma va duce-n ţara Sa
O, ce zi, ce glorioasa zi va fi

Nu vor fi, nu vor fi
Greutati, dureri de sus
Nici necaz de orice fel
Boli şi lacrimi colo sus
Va fi pace-n veci de veci
Cand in ceruri ai sa pleci
O, ce zi, glorioasa va fi

X. Tie: Manu drag, om bun la suflet si curat la inima

Multumesc pentru tot ce mi-ai daruit, dar mai ales pentru ce mi-ai dat, fara sa stii. Multumesc pentru visare, multumesc pentru timp, multumesc pentru cuvinte, multumesc pentru liniste. Multumesc pentru ajutor, multumesc pentru telefoane, multumesc pentru smsuri, multumesc pentru vizite. As fi vrut, poate, sa ai mai multa incredere in tine, dar multumesc ca m-ai facut sa am mai multa incredere in mine. Multumesc ca imi citeai blogul, si nici nu-ti poti imagina cat de mult a insemnat feedbackul tau. Nici nu-ti poti imagina de cate ori aveam impresia ca-ti scriu doar tie, dar pentru mine era suficient. Ah, si cate alte lucruri au sa-mi lipseasca, odata cu plecarea ta. Zile de nastere, revelioane, petreceri sau simple seri de vara, weekenduri de toamna si bulgareli de iarna: ai lasat in urma ta aroma vie a prezentei tale, si ne va lipsi enorm. Dar iata, esti primul dintre noi care-si traieste Primavara. Deznadajduiti? Mahniti, ascultand ultimii pasi ai unui tragic destin? Nicidecum!
Asteapta-ne cu bucurie, om drag. Pentru ca vine-o zi ... vine-o zi cand va fi pace-n veci de veci, si ne-om revedea. Pana atunci ne mai invartim in destertaciunea asta, mai facem cate un ‘turneu’ in lumea asta trista dar frumoasa, si te pastram in inimi, pentru ce ai fost, pentru cum ai fost, pentru ca ai fost si ramai pentru totdeauna... bunul nostru prieten Manu!

Cu bine!

11/17/2008 : frumos vs Frumos

1:47:35 PM s_manux: ceau emma
1:49:02 PM emma_mocan: ceau manu
1:50:19 PM s_manux: imi place ca mai scrii..
1:50:25 PM s_manux: si pot sa te citesc
1:50:47 PM emma_mocan: ma bucur ca-ti place ca mai scriu
1:50:47 PM emma_mocan: stii, scriu oricum! :)
1:50:54 PM emma_mocan: nu public tot ce scriu, dar scriu
1:50:56 PM emma_mocan: :)
1:51:03 PM s_manux: asta e si mai imbucurator de auzit.
1:51:15 PM s_manux: mi-a placut mult ce ai scris nu de mult..o mica idee
1:51:31 PM s_manux: despre oamenii care se plang tot timpul, si care devin obositori..
1:51:32 PM s_manux: :)
1:51:37 PM emma_mocan: mda
1:51:42 PM emma_mocan: am cunoscut si eu cativa :)
1:51:54 PM emma_mocan: am uitat ca am scris despre asta
1:52:18 PM s_manux: si atunci am meditat si m-am gandit.. imi doresc sa fiu intotdeauna o persoana care incurajeaza si adauga un plus.. si nu care stoarce energia celorlalti
1:52:28 PM s_manux: si ai mai scris mai multe lucruri faine
1:53:04 PM emma_mocan: :) cred ca multumesc
1:54:44 PM s_manux: bine..lucrurile astea am vrut sa ti le spun.. sa ai o zi binecuvantata..
1:55:02 PM emma_mocan: multumesc ca mi le-ai spus :)
1:55:05 PM emma_mocan: altfel?! :)
1:55:42 PM s_manux: incerc, sa invat, sa ma bucur de viata, si in momentele mai "diferite"..
1:55:53 PM s_manux: azi am scos-o pe nepotica mea de la scoala, a fost interesant
1:55:54 PM emma_mocan: in ce fel diferite?! sau in ce directie?! :)
1:56:37 PM s_manux: diferite, probabil pentru ca nu sunt asa cum imi doresc eu.. si directia, e inca inainte..
1:56:52 PM emma_mocan: ala e sensul:)
1:57:00 PM s_manux: cat timp suntem inca in viata, putem fi multumitori
1:57:07 PM emma_mocan: da, asa e viata. uneori ne-o ia inainte si n-0 putem tine inapoi
1:57:10 PM emma_mocan: sau redirectiona
1:57:25 PM s_manux: pai, ni s-au dat momente
1:57:30 PM s_manux: cand puteam sa o redirectionam..
1:57:43 PM s_manux: da' acuma..la infinit, nu se poate..
1:58:17 PM emma_mocan: viata asta:)
2:20:48 PM s_manux: e bine ca inca exista :)
2:21:11 PM s_manux: vad poze faine de acolo de pe unde esti..
2:21:35 PM emma_mocan: :) frumos, ei?! :)
2:21:44 PM s_manux: da..frumos, foarte frumos.



... si asa, Manu drag, cu aceste ultime cuvinte pentru mine... ai plecat doua zile mai tarziu din lumea asta rece si trista... si m-ai lasat sa ma bucur de frumosul perceptibil, aici pe pamant. ai plecat pentru totdeauna sa-ti triesti Frumosul la Izvor.

O miercuri cu soare, timp, moarte si "la vie en rose"

Si-ti incepi ziua cu zambete largi. Privesti la frumusetile de pe geam, la Alpii de la orizont si la lacul de la picioarele tale. Crezi, defapt, ca intreaga lume e acolo. E miercuri, si e soare. Cu ochii larg inchisi iti propui o zi excelenta. Ratezi totusi un eveniment pe care il asteptai cu nerabdare. Iti promiti ca atunci cand vei ajunge acasa vei cauta cantina saracilor, si poate vei face un desert pentru ei, o data pe luna. Iti petreci urmatoarele ore intr-o brocanta in inima orasului care te-a cucerit pentru totdeauna. Cauti o pipia. Nu o gasesti. Dar gasesti alte minunatii marunte si vechi. Urci in tramvai. Auzi un roman cantand la acordeun “Casuta noastra” si “La vie en rose”. Da, viata e atat de ‘en rose’ si azi, si esti complet multumitor pentru asta. Vizitezi la muzeul ceasurilor. Te fascineaza. Iti dai seama de valoarea timpului, cash. “Time is money”, dar cat ‘money’ pentru ‘time’, incredibil. Vezi ceasuri ale regilor si imparatilor, ceasuri de perete sau de buzunar, si te intrebi cum s-au scurs minutele, orele si zilele celor care priveau cele doua ace: tic, tac. Si timpul a trecut, fara sa intrebe. Si timpul a tacut, fara sa ceara raspuns.

Fugi spre gara. Prinzi trenul. Prinzi si autobuzul. Ajungi acasa fericit. Sari in dus. Cobori la cina. Mananci cartofii din farfurie si doua portii de salata. Speli vasele. Urci vesel scarile. Deschizi usa de la camera intunecoasa. Telefonul suna. Te apropii de pat. Zambesti. Te suna de acasa. Raspunzi bucuros. Te asezi pe marginea patului. Scapi telefonul din mana. Simti cum toata camera se invarte. Crezi ca vei lesina.
Asa ai aflat ca unul dintre prietenii tai cei mai dragi a plecat de pe pamant, pentru totdeauna, si ca nu va mai exista nici un maine, nici un Craciun si nici o zi de nastere pentru el. Tot ce e a ramas e amintirea. Definitiv.

Epilog greu

15 noiembrie 2008, in drum spre Zermatt

- Ia-ma acasa! a spus omul Creatorului Sau. Am obosit alergand. Sunt epuizat si satul de existenta mea, de respiratia mea, de gandurile, ideile si faptele mele. Te recunosc in toata puterea Ta, dar te rog doar: ia-ma acasa!
- Mai stai putin, a raspuns Mantuitorul. Mai gusta. Mai inchide ochii la mizerie si deschide-ti inima la bunatate.
- Da-mi un motiv, a raspuns obraznic omul.
- Ti-am creat frumosul! a zis Dumnezeu. L-am creat in tine si l-am pus in jurul tau. Si te-am pus stapan peste el: sa-l vezi, sa-l traiesti, sa-l exteriorizezi, sa-l atingi, sa-l creezi, sa-l mentii. Bucura-te de frumos!

22 noiembrie 2008, Oradea, dupa priveghiul unui om drag.

... Si omul a insistat ...

Poate ...

In seara asta sunt obosita! Obosita si tacuta, melancolica si abatuta. Nu, prietene, nu s-a intamplat nimic, ti-am mai spus. Nu ma mai intreba la ce ma gandesc. Ti-as raspunde instinctiv: “la nimic”, dar tu stii ca eu mereu am o rotita care se invarte.
Jos bubuie muzica. Duminica asta n-am participat la ora de dansuri latine. Am stat pe marginea patului si-am savurat o Coca-Cola rece. Mi-am ascultat muzica si gandurile. Am oftat.
As spune ca am nevoie de spatiul meu, dar am avut prea mult din mine zilele astea. Poate asta s-a petrecut: poate m-am pierdut in propriu-mi univers, in spatiul amintirilor, al vocilor si-al farmiturilor adunate pentru pasari. Poate nu gasesc drumul inapoi. Poate imi spun inca: “this has got to be a dream”. Sau poate e o forma avansata de liniste care te lasa gol in plinatatea ta. Sau poate dimpotriva: plin in propria-ti goliciune.
Poate de aceea l-am ajutat pe Timothee sa stranga bucataria dupa cina, desi nu era treaba mea. Poate am nevoie de oameni in juru-mi. Sau poate prea multa agitatie imi face rau. Poate buclele mele sunt prea rebele pentru o duminica seara, sau poate ochelarii astia ma fac sa par inteligenta.
Poate vreau sa plang. Sau poate vreau sa nu plang. Poate e prea multa ciocolata. Sau poate n-am pe cine da vina. Poate nu exista o vina! Poate elvetienii astia exagereaza cu reciclarea. Poate-as bea un pahar de vin fiert.

Poate... Oare... Stiu si eu!?

Ziua multumirii ... in inima mea (ciorna)

Vineri, 14 nov 2008, 01:23.

Multe conceptii, fapte si mentalitati (prea multe poate) ale poporului american imi displac profund, dar Ziua Multumirii, zi nationala sarbatorita de mici si mari, se afla pe lista opusa.
...Si in timp ce ma spalam pe dinti in seara asta ma gandeam la cat de stufoasa e lista mea de motive, cat sa umple nu doar o zi!

Intai si intai sunt multumitoare pentru aici si acum! Sunt intr-o tara minunata, in care vorbeste o limba minunata, imi petrec timpul intre oameni minunati de la care invat lucruri minunate! Am o stare de bine si de confort, de revigorare, incarcare sufleteasca si spirituala unica. Imi este, intr-un cuvant, BINE, si pentru asta sunt extrem de multumitoare.

Nu mai departe de multumirea inimii mele este si existenta unui loc care se numeste acasa, si care nu tine doar de ale trupului, ci si de ale sufletului. Am o familie nemarginit de puternica, de autentica, de iubitoare si de reala. Am o gasca de prieteni colosali care ma onoareaza cu atentia si cu dragostea lor. Am camera mea, si nu mai departe de ea, am baia mea! Am minte cat sa duca (la bun sfarsit) doua facultati si un master (si cine stie mai ce) pe care le ador.
Il am pe Dumnezeu, am relatii, am bunuri, am cunostinte, am minte, am sanatate, am bucurie, am interese, am placeri, am mofturi, am atentie... am atat de mult!

Dar am descoperit multumirea in spatele a tot ce ai sau a tot ce primesti conditionat sau neconditionat. Am descoperit multumirea acolo unde eul meu nu e element nodal, ci acolo unde este pus in contact cu tot ce nu are, cu tot ce viseaza, cu tot ce spera, cu tot ce altul detine. Multumirea e a inimii dar si a ochiului, si nu e doar o atitudine, e o decizie.

Realitatea vietii e aceeasi, dar ca se reflecta profund in atitudinile si cuvintele noastre. Gasesc tot mai mult ca oamenii nemultumiti sunt obositori si chiar greu de tolerat, fiind in permanenta umbra tuturor minusurilor, a lipsurilor sau a neajunsurilor vietii.
Vreau sa decid sa fiu si sa raman un om multumit, si indiferent de unde bate soarele, sa reflect aceeasi stare de bine.

Duminica dimineata, pe marginea patului, despre vineri dupa-masa, pe marginea lacului

Vineri dupa ReFormation 21 class m-am indreptat ca in fiecare saptamana spre malul lacului. Pe bancuta care mi-e draga, un elvetian isi fuma linistit trabucul in lumina soarelui de noiembrie. Sigur ca m-am asezat langa el. M-a intrebat politicos daca ma deraneaza fumul, pentru ca vantul bate in directia mea, si daca prefer, facem schimb de locuri.
- Non, merci, ca va!
Si-am stat acolo multe minute, in liniste, amandoi. Eram cu chef de vorba, dar cu franceza mea nu prea beaucoup, exersata doar noaptea tarziu intre hohote de ras, am preferat sa-mi tin gura. Si-am stat asa. Si-am stat. Si-am stat. In liniste. La soare!

Cateva minute mai tarziu, tacerea ne-a fost sparta de nimeni altul decat prietenul Razvan. Din lipsa de cuvinte probabil, acum arata o poza cu Firuta, fetita lui de un an si ceva, si sotia (?!) lui, caci, nu-i asa, o poza face mai mult decat 1000 de cuvinte in franceza. Nu m-a recunoscut imediat din cauza sepcii in carouri verzi de pe crestetul capului meu, dar imediat ce si-a dat seama cine sunt, a intins cel mai lung si mai sincer zambet dintr-un colt in altul al fetei.
- Ce cauti aici, mai? il intreb prieteneste. N-ai zis ca mergi acasa?
A zis ca s-a uitat dupa mine cu cateva zile inainte. Reusise sa stranga 70 “de de-aia” (a se citi euro) dar cand a ajuns la autobuz i-au zis ca ii mai trebuie inca atata. Se pare ca toti romanii ‘de strada’ dorm la un camin peste noapte. Imi pare rau ca nu l-am intrebat unde e, sa ma duc sa-i vizitez intr-o seara.

Elvetianul nostru continua sa-si fumeze trabucul scump la celalalt capat al bancii. I-am dat lui Razvan si saptamana asta banii mei de cafea, i-am urat numai bine si drum bun spre casa, si am cazut inapoi in liniste. Ah, dar ce ma rodea limba sa-i spui ceva batranelului din capatul bancii. Nu stiu de ce, chiar nu stiu de ce, dar am simtit nevoia sa-mi cer iertare pentru toti tiganii care deranjeaza toti elvetienii din trabucurile lor. Dar imediat mi-a revenit in mintea intreg tabloul lui: fara parinti, cu un bebelus, o sotie si 3 frati de intretinut. Doamne Dumnezeule, ce putem face noi pentru toti acesti necajiti?
Totusi, sa deschid o conversatie cu un strain “afumat” cu: te rog sa ma ierti... era poate prea mult chiar si pentru mine. Asa ca am scos din geanta o cutie de Japonaise Meringue si l-am servit. Da, am reusit sa-l fac pe el sa deschida conversatia.

Si-am stors toata franceza din mine, dar am putut sa comunicam. I-am spus povestea lui Razvan si am vorbit despre situatia financiara a Romaniei dupa comunism (suna pompos).
- Cu toata criza financiara va fi tot mai greu sa-ti gasesti o slujba oriunde in lume. Si in Elvetia e tot mai greu.

Nici nu vreau sa ma gandesc ce impact va avea criza asta asupra cersetorilor (care niciodata nu si-au cautat de lucru). Vor deveni oare toti hoti? Daca ma gandesc mai bine, am intalnit si cersetori cinstiti!
Apoi am vorbit despre Elvetia si limbile oficiale: mi se pare extrem de ironic faptul ca doi oameni dintr-o tara mica precum Elvetia ar putea avea probleme majore de comunicare din cauza limbii. Un elvetian din partea germana e pierdut daca vine in partea franceza si nu cunoaste limba. Se pare ca exista un district unde se vorbeste o combinatie de franceza, germana, italiana si engleza. Poai, in Elvetia si ca sa vinzi cafea sau sa fii “ceferist” trebuie sa cunosti minim 4 limbi. Cati dintre noi ne-am califica oare pe asemenea posturi?!
Asadar, elvetianul meu se grabea sa prinda trenul. A venit doar ca sa-si cumpere trabucuri speciale de la Geneva.
Mi-a intins mana, prieteneste.
M-am ridicat in picioare, din respect.
- A fost o placere!

sambata dimineata, pe marginea patului

Oamenilor, as vrea sa (va) scriu tot timpul. Sa scriu in timp ce lucrurile “se petrec”. Sa scriu cand sunt in Geneva sau pe autobuz sau cand visez sau cand conversez cu un elvetian pe o banca langa lac. As vrea sa scriu despre papuci, despre lume si viata, despre bani, despre Auberge, despre ce citesc, despre timp, despre hartie de impachetat, despre comunicare, despre multi-culturalism, americani, globalizare, criza economica, strampi, emigrare, desene animante (da, mai ales desene animate), Obama, foametea din lume, rasism, viata in comunitate, despre teatralitatea cotidianului, transport public, politete, politica, prostitutie intelectuala. As putea scrie un Index alfabetic doar cu topicurile pe care m-as porni sa scriu. Ironic, cand te gandesti ca sunt perioade in care trebuie sa-mi fortez mana sa scriu fie si un articol, un eseu, un proiect, un email sau un sms!

Se intampla asa, ca sunt plecata 10h/zi, ca ma intorc la 18:12, intru in bucatarie de unde ies la/dupa 8, moment in care rupta de oboseala fiind, ma uit la desene animate si/sau socializez cu cine pica “la mana”. Am inceput sa amestec stilul de viata de acasa (culcat tarziu-trezit tarziu) cu stilul de viata de Burtigny village (culcat devreme-trezit devreme). Si-am inceput sa invat lumea sa piarda noptile: guilty as can be, but I can’t help myself. Auberge-ul (singurul local din sat) inchide la 23, si martea si joia tin inchis. Dar daca iesi la o plimbare sub clar de luna, ti se aseaza la picioare intreaga Geneva luminata multicolor. E ca si cand as locui pe Cetatuie, dar mai sus. Mai sus si mai departe. Si mai detasata. Mult, mult mai detasata.

Melissa e intern la WHO (World Health Organisation). Sambata si duminica isi pregateste pranzul pt toata saptamana: 5 sandwichuri. Ar trebui sa iau si eu in considerare posibilitatea de a scrie intr-o zi pentru o saptamana intreaga, si a publica zilnic. Sigur, nimic nu va fi “cald”, dar statutul de citiror presupunere o pozitie de incredere oarba! :)

am sa public azi, pe masura ce scriu, despre saptamana trecuta!... dupa ce ma intorc de la o plimbare in Elvetia. se vad azi, oare, Alpii la orizont?

cu prietenie,

O Mocanitza dusa. departe dusa.

Fericire negrabita

Duminica dimineata tarzie, "m-am gasit" intr-un oras in care n-am mai fost niciodata (lucru extrem de usor dat fiind contextul spatio-temporal in care ma aflu). Mi-am lasat in gara ghiozdanul, m-am asigurat ca am destula baterie in aparatul de fotografiat, si am luat “la picior” stradutele inguste ale inca unei grandioase citadele elvetiene. In Sfanta zi totul e inchis, mai putin cafenelele, restaurantele si McDonald’s. Nimeni nu cumpara nimic, si se pare ca nimeni nu vrea sa cumpere nimic. Sau poate nimeni nu are nevoie de nimic...

Si plimbandu-ma eu asa pe stradutele astea pierdute, am ajuns in inima batanda a acestui minuscul dar splendid oras. O catedrala impunatoare cu flori emotive in fata vitraliilor deschidea mica piazza cu doua-trei cafenele. M-am asezat tremurand de bucurie la o masuta direct sub soare. Am comandat o caffe latte, mi-am scos cartea din geanta, dar am asezat-o pe masa. In jur era liniste. Atata liniste.. M-am uitat pe rand la oamenii de la mesele din jur. Mi-e greu sa aproximez cam cata lume se odihnea, dar sa nu fi fost mai mult de 20 de persoane care isi petreceau dimineata acolo. Unii isi plimbau cainii, si s-au oprit la o cafea. Altii aveau intalnire peste un cappucino. Altii pur si simplu erau (ca mine), acolo si atunci. Doamne cochete, tineri indragostiti, pensionari odihniti, domni eleganti: unii singuri, altii impreuna.
Am scos ciocolata din geanta, si iaurtul cu zahar brun. Am mirosit cafeaua, mi-am lasat negrabita capul pe spate si spatele pe spatarul scaunui. Soarele imi ardea fata si imi rasfata ochii inchisi. Eram linistita, atat de linistita incat nici bataia inimii si nici ritmul respiratiei nu ma faceau sa traiesc. Si cum stateam asa negandita, neframantata, neintrebatoare, am stiut ca sunt, intr-un cuvant: F E R I C I T A; fercita pur si simplu. Acuma, sigur ca fiecare isi contureaza propria proiectie asupra fericirii. Daca ma gandesc mai bine, eu cred ca nici nu am o definitie a mea. Imi veti spune ca am simtit duminica a fost o stare de exaltare si bucurie de moment, ca o cafea intr-o piazza elvetiana, in plin soare de octombrie in fata unei catedrale nu te face fericita. Dar eu va spun: sunt un om fericit, si duminica am pus degetul pe fericirea mea. Atunci si acolo am stiut ca viata mea cu bunele si cu relele ei e “la locul ei”, ca am invatat sa iubesc iubita fiind si asta nu e nicidecum meritul meu, ca daca as muri azi, sunt s-ar gasi cativa oameni dragi care sa-mi duca cel putin pentru o vreme dorul, ca am ajutat oamenii care mi-au primit ajutorul, si mi-am investit timpul, energiile si resursele in lucruri cu valoare eterna, ca ma iubesc asa cum sunt, dar pe masura ce sap si gasesc tot mai multe rele care trebuiesc schimbate in mine, imi recunosc umanitatea si invat sa o respect; nu in ultimul rand am inteles ca nu sunt de neinlocuit, si ca asa cum traiesc as face bine sa traiesc cu cap, lasand in urma ceva, fie acel ceva un ceva cat de mic, sa fie 'cevaul' meu pe lumea asta.

Nu stiu ce e fericirea, si nu incerc sa o definesc. Poate e ca si dragostea: cand o ai, stii ca exista. Cand nu o ai, stii ca iti lipseste. Dar intre cele doua nu exista un milion de cuvinte care ar putea sa o cuprinda. Poate fericirea mea de aici si de acum are de a face cu doua stari de siguranta: stiu nu exista nici un alt loc in lume unde as vrea sa fiu in momentul acesta si stiu nu exista nici un alt loc in viata mea unde as vrea sa fiu in momentul acesta. Am legat cu panglica lata, rosie de catifea momentele acelea, si-am sa le pastrez pentru totdeauna in inima mea, ca atunci cand fericirea va fi departe, sa imi amintesc ca fericirea a fost si aproape.

Am stat mult pe terasa din Yverdon-les-Bains. Am avut timp: tot timpul din lume. Nimic si nimeni nu ma chema altundeva, decat poate o voce divina ma invita la capatul lacului. Am lasat-o sa ma conduca, si cand am ajuns acolo, in ceata apei indefinite si-n falfaitul aripilor lebedelor, am avut impresia ca am ajuns la marginea pamantului. Mi-am trait fericirea si acolo, cu pasarile, cu pestii, cu apa si cu cerul.

Si apoi i-am multumit lui Dumnezeu ca a creat fericirea, ca noi sa o traim.


(...parintilor mei, oameni fericiti...)

Razvan

am trecut mai departe...

“Am stiut ca azi va fi soare in Geneva, dupa...” incepea mesajul care nu a ajuns niciodata la destinatar. Vineri incepuse morocanos si ploios, dar dupa curs m-am asezat alene pe o banca in apropierea lacului, am inchis ochii, si-am asteptat sa iasa soarele. Si da, si-a intins caldura pana in ultima celula a trupusorului meu. “Am stiut ca azi va fi soare in Geneva, dupa cateva...”.
“Madamfranc”: o voce barbateasca dar timida se apropia de mine. M-am oprit din scris. “Madamfranc”. Am ridicat un ochi. “Madamfranc” insistent. Am coborat capul in pamant si-am oftat. Nici nu am stiut cum sa reactionez. Era evident unul “de-al nostru”. Cand am decis totusi sa-i raspund cu o privire, a tacut. S-a asezat pe banca langa mine. Nici nu-mi pot aminti cum am inceput conversatia, dar cand si-a dat seama ca vorbesc romaneste, m-a intrebat daca si eu sunt “de-acolo”. Si-a scos portmoneul in care se vedeau cateva foi de 10Ron, si mi-a aratat buletinul (eliberat nici mai aproape nici mai departe de com.Turda). Mi-a parut rau pe loc de toti leii romanesti pe care i-am lasat in sertarul de la JEM, ametita fiind de coloratura bancnotelor din pormeneul meu (lei romanesti, lei moldovenesti, euro, franci, forinti, in sume absolut simbolice).
Razvan are 20 de ani, si doar 3 clase. Nu e greu sa ghicesti de unde vine, dupa tinuta modesta, chipul nebarbierit si sapca din crestet. Comunica greoi, demonstrand un retard usor, sau poate doar lipsa unei fiinte care sa-i vorbeasca in copilarie si care sa-l invete sase faca inteles.
E in Geneva de 3 zile, si strange bani sa se intoarca inapoi. Are unde sta dar “postul” care i-a fost promis de un “patron” a fost dat altcuiva pe cand a ajuns aici. Parintii lui au murit, si-a ramas sa poarte de grija celorlalti 3 frati mai mici, care sunt toti in scoala. Drumul pana la Geneva l-a costat 100euro, dar inapoi e numai 70 (bine de stiut. Eu inca nu stiu cu ce ma intorc acasa. Si nici nu ma gandesc, inca, la asta).
- Iti place la Geneva, Razvan?
Pentru o secunda am avut impresia ca nici nu stie exact unde e, si ca nici nu s-a gandit pana acum daca ar putea exista ceva ce sa-i placa departe de casa fiind, intr-o tara straina unde se vorbeste o limba straina si circula o moneda straina. Dar mai dureros decat faptul ca totul e strain e faptul ca EL e strainul.
- Imi place, dar aici e frumos numai daca ai bani.
(Tin sa mentionez ca am sa sar peste milogeala dintre fiecare doua cuvinte: hai, imi dai ceva sa-mi iau de mancare?!)
Sincera sa fiu, daca as fi avut, i-as fi dat toti banii numa sa-l vad dus acasa. M-a incercat un amestecat sentiment de nervi si de mila, de revolta si de dorinta de ajuta un om sarac, flamand, si aflat departe de casa. M-am asigurat ca nu fura.
- Vai, Doamne, niciodata!
Da, probabil daca era hot, nu avea vreme de conversatie si socializare pe marginea lacului Leman. Sigur ca mi-am cedat, si i-am intins 5franci, in ciuda obijnuintei mele de a da la batrani si numai la batrani.
Nesimtita cum sunt, i-am zis lui Razvan ca vreau sa-i fac o poza. “Si inca una. Hai si aici. Intoarce-te si cu fata la soare. Asa, sa se vada fantana din spate: Razvan, primul roman nenorocit necunoscut din Geneva”.
Am trecut mai departe.

M-am tot intrebat unde sunt ascunsi hotii si cersetorii romani care au invadat Europa. Pana vineri nu i-am vazut. De vineri incoace doar pe ei ii vad. Doua ore dupa intalnirea cu Razvan si banii de cafea dati, hoinaream strazile centrului vechi, cand in fata unui magazin o doamna “masiva” canta la un acordeon fals. “Frumos”, ma gandesc. O balada draguta! Lume multa trece prin fata ei. Trec strada. ‘Cocoana’ isi da drumul la voce. Ma opresc surprinsa. “Nu ma lasa, nu ma lasa, iubirea mea”.
Am trecut mai departe.

Sambata dimineata, un stop in Geneva. In masina o nemtoaica, un american, un scotian, un corean si subsemnata. 4 indivizi pe la 40 de ani cu sticle de plastic in maini spala fara nepoliticos geamurile masinilor oprite. Pentru ca nu le-am dorit/platit serviciile, am ramas cu o dunga de apa cu spuma pe mijlocul parbrizului. Nici n-am avut curajul sa scot capul pe geam. Am trecut mai departe.

Duminica la amiaz, singura, intr-un oras strain, ma bucuram din plin de tot ce-mi vedeau ochii. Doua tiganci trec pe langa mine, bolborosindu’mi cuvinte intr-o franceza pe care nici ele n-o inteleg. Am trecut mai departe.

Intr-adevar, romanii nostri sunt peste tot (dar daca ma gandesc mai bine, si eu sunt doar o romanca la Geneva). Nu stiu daca pana acum n-au existat pentru mine, daca am inchis ochii, daca i-am negat sau daca am preferat sa refuz sa-i vad. Dar realitatea m-a izbit. Puternic. Inca nu i-am raspuns. Am ales probabil... sa trec mai departe.

22 octombrie 2008, ora 10, cafeneaua Manor

Intrebarile care mi se adreseaza cel mai adesea sunt: Ce faci? Cum esti? Indiferent daca sunt din politete sau nu, raspunsul e acelasi: la Geneva ploua de doua zile. Sunt bine, si incerc sa “fac bine”. Ma bucur de viata sub toate aspectele ei, si de tot ce experimentez nou. Cred ca nu este por din mine care sa nu se bucure ca e aici, si desi-i draga casa, Doamne bine-i sa pleci din cand in cand de sub carapace si sa ridici capacul cutiei.

Mi-am facut prieteni noi, si cand dupa o zi de lucru in Geneva ma intorc la JEM, sunt fericita sa vad chipuri dragi de oameni frumosi care nu se urasc, nu se ironizeaza, nu se barfesc, nu se lovesc, dar care stiu sa se bucure impreuna si sa stoarca ce e mai bun din ceilalti. Recunosc ca uneori imi lipseste viata “de oras”, ca ma loveste cate un dor de duca la ore imposibile, si faptul ca satucul asta e asa izolat ma face sa-mi cumpar cate o CocaCola, doar pentru a fi mai aproape de “urban groove”. Dar chioscul din cladire e deschis o ora/zi, iar in sat nu exista nici un fel de “alimentara”. Micul Auberge, conacul cunoscut pentru un fondue premiat, e inchis martea si joia, si dupa ora 23.
Dar cum micul dejun e tot la 7, nu-mi permit viata “de noapte” de acasa, cu urcarea in pat undeva intre 2 si 4 dimineata. Nu dorm mai mult, dar dorm intre alte ore. Ma visez acasa din cand in cand, si visez cu cei dragi. Dar dimineata cand ma trezesc, pe geam vad tot Elvetia, si asta ma ma umple de bucurie!
Munca la Global Hope ma incanta, nu doar pentru ca ma simt utila, dar si pentru ca invat multe de la oameni entuziasmati si pozitivi. Da, cred ca mi-a lipsit pozitivismul din viata mea cinica si ancorata in realism. Vad acum ca ancora a picat intamplator pe-o parte, si ca de cealalta exista un + foarte veritabil.
Cursul pe care il fac vinerea (ReFormation 21) e intens si interesant, desi multe aspecte atinse le-am abordat in alte perioade ale vietii mele, ba prin scoli, ba prin proiecte, ba prin “personal research”. But a little refreshing is always good, isn’t it?!
Si daca tot veni vorba, trebuie sa recunosc ca intampin probleme de limba. Cred ca mi-am atins limita limbii engleze, si ca uneori nu-mi ajung cuvintele. In acelasi timp, sunt constienta ca de la un anumit nivel in sus, se avanseaza tot mai greu in “cucerirea unei limbi straine”. Imi exersez franceza cand sunt in Geneva, citesc ziarul local pe tren incoace, si-mi permit sa fac misto de mine improvizand exprimari in scurte conversatii cu unul dintre francezii de la baza unde stau. Cat despre dulce-i limba roman(easc)a, dupa cum puteti vedea singuri, ma exprim tot mai greu, citesc tot mai incet, si cand o vorbesc, ce sa spun... ma simt ridicol. Iata asadar universul lingvistic din capul meu e momentan intr-o stare generala de haos.
Gasesc extrem de frumos felul in care elvetienii se adreseaza unii altora. Daca treci mai aprope de cineva pe strada, cu siguranta te va saluta. Te va saluta si vanzatorul si soferul si ospatarul, ca si cand v-ati fi cunoscut din copilarie. Pentru un strain intre straini, acest lucru e pur si simplu... f r u m o s.
E ora 10:46, si beau o cafea la ultimul etaj al unui mare magazin. Vad pe geamul din dreapta mea un polinezian luand micul dejun cu cei doi copii ai lui, fumand o tigara si impartind in trei o salata de fructe. In spatele lui se inalta in ceata de afara Jet d’eau, jet pe care nu l-am inteles niciodata. Inclinand balanta spre ridicol, nu am gasit absolut nimic interesant in a vedea tone de apa in aer, si o multime de oameni in juru-i, facandu-si poze la Jet d’eau: Geneva. Dar recent m-am apropiat de fantana asta si privind curcubeul care se formase, dar mai ales observandu-i caderea si impactul cu lacul, am simtit ca jet d’eau ma priveste direct in ochi. Si m-a cucerit.
Se face tarziu si trebuie sa ajung la birou. Pe langa cercetarea pe care o fac pe probleme de voluntarism in cateva tari europene si campania de mobilizare a studentilor dintr-un campus in proiectele Global Hope, ieri am scris cateva plicuri adresate elvetienilor din partea germana. Nu stiu de ce dar am impresia ca numele si strazile si orasele, toate sunt rezultatul unui pumn in tastatura. Ceva de genul: Kpohvghklistrasse 8.

Fie ca melancolia pe care Geneva o emana azi, amestecata cu bucuria pe care Elvetia o raspandeste in viata mea lunile astea, sa trezeasca un entuziasm si o trezire echivalente unei Caffe Latte savurata sus, deasupra acoperisurilor geneveze, de unde se vede Jet d’eau si toata frumusetea lumii.

Jale multiculturala

(Atentie! articol lung, direct proportional cu ‘experienta experimentata’)

Prezenta africanilor in comunitatea de aici a fost intotdeauna aparte. Doi nigerieni sunt in scoala pe care o “staffeaza” colega mea de camera, si i-am cunoscut din prima zi. De cum au aterizat (pentru prima oara) in Europa, si-au cumparat telefoane mobile (mult prea scumpe), s-au uitat dupa ochelari de soare (desi e luna octombrie), si blonde cu pielea alba. Totdeauna poarta cu castile de la telefon in urechi, niciodata nu stim ce (sau daca) asculta. Am fost surprinsa de modul extrem de direct al lor de deschide o conversatie (daca mai lasa loc la replica). Intr-o seara stergeam mesele din sala de jos, rupta de oboseala si cu mintea hoinarind hai-hui. Unul dintre ei s-a uitat direct la mine si ignorand multimea de oameni din juru-i, mi-a spus: “Emma, you look like a movie star”. “Yeah”, am replicat. “A very, very tired movie star”. Apoi mi-a spus ca vrea sa il invat limba romana pentru ca vrea sa ia de nevasta o romanca. Tin sa mentionez ca inca nu a intalnit-o! :)
In acest context, aseara am trait una dintre cele mai inedite si interesante experiente culturale. Acest baiat a aflat ca tatal lui a murit intr-un accident de masina, si fusese deja ingropat, de dimineata. Nu e prima oara cand ma aflu in preajma unui om care primeste o lovitura de asemenea proportii, si obijnuita fiind cu trantit de usi, trantit de telefoane, intors spatele, intors raspunsurile, nici nu mi-am pus problema sa ma apropiu de usa lui pana dimineata. Pe la 21 am fost anunta ca in momentul asta nu vrea altceva decat sa fim toti langa el.
La nici doua minute, in pas alergator, am ajuns la el in camera.
Statea pe marginea patului si plangea, si de jur imprejurul lui 15 - 20 de persoane coplesite de ganduri si de neputinta stateau care pe unde. Acuma, sigur ca fiecare cultura are jalea ei, are modul ei de a-si plange moartea si de a se raporta la e, si fiecare, in mintea lui, isi contruia propria strategie de a se apropia de cel in suferinta. Minute in sir nimeni n-a scos nici un cuvant. Americanul din dreapta lui a stat in rugaciune tot timpul. Nemtoaica din stanga ii atingea mana din cand in cand, in semn de “prezenta”. Rusul facea glume, si da, toata lumea radea. Desi columbeanca nu intelege un cuvant de engleza, a ramas cu noi. Cilianca plangea langa usa. Scotianul de langa mine tacea, dar stiam ca batalia era in el, si nu avea mult de a face cu ce se intampla in afara lui. A venit si norvegianca si s-a asezat in fata usii. Camera era demult plina. Americanca a intrebat atunci: este ceva, din cultura ta, ce putem face si noi aici, pentru a te simti mai aproape de casa? In America, zicea ea, cand cineva moare, lumea aduce mancare si flori.
- Si la noi e tot asa.
Americanca (2) a aparut cu banana bread calda, pregatita pentru pauza de cafea de a doua zi, si cu un pahar de lapte, si le-a pus pe jos, in fata lui. Un minut mai tarziu am adus margareta pe care o pastram in camera de cateva zile si care ma bucura de fiecare data cand deschideam usa, ca si cand as fi vazut-o pentru prima oara.
“Singurul motiv pentru care plang”, spunea el, “e pentru ca tatal meu a murit musulman”. Tatal lui a decedat la 57 de ani lasand in urma 4 sotii, 5 concubine (“that I know about”) si nici mai mult nici mai putin decat 27 de copii. Mama lui e crestina, si dintre cei 8 copiii ai ei, doar 3 sunt intorsi la credinta. O femeie ramasa singura intr-o tara musulmana in care majoritatea copiilor ei sunt musulmani are toate sansele sa fie data afara din casa. “Cand l-am vazut ultima data, am stiut ca are sa moara, desi nu stiam cum. Am incercat sa vorbesc cu el, dar de fiecare data cand aduc vorba de credinta, se lasa cu scandal. Tatal meu a studiat religiile, si stia enorm de mult despre crestinism. Dar a ales islamismul. Si asa a murit”. ... Si asa a si fost ingropat. Accidentul a avut loc seara; dimineata era era inmormantat.
Unul dintre coreeni a impartasit experienta pierderii tatalui lui, si cum inca ii apare in vis, si 13 ani mai tarziu inca poate sa planga (desi iata, are 40 de ani). Un alt african l-a incurajat sa-si planga plansul, pentru ca si el si-a pierdut tatal (in urma doar cu 2 ani) si mama lui n-a stors o lacrima. Dar jalea a ramas in ea atat de adanc incat o macina pana in ziua de azi. povestea lui a fost cu atat mai cutremuratoare cu cat tatal lui a fost otravit. La ora 11 a fost inmormantarea, la ora 3 a aflat ca cel care l-a otravit a fost omorat in bataie de sateni. “Daca nu-l omorau ei, il omoram eu. M-am intors acasa de la inmormantare sa-mi iau arma, cand am aflat ca fusese ucis deja.”
Ce mozaic de oameni eram adunati acolo! Daca ar fi putut cineva lista gandurile fiecaruia in acea ora cat am stat inghesuiti in jurul prietenului nostrul, cu siguranta ar fi devenit un roman despre “Moartea din cultura mea. Moartea din jurul meu. Moartea din mine”: fiecare isi raporta gandurile si trairile la felul in care “se plange” la el acasa, la cei apropiati, dar nu in ultimul rand, la el.
A fost probabil pentru prima oara cand am simtit ca, fara sa fac nimic, am fost defapt utila, doar existand in locul potrivit, pe pragul usii unde era nevoie. Nu mi-am fortat cuvintele sau comportamentul incercand sa fiu pe plac, si sfarsind complet inutila. Cand oamenii trec in nefinta, A FI e suficient.

Clepsidra. Cotetul. Lingurita.

Clepsidra.

... Sa tot numeri zilele pe calendar si sa nu crezi: maine se fac 4 saptamani de cand am ajuns aici. Inainte sa ies din tara am cumparat ceva ce-a devenit cea mai originala clepsidra din univers: o sticla de ‘sapun de fata’, care trebuie sa ma tina 3 luni. In fiecare seara si dimineata cand intru in baie si vad ca gelul asta verde-albastrui e tot mai putin, imi dau seama ca sunt de tot mai mult timp aici, ca mai am tot mai putin timp... si ca... ma spal cu el pe fata. Inevitabil, cu fiecare utilizare, ‘storc’ tot mai putin din sticla. Si ma spal cu apa tot mai rece: fato! Mai ai doua luni!

Cotetul.

Imi amintesc ca citeam intr-o carte despre cum se “introduce” o gaina noua intr-un cotet. Pentru ca si gainile au comunitatea lor, si, ca intre femei, sunt foarte posesive si geloase, gaina cea noua trebuie introdusa in cotet noaptea cand toate celelalte dorm, si sub nici o forma ziua. Astfel, cand se trezesc gainile si vad gaina cea noua acolo, desteptandu-se odata cu ele, considera ca acolo "s-a nascut". In acelasi timp gaina cea noua, gasindu-se intre gainile celelalte, crede ca a existat dintotdeauna acolo si niciodata altunde. Si astfel toata comunitatea de gaini traieste fericita. Pana intr-o noapte!
Cu mine a fost putin altfel. Am fost perfect constienta si treaza (desi obosita) cand am ajuns la “cotetul-baza” JEM Burtigny, in miezul zile. Ma astepta un bilet pe usa si un cos cu bunatati pe pat. Africanii din sala cu masa de biliard habar n-aveau cine sunt sau ce/pe cine caut. Cateva zile mai tarziu ei au plecat, si am devenit eu gaina care le-a asteptat pe altele la cotet. Ironic, dar cand ajungi aici chiar ai impresia ca cei care au venit inainte ta sunt aici ‘dintotdeauna’, si doar tu esti "picat din cer". O saptamana mai tarziu incep sa ti se adreseze intrebarile pe care cu doar cateva zile inainte le puneai tu. Dar toate lucrurile s-au asezat, chiar daca nu toti ne-am nascut aici, si nu toti ramanem aici.
Ce e cu adevarat frumos la comunitatea de aici e ca, defapt suntem in aceeasi oala (expresie cumplit de ironica dat fiind contextul paragrafului). Sigur, poate eu sunt mai urbana decat coreanul, africanul mai african decat europeanul (ca sa nu mentionez americanul), rusul mai comunicativ decat norvegianul, germanul mai ordonat decat chilianul. Dar indiferent de cotetul din care venim, toti avem in fond acelasi “interes” in a socializa, a comunica si a ne imprietenii unii cu altii. Suntem ‘familie si prieteni’ uniii altora pentru urmatoarele 3 luni (care iata, brusc, au devenit doua).

Lingurita.

Saptamana asta am ajuns la o concluzie geniala: daca n-ar fi existat gravitatie, n-ar fi existat lingurite. Si mie-mi plac linguritele si sunetul pe care il fac in momentul in care provoaca zaharul sa se ridice sau colorantul din ceai sa se imprastie! In acest context am achizitionat 3 lingurite vechi, scumpe, murdare dar nu si urate, de la un targ de pe marginea drumului. Nu-i asa ca e grozav? (sigur, daca n-ar fi existat gravitatie, tot ar fi existat inghetata).

Ma opresc. Am primit promisiunea de a fi citita daca nu “ma lungesc”. Hello X! Did you make it all the way to the end?

Un weekend de rasfat.

Am parasit cuibusorul cald si viata cunoscuta de ‘acasa’, pentru a ma scalda in efervescenta necunoscutului, neintalnitului, neprevazutului, 1800km mai departe. 3 saptamani mai tarziu am parasit zona de confort 2, pentru un weekend prelungit inainte si inapoi, departe de JEM Burtigny: Neuchâtel, Bienne, Tavannes, Bern si in fine, Luzern.
Am petrecut 4 zile intr-o familie de romani dragi, ceea ce mi-a trezit sentimentul de dor atat pentru tara si pentru viata de familie, cat si pentru ‘gasca mea’. Dar asta poate si pentru ca am primit un telefon de la Daviducu nostru, plecat in excursie cu scoala la Barcelona, care incantat fiind de ‘fantana cantatoare’, m-a sunat sa aud si eu muzica. Sau poate datorita telefonului primit de la fratele mai mare (tot mai mare) si iubita lui. Sau poate datorita conversatiei cu tata (care mi-a spus ca-mi citeste blogul si m-a incurajat sa mai scriu. Hei, macar stiu ca e cineva la celalalt capat. Hi dad. Hi mom!). sau poate pur si simplu datorita faptului ca indiferent in ce lume traim, o alta lume traieste in noi. O lume de care nu ne putem debarasa indiferent cat de departe am fugi sau cate amintiri am incerca sa dam uitarii. Ma conectez lumii mele, parasite acasa dar atat de vii in mine, cand mai aud o melodie cunoscuta pe care o ascultam in masina sau cand vad pe strada cate un omulet care-mi aminteste de cineva, sau poate doar un fugar gand, presarat cu dor.
Ironic, in aceeasi seara a aceluiasi weekend am pierdut doua lucruri care amenintau “sa plece”: unul e echivalentul unui nasture care se desface, celalalt nu are echivalent. Nici nu m-am intors dupa primul. Le-am pierdut, si va trebui sa traiesc fara ele. Sau cu ele, altfel.
Dar printre altele, tot weekendul asta am avut parte de primul film vizionat la cinematorgraf (spatiu negru care imi lipseste enorm, cam pe cat imi lipseste teatrul), am auzit prima predica in franceza pe care ma felicit ca am inteles-o (dar pe care probabil mai bine n-o pricepeam), si-am avut parte de prima dimineata cu “somn de voie”. Intre noi fie vorba, n-am crezut ca sunt atat de obosita, deja.
Cu cateva seri inainte de a pleca din Romania, mancam McJunk cu un prieten intr-o parcare in Manastur,. I-am spus atunci “ei, cine stie cand am sa mananc urmatorul Mc, unde si cu cine”. Raspunsul a venit aproape o luna mai tarziu: Bienne, o alta prietena, swissburger.
Ca veni vorba de Romania, si weekendul petrecut vorbind limba natala... ma surprind vorbind engleza “in minte” (adica singura, cu eul meu), mi-e tot mai greu sa scriu si tot mai dificil sa citesc in romana. Prefer sa citesc un ziar francez decat sa mai deschid cartea de 600 de pg, plimbata prin Europa, si parcursa pana la impresionanta pagina numarul 38. Dar revenind, mi-a placut sa aud formulari franco-romane de genul a grava un cd sau exprimari elegante pe care cred ca in limbaj curent le-am pierdut, de genul banalului: doresti...?! Ne e mai usor sa spunem: vrei....?! aproape asteptand in secret ca interlocutorul nostru sa nu “vreie” nimic.
In orice caz, ma descopar ocazional zambind in gol si spuanandu-mi in secret: “eeeei, Mocanito, iti dai seama ca esti in Elvetia?! Ce truda ta cauti aici?” Dar dupa weekenduri ca acesta de rasfat si generozitate nemeritate, de frumuseti inimaginabile si de ansambluri coplesitoare, aproape-mi spun: “Fetito, acum te poti duce acasa linistita, chiar daca doar pentru asta ai venit pana aici!”. Apoi imi trag o palma, si-mi trece: “Asta s-o crezi tu!”

EPILOG

m-am intors asadar la Burtigny, dupa un weekend de departe de acasa si departe de casa, de dor de cei vechi, si un neasteptat dor de cei noi. m-am intors cu inima putin stransa, inapoi la "izolare", m-am intors cu inima vesela: "chiar mi-a fost dor de oamenii astia". si nu mica mi-a fost bucuria sa vad fete incantata sa ma revada, sa aflu ca le-am lipsit, ca au intebat de mine si ca "it's been like forever since you left". well, I'm back!

sans titre

In afara de faptul ca mi-am lovit spatele de ultimul raft din baie, jucand ascunsea noaptea trecuta si de faptul ca momentan sunt incredibil de racita, in afara de faptul ca ma trezesc la 6:45 si pana la 21:00 nu ajung inapoi in camera, in afara de faptul ca fac cca 70km/zi cu trenul/autobuzul pana la Geneva si inapoi, in afara de faptul ca am sa ma intorc acasa cu 10kg in plus din cauza cantitatilor inimaginabile de branza pe care le consum, in afara de toate astea, toate restul sunt bune. Bune de tot!

Azi se fac 20 de zile de cand am plecat de acasa. Incet,incet lucrurile se aseaza intr-un ‘program’, si zilele mele devin plin de dau peste. Stiu ca plecarea mea a fost spontana pentru multi, si multi inca se intreaba ce caut aici. Nu am sa va spun ce caut. Am sa va spun doar ce fac. Intre articole boeme si mers la cartofi, sunt sigura ca s-au ridicat o multime de semne de intrebare.

Asadar, saptamana mea e un mozaic: lunea demareaza bine cu o zi de pauza. Cu sau fara mine, toamna a inceput, masterul a inceput, ultimul an de jurnalism a inceput, weekendul s-a sfarsit. Mi-am pastrat o zi libera pentru corespondenta, weekend prelungit, sau pentru un posibil part-time job. Martea lucrez ca intern la Global Hope Network Internation, o organizatie umanitara de care m-am agatat doar ca sa sugativez ca un burete tot ce pot de la ei, si sa-i ajut cu ce au nevoie. Miercurea e zi de campus, tot cu GHNI: cautam voluntari pentru calatoriile pe termen scurt in India, Nepal, Afganistan, Sudan etc. Probabil in decembrie ma voi ocupa si de organizarea unui eveniment in universitate, pentru cei interesati. Joia lucrez cu Jonathan Tame, cel care a ‘initiat’ cafeneaua Qvo Vadis si care momentan se ocupa de strangerea de fonduri si de cautarea unui amplasament pentru o lucrare a sculptorului Liviu Mocan (aka DAD) in Geneva, cu ocazia a 500 de ani de la nasterea lui Calvin. Si in fine, vinerea urmez un curs (ReFormation21) adresat studentilor/absolventilor care lucreaza in organizatiile internatinale din Geneva si din imprejurimi si care are ca scop dezvoltarea unei perspective biblice in aria personala in care activeaza.
Locuiesc la Jem Burtigny (Youth With a Mission) si sunt una din doua persoana a caror activitate se desfasoare in principiu in Geneva. Momental la “baza” au loc doua scoli: o scoala de design si un DTS (dicipoling the nations). Deci in fiecare zi iau masa cu columbieni, chilieni, americani, nemti, rusi, africani, norvegieni, francezi, coreeni ..., ... .
Parte din viata de comunitate sunt doua ora de munca voluntara, pe zi. Astfel, dupa ce abea ajung in sat la 18:09, intru direct in bucatarie de unde nu ies pana la 20:30.
(...)
In zilele senine, din spatele cladirii se vede Mont Blanc si intreg lantul munos, la ‘radacina’ caruia luceste lacul Leman cu “jetul” lui de 120m si 7tone de apa in aer.

De cand am scris ultima data am avut parte o multime de experiente transculturale. Am sa mentionez doar Swiss night (cu fondue, Heidi si muzica traditionala) si prima lectie de dansuri latine duminica seara (merengue).

Una peste alta am parte de un timp extrem de benefic si de reconfortant, in ciuda programului inghesuit si a racelii care m-a lovit si care ma face sa ma simt mereu obosita si fara aer. Frumusetea si bunatatea lui Dumnezeu se revarsa in moduri extrem de creative, de nebanuite si de nesateptate. Sunt multumitoare pentru toate lucrurile mici si mari cu care ma rasfata in fiecare zi.

Leftovers

Tonight was leftovers night: tot meniul saptamanii (inclusiv cina mea preferata: platoul de branzeturi), servite la o singura masa. am decis asadar sa public, gramada, tot ce-am scris saptamana asta si n-am terminat/editat/vrut sa public.

27 septembrie
Ce imi place in Elvetia:

- toata lumea saluta pe toata lumea
- sunt flori in toate geamurile
- faptul ca lumea citeste in autobuz
- soferii de autobuz sunt cei mai linistiti si fericiti oameni din lume
- lumea stie sa stea la coada fara sa urle sau sa se agite, stiind ca nu schimba nimic
- pana cel mai mic sat are site
- satele si orasele sunt presarate cu fantani de la 1800
- muzee creative
- o politete generala si universala
- respect fata de munca, si fata de ban (in ordinea asta)

25 septembrie 2008
Am obosit sa citesc teatru!

Am obosit sa citesc teatru! In ultimii ani am citit atat de mult teatru incat vara asta am refuzat sa ma apropiu de dramaturgie. Am devorat roman dupa roman: intrigi complexe care nu se dezleaga pe parcursul a sute de pagini; romane scrise zemos, incarcate de metafore si exprimari molcome, in schimbul unor evenimente derulate rapid si solutionate in 100 de pagini.

Imediat dupa licenta am pus mana pe cartea Julietei Visky (Trei Cruci. Tu vii in ajutorul orfanului), cu a carei tragedie intrasem in contact prin piesa lui Andras Visky: Julieta (spectacol pe care l-am revazut de trei ori). Cartea autobiografica a Juliei Visky (nascuta in 1922 la Budapeste) relateaza viata extrem de dura dusa de aceasta masa a 7 copii, deportata in Baragan, dupa ce sotul ei, pastorul Ferenc Visky, a fost condamnat la 22 de ani de inchisoare catre regimul comunist.

Cred ca am terminat cartea in drum spre un vernisaj in Alba Iulia. Galeria de arta se afla fata in fata cu libraria Humanitas, unde am petrecut urmatoarea ora citind titluri si cronici. Am ales o carte care nu-mi transmistea nimic nici prin autor (J.S.Foer, un autor foarte tanar de altfel) nici prin titlu: Totul este iluminat. Ma intreb: oare cartile emit o energie? Exercita ele o forta de atractie careia i te supui sau pe care o negi? Pentru ca astfel am descoperit un autor care m-a cucerit de pe prima pagina, si a carui roman l-am devorat in urmatoarele 4 zile. Cartea este structurata pe trei nivele, desi filmul (care mi-a placut enrom, desi intriga era considerabil simplificata) nu surprinde decat unul. Pe scurt, un tanar american evreu s-a intors in Ucraina pentru a gasi un sat, o femeie, si povestea familiei lui. Desi nu am citit cartea in engleza, traducerea mi s-a parut destul de buna, iar textul absolut savuros.

Zilele care urmeaza unei lecturi in forta sunt teribile. Timpul se scurge intr-o dimensiune extrem de plictisitoare si totul se intampla pur si simplu, fara nici o umbra de fictiune, fara cuvinte impodobite, fara frumusete. Totul este FAPT: fapt de piatra, si nu crema de zahar ars, viata traita cu ochii larg deschisi, si nu savurata.
In acelasi timp, cartile costa enrom. Iar a-ti permite o carte noua tot la patru zile este un lux. (Cred ca momentul in care omenirea a ajuns la concluzia asta a fost concomient cu infiintarea primei biblioteci)

Intr-o oarecare joi seara, vara 2008, in mall cu prietenii, imi framant bugetul: imi permit si cartea urmatoare (a aceluiasi autor), sau o mai astept? Si cartea dorita s-a facut ... cadou, pricinuind o explozie de bucurie. Mi-am promis sa rasfoiesc randurile acesteia intr-un ritm mai lent, ca o ciocolata pe care o savurezi bucata cu bucata intr-un parc sau langa un rau. Dar Extrem de tare si incredibil de aproape s-a topit pana sambata dimineata, lasandu-ma din nou prada propriilor ganduri.
Ramanand in sfera individului care refuza sa-si traiasca prezentul incercand sa nu uite trecutul (fie el si colectiv), cartea porneste de la evenimente 9/11, oprindu-se asupra unui baietel care si-a pierdut tatal. (...)

In fine, cand am fost la Alba, mama s-a oprit asupra cartii lui Elisabeth Gilbert: Mananca, roaga-te iubeste, bestseller in America. Iesita dintr-un divort murdar, autoarea decide sa-si ia un an departe de casa, petrecand 3 luni in Italia, 3 in India si 3 in Indonezi, facand din cartea ei un jurnal de calatorie. Am savurat astfel impreuna cu ea universul gastronomic al italiei, am inteles mai multe despre viata de rugaciune si izolare din ashramul indian, despre meditatie, autocontrol si yoga, am cunoscut vraciul batran care te lecuieste de orice boala si am participat la demersul ei de a ajuta o femeie ramasa singura sa-si achizitioneze o casa. In fine, Elisabeth decide sa-si permita luxul de a se indragosti din nou, si in acelasi timp de a se lasa iubita...
Probabil cartea a cucerit lumea nu atat prin maniera (usor simplista) de a spune poveste, cat prin posbilitatea pe care o ofera cititorului de a vedea lumea prin ochii unui occidental frant, si de a fi martor la procesul “punerii inapoi pe picioare” prin experiente noi. Cu toate acestea, am gasit limbajul ei usor simplist, si intr-adevar, lectura a fost usoara!

Undeva intre toate acestea, se contura plecarea in Elvetia. Am decis sa-mi cumpar o carte noua, sub un nou criteriu, extrem de infantil: marimea! Am ramas la Zapada, carte care-mi trasese deja cu ochiul dintr-o vitrina si care-mi parea suficienta cu cele aproape 600 de pagini ale ei. Sigur ca nu m-am indurat sa n-o “apuc” inainte de plecare, iar azi, la o saptamana de cand am ajuns aici, intre doua bucatia de ciocolata alba elvetiana cu stafide, migdale si alune de padure, am intors si ultima pagina.

Am adus de acasa inca 2 carti usor evitate pana acum, iar cand esti departe de biblioteca ta, citesti ce ai. Se numeste autodeterminare. Dar ma gandesc sa citesc ceva in franceza: poate o carte pentru copii, poate ziarul local, sau poate o revista de benzi desenate. In orice caz, la finele verii vad ca am calatorit nu doar geografic, dar si (inter-)cultural: un evreu american ucrainean inapoi in tara parintilor, o americanca in Europa si Asia, o unguroaica in Romania, in perioada cea mai crunta, un turc occidentalizat inapoi in Turcia etc. Lumea incepe sa capete sens, ca intreg, ca miscare, ca ideologie...

28 septembrie
Bunici de aur

Astazi Mani si Tani au implinit 50 de ani de trai in doi, si oricat de mult as fi vrut sa fiu acasa sa-i fac bunicii buchetul de mireasa, sa aprind lumanarile sau sa invart sarmale, am fost la 1800 de kilometri de casa.
Toate amintirile legate de ei sunt strans infiripate in jurul unui camin frumos, incarcat de armonie si cel mai adanc respect, dar manifestat in cel mai creativ si sincer mod.
Bunicii mei si gandul copilariei stau strans legate de bundas si papara servite la pat, de baie sambata seara si taiatul unghiilor, de prajitura de la Craciun si Paste si de toate ‘excursiile’ la Racatau, unde fara exceptie mancam salata frantuzeasca de cartofi si paine cu branza.
Bunicii mei sunt ca mierea (pe care am invatat s-o storc, tot de la ei): sunt produsul muncii de-o viata, sunt placere, sunt extrem de dulci dar in acelasi timp, a nu te ‘lipi’ de ei e imposibil. Bunicii mei sunt pur si simplu BUNI. Buni si foarte dragi. Buni, dragi, de pret si de aur!

Cam astea sunt ciornele mele, resturile de saptamana asta. Maine seara servim pizza si salata!