joi, 27 noiembrie 2008

eMANUel Salagean .

Contextul. Promisiunea. Amintirea. Decizia. Tie...




Am inceput articolul acesta de cel putin trei ori. I-am schimbat titlul, apoi continutul. Apoi am sters tot. De unde incepi sa vorbesti despre un om care nu mai exista intre noi? De unde-ti culegi gandurile si ce faci cu cuvintele? Cum poti ingramadi amintiri si sentimente, zambete si cactusi, intre cateva litere? Care litere? Cum le aranjezi? Ce vor spune ele? Ce vei intelege tu, cititor grabit, din tot ce am eu de spus?
Asa se intampla: toata viata palavragim non-sensuri despre nimicuri, si credem ca spunem lucruri esentiale, vitale chiar... Dar cand privim moartea in ochi, ramanem fara cuvinte.
Acest text este fragmentat. Gandul pleaca mai departe de idee, dar cuvintele nu se leaga mai departe de un paragraf.


1. Contextul: Little did she know...

De mai bine de doua luni ma bucur de viata altundeva decat acasa. Am plecat din zeama calduta pentru ca eram obosita si consumata, si aveam nevoie de aer proaspat. Am plecat pentru a-mi linisti sufletul si mintea, dar poate am fost adusa aici pentru a fi pregatita pentru pierderea unui om atat de drag inimii mele.

Cand am iesit din tara, Manu a insistat sa ne intalnim in vama. Nu plecam decat pentru 3 luni, dar aveam oare de unde stii ca cele cateva minute petrecute pe sosea, in fata noii lui masini, aveau sa fie ultimele clipe petrecute cu el? Si daca as fi stiut... oare daca as fi stiut ... ce ar fi fost diferit? Ce i-as fi spus? Ce mi-ar fi spus? As mai fi plecat? L-as mai fi lasat sa plece?
Emanuel Salagean a fost ultima persoana “de suflet” pe care am vazut-o in Romania, si persoana pentru care m-am intors mai devreme.

2. Promisiunea: “Bun. Deci o sa vii.”

Dupa ce am ajuns in Elvetia, am vorbit des cu el. Planuia sa ma viziteze, desi abea isi luase carnetul de conducere si inca nu facuse nici macar un drum de Cluj. Dialogul care urmeaza e rupt din povestile noastre de octombrie. Contextul discutiei este irelevant, tot asa cum nici un comentariu sau nici o alta interpretare nu prezinta interes. Manu m-a rugat insistent, iar eu m-am tinut de cuvant.

13 octombrie 2008

(...)
10:22:27 PM s_manux: cred ca m-am prins pe mine insumi intr-un mood ciudat in seara asta..
10:22:31 PM s_manux: si eu acuma trebuia sa invat legislatie
10:22:33 PM s_manux: si chestionareeee
10:22:36 PM s_manux: uf.
10:22:43 PM s_manux: emma. trebuie sa imi promiti ceva
10:24:27 PM emma_mocan: ce?!
10:24:42 PM s_manux: ups. o sa sune ciudat..dar nu te supara pe mine... asa ma simt zilele astea..
10:24:48 PM s_manux: sa imi promiti ca vii la mine la inmormantare :)
10:25:17 PM s_manux: pls
10:26:16 PM emma_mocan: manule...
10:26:19 PM emma_mocan: :)
10:26:26 PM s_manux: pls..say yes.
10:26:29 PM s_manux: :)
10:26:42 PM s_manux: nu ca ar mai conta atunci pentru mine..
10:31:18 PM emma_mocan: nici nu vreau sa vb despre asta
10:31:21 PM s_manux: :(
10:31:29 PM emma_mocan: poate cand o sa fii batran si mort
10:31:33 PM emma_mocan: eu am sa fiu moarta demult
10:31:36 PM s_manux: nu emma, eu o sa mor tanar..
10:31:43 PM s_manux: de-aia te-am rugat...
10:31:56 PM emma_mocan: si cam cand ai de gand sa mori?! :)
10:32:14 PM s_manux: uh'. nu e asa...nu e ca am de gand eu..
10:32:39 PM s_manux: vroiam doar sa te rog, sa vii, la mine..si sa nu uiti ca te-am chemat. asa..oriunde ai fi, poate n-o sa fii prea departe.
10:33:05 PM emma_mocan: :)
10:33:18 PM emma_mocan: eu vreau sa vin la nunta ta intai
10:34:25 PM s_manux: cine stie, poate'o sa fie si asta.. si-o sa ai oportunitatea asta :)
10:34:42 PM s_manux: e frumos sa fim..optimisti.
10:37:00 PM emma_mocan: :)
10:37:11 PM emma_mocan: ai face bine sa nu mori! :)
10:37:55 PM s_manux: pai mai bine mor inainte... ca dupa n-o sa mi se mai dea voie :)
10:38:11 PM s_manux: ti-am spus? am si eu blog... www.manuxer.ro
10:39:53 PM emma_mocan: 10 aug 11 oct?!
10:39:54 PM emma_mocan: :)
10:39:58 PM emma_mocan: mai bine ca mine :))
10:40:27 PM s_manux: aaa..si am mai scris la despre mine
10:40:28 PM s_manux: :D
10:40:46 PM emma_mocan: :)
10:48:03 PM s_manux: bun..deci o sa vii.
10:48:16 PM emma_mocan: o sa vin! :)
10:48:22 PM emma_mocan: dar trebuie sa ma anunti :))
10:48:32 PM s_manux: bine..cu 3 zile inainte :D
10:58:00 PM s_manux: uite un articol fain:
(...)

