Arta Lui de a crede in mine

Am stiut ca ma voi întoarce la ei de prima data când ochii mei au întâlnit ochii lor. ma cucerisera iremediabil...
Nu trebuia sa fiu acolo in acel moment. Alta era slujirea mea in acea saptamana de august cand pentru prima oara am decis in cel mai spontan mod sa merg “la Dunare”. Dar pentru mine, nimic n-a mai fost la fel. Dintre oale si legume, gandurile mele erau lipite de cei cativa micuti pe care i-am lasat la casele lor neterminate, in plina campie si praf. Am vazut nevoia lor de a fi tinuti in brate, de a fi invatati sa manance bomboane si de a fi auziti cand plang.

A trecut un an de atunci. Un an in care i-am revazut de cateva ori, dar un an in care au fost zilnic prezenti in gandurile, visele si rugaciunile mele. Mi-am imaginat cu pofta ziua in care printre ambalaje de bomboane si zambete largi, prietenii mei mari vor cunoaste prietenii mei mici, si n-am avut pentru nici o secunda indioala că, odată ajunsi in tinutul pustiit de inundatii si saracit de spirit, vietile tutoror celor care s-au murdarit pe picioare vor fi atinse pentru totdeauna.

...Si Dumnezeu se tine mereu de cuvant. Cu o mana de oameni dintre cei mai diferiti, fiecare cu motivatiile, asteptarile si dorintele lor, am “coborat” in Rastul Vechi, entuziasti si plin de voie bune. Totusi, ma simteam cu spatele descoperit, pentru ca desi cam opt adulti se perindasera pe listele noastre de participanti, Dumnezeu a vrut sa ne lase pe noi, cativa de tinerei necopti, sa stam in arsita coruptiei si a conflictelor din comuna....singuri. M-am descoperit in situatia de a purta discutii si de a ridica probleme pe care n-am crezut vreodata sa le ating, cu oameni mari si mici, importanti sau aparent neinsemnati.

Tabara de la Rast a fost pentru mine un spectacol care desi a trecut prin sufletul si mainile mele, nu era al meu. Un spectacol al deciziei luate in alta dimensiune, decizie care acum s-a cristalizat in cel mai fantastic mod, care a depasit orice putere a imaginatiei. Nevrednica dar onorată, i-am multumit lui Dumnezeu ca m-a invitat pe mine dintre toti cei care puteau face o treaba de o sută de ori mai bună. N-a fost deloc usor, si adesea piesele nu s-au potrivit in imaginea de ansamblu. Dar sus sforile erau tinute bine in maini puternice, si lectiile de viata au fost pe masura. Am vazut ca atunci cand nu stingi si nu negi chemarea, si cand vrei sa faci ceva mic pentru cineva mic, se intampla ceva mare... mult, mult mai mare decat un om, doi, zece sau cinsprezece pot construi.

Mai erau doua saptamani pana la tabara si nu aveam nici 10% din fondurile necesare. Dar in economia lui Dumnezeu banii nu sunt nici o problema, nici o scuza, si cand El invita, tot El “face cinste”. In aceeasi ordine de idei, de la o zi la alta numarul celor care se retrageau era tot mai mare. In fiecare dimineata lista de participanti era alta, si ma intrebam “oare pana diseara cati vom fi”? Am experimentat faptul că adevaratii prieteni sunt cei care cred in visele tale, si stiu sa-ti intinda aripile cand vantul e prea puternic. Dar nu in ultimul rand, iti stau alaturi pana la capat, cum stiu ei mai bine. Eu am am avut parte de acest lucru din plin, si am vazut din nou ca prietenia este unul dintre cele mai extraodinare daruri pe care omerirea le-a primit, cu obligatia de a-l da mai departe.



Povestea taberei de la Rast a inceput acum un an. Dar nu s-a terminat. Mii se ochisori asteapta sa fie descoperiti, priviti si iubiti. Mai mult decat atat, probabil nu se va termina vreodata, pentru ca samanta plantata in inima mea abea incepe sa creasca, si pentru ca inainte de a cred eu in El, a crezut El in mine. Si asta nu se va schimba niciodata.

Sefa :)

inainte de plecare...

Arta de a crede...

In toamna lui 2006 decideam “peste noapte” impreuna cu o prietena sa mergem “la Dunare” in zonele inundate si sa dam o mana de ajutor la bucatarie, fara sa avem cea mai vaga idee despre ce ne asteapta. Multora dintre voi v-am povestit experienta mea de acolo, altii ati vazut probabil expozitia de fotografie din Timisoara, cu portretele copiilor.

N-as fi crezut niciodata ca intalnirea spontana cu micutii aceia imi va schimba atat de radical viata, si ca ma va face sa-mi doresc sa bat cele cateva sute de kilometri cu fiecare ocazie care se iveste. Nu-mi imaginam ca am sa port in ganduri si-n rugaciune niste omuleti cu care am petrecut doar cateva ore. Si mai ales nu credeam ca un an de zile va dospi in mine dorinta de a aduna o mana de oameni si de a ma intoarce cu “ceva” la copii, ceva mic si poate neinsemnat, dar ceva ce le-ar putea ramane ca o experienta de neuitat. Multi dintre ei sunt analfabeti, multi dintre ei n-au fost niciodata mai departe de 15km de casa, multi n-au tinut niciodata in mana o carte de colorat, sau o piesa de puzzle. Dintre cei multi as dori sa-i putem cunoaste pe cativa. Chiar daca nu le putem schimba vietile intr-o saptamana, le putem oferi cateva zile stropite cu culori, povesti si jocuri, care sa le ramana ca o amintire de neuitat la care sa revina zambind cand painea nu va ajunge pe masa.

De cand aceasta “nebunie” s-a nascut in mine, am simtit la fiecare pas mana lui Dumnezeu impingandu-ma de la spate. Dar cel rau si-a varat coada ca intotdeauna, si de data asta la propriu. de curand m-a muscat un caine, si de atunci umblu prin spitale, dupa veterinari, dupa adeverinte, vaccine si asa mai departe. Apoi am aflat de moartea colegului meu de banca din clasele primare si generala, un individ extraordinar. Si sunt sigura ca ispitele vor veni in continuare. Batalia e mare, dar stim de partea cui luptam. Fie ca aceasta experienta sa intareasca in noi ceea ce credem, sa ne faca sa credem ce stim, si sa ne reveleze ceea ce e departe de cunoasterea noastra. Desi ma simt complet depasita de multi factori, sunt linista stiind cine tine sforile. Asadar, nadajduiesc (in ciuda timpului foarte scurt) ca banii se vor strange, ca voluntarii se vor tine de cuvant, si ca Dumnezeu isi va arata puterea din nou.

(...)

din trecutul ramas fara viitor...

Parca era ieri. Ieri pe la ora 13. Eram in fata usii, veniseram de la scoala. Atunci mi-ai zis pentru prima data: cuiva ii place de tine. Sigur ca stiam. Am ghicit din prima. Mi-ai zis ca am dreptate, dar mai era cineva. Am stiut ca erai tu. Ai fost primul. Primul care mi-ai zis, stalcit si rusinat: imi place de tine. Mi-ai scris biletele cu inimioare si pe banci era scrijelit cu varful de la creion Tudor+Emma=love. Ma conduceai acasa, si pe drum cumparam chipsuri si guma de mestecat de la chioscul de pe colt. Eram inalti amandoi, si-am stat in aceeasi banca o vreme. Am impartit radiere, teme, telefoane si idei. Spuneam bancuri si radeam de aceleasi prostii. Si ce daca eram in clasa intai?
Anii au trecut si te-am vazut in fiecare zi crescand. Erai preferatul profesorului de istorie in fata caruia toti tremuram si care ne lovea peste cap. Stateai in ultimele banci, in bataia luminii, si ne uimeai cu raspunsurile tale. Eram in clasa a 7a cand tu stiai deja toate partidele politice si orientarea lor, si pur si simplu sclipeai cand venea vorba de istorie.

In ultimii ani, m-am gandit mult la viitorul tau. Asteptam sa aud despre tine intr-o zi cand vei fi mare, si vei avea lumea la picioare. Acum totul s-a prabusit. Mai putin amintirile. Azi te-am vazut din nou. Erai cu ochii inchisi. Dar nu mai erai nici tu, si nu mai era nici viitorul tau. Odihneste-te in pace, suflet bun.
Nadajduiesc ca intr-o zi ne-om revdea, si vom trai cel mai stralucit viitor impreuna, vesnic.
Cu dor,

Colega ta de banca

scopul si durata vizitei

nu stiu ce cauti aici. nu stiu ce vrei sa afli despre mine. dar ai intrat pe terenul meu. fi bun, te rog, si descalta-te. apoi lasa afara orice gand. aici te vei stropi din balta mea. sterge-te si nu ma judeca.
asa cum sunt,
O mocanitza