3. Amintirea: 6 septembrie 2003

L-am cunoscut pe Manu 1901 zile, acum 1908 zile, intr-o perioada foarte vesela a vietii mele. L-am cunoscut intr-o seara ploioasa de toamna, pe strada unde locuia. L-am cunoscut ca un om bucuros si entuziast, visator, optimist si mereu zamberet. In toate zilele si noptile care au urmat acelei intalniri am consumat impreuna papanasi si supe la Syrano, ceaiuri, mici si secrete, ambitii si cadouri, vise, smsuri, minute si ore, revelioane si petreceri, barfe si framantari, suparari si iertari, flori... si cactusi. Manu dorea mereu sa fie prezent, dar oriunde era prezent, exista un alt prezent paralel la care ar fi vrut sa ia parte. Niciodata nu scapa nimic, si de fiecare data cand pierdea un eveniment, facea dintr-o mica ratare o mica drama. Manu traia mereu la maxim, si daca ar fi putut trai doua-trei vieti paralele, foarte posibil ar fi facut-o. (Daca Manu ar putea raspunde acestor randuri, probabil m-ar contrazice). Dar tocmai pentru ca incerca atat de tare sa fie “peste tot”, imi place sa cred ca Manu a trait mai mult decat ‘aici si acum’, a trait mai multe “aiciuri” si “acumuri” in acelasi timp. Poate a trait in 25 de ani cati altii in 47.
Manu cauta mereu prezenta oamenilor in jurul lui, desi undeva adanc, foarte adanc, era un om singuratic. Manu se uita in jur si-si construia modele, dar incerca sa-si gaseasca propria identitate. Manu iubea neconditionat si visa fara rezerve. Manu era un om harnic si tot ce-a strans sub soare a adunat prin propria-i munca. Manu a fost unul dintre cei mai ambitiosi oameni pe care i-am cunoscut. Manu incerca sa nu se planga, desi viata nu i-a fost usoara. Manu isi iubea familia si dupa cum ne-a demonstrat-o de atatea ori, Manu isi iubea prietenii. Manu pretuia atentia pe care o primea, ca si cand n-ar merita nimic. Manu incerca sa se faca iubit, iubind. Manu surprindea prin incocenta lui, si prin dezinvoltura cu care vorbea uneori.
Lui Manu ii placea sa calatoreasca si sa vada vazutul. Acum a calatorit Dincolo, sa vada Nevazutul, sa atinga intangibilul, sa fie aproape de tot ce pare atat de departe de aici.
Acesta este Manu. Acesta este sfarsitul povestii lui, pe care a construit-o cum a stiut el mai bine. Acesta este sfarsitul pe care si l-a scris.

4. Decizia: fara ‘?’

Orice plecare a unui om drag taraste dupa ea un balon de framantari, de intrebari, de nopti de nesomn, de regrete, de kilograme, de cuvinte nespuse sau spuse fara cugetare. Eu am decis sa-l pastrez pe Manu in inima mea asa cum l-am cunoscut si iubit intotdeauna. Am decis sa ma bucur de toti anii pe care i-am avut impreuna, si sa umplu golul pe care il va lasa in urma lui cu bucuria amintirilor mereu vii. Sunt trista pentru plecarea lui, dar sunt linistita pentru sufletul lui.
Regret trei lucruri: ca nu am apucat sa-i dau cactusul pe care l-am cumparat de ziua lui; ca am vazut o singura piesa de teatru cu el (si aceea proasta), si ca nu l-am lasat sa viseze. Dar Manu a stiut mai bine!
Am decis sa ma intorc in Elvetia, constienta fiind de faptul ca Manu si-ar fi dorit sa ma site fericita, “in branza”. Am decis sa nu caut vinovati, pentru ca Manu si-a provocat singur moartea. Am decis sa-mi invat lectiile si sa-mi traiesc viata in ordine, pentru ca o, cat de ‘spontana’ poate fi moarte.
Dar mai mult decat toate astea, am decis sa nu intreb de ce. Sau de ce el. Dumnezeu stie El mai bine! Si cata liniste e in El.

5. Muzica: O ce zi, ce glorioasa va fi!

Inca de vineri seara de la priveghi aud in permanenta aceste versuri, si nu ma pot opri din fredonat. Orice am ascultat, orice am citit, orice am facut, ecoul lor persista in mintea mea, si inima mea canta plina de optimism:

Vine-o zi, vine-o zi
Cand dureri nu vor mai fi
Nu vor fi nori pe cer
Lacrimi ochii n-or umbri
Va fi pace-n veci de veci
Cand in ceruri ai sa pleci
O, ce zi, ce glorioasa zi va fi

Oare atunci cum va fi?
Faţa cand Ii voi privi
Cand pe Domnul voi vedea
Chiar eu salvat prin jertfa Sa
Cand de mana ma va lua
Şi ma va duce-n ţara Sa
O, ce zi, ce glorioasa zi va fi

Nu vor fi, nu vor fi
Greutati, dureri de sus
Nici necaz de orice fel
Boli şi lacrimi colo sus
Va fi pace-n veci de veci
Cand in ceruri ai sa pleci
O, ce zi, glorioasa va fi

X. Tie: Manu drag, om bun la suflet si curat la inima

Multumesc pentru tot ce mi-ai daruit, dar mai ales pentru ce mi-ai dat, fara sa stii. Multumesc pentru visare, multumesc pentru timp, multumesc pentru cuvinte, multumesc pentru liniste. Multumesc pentru ajutor, multumesc pentru telefoane, multumesc pentru smsuri, multumesc pentru vizite. As fi vrut, poate, sa ai mai multa incredere in tine, dar multumesc ca m-ai facut sa am mai multa incredere in mine. Multumesc ca imi citeai blogul, si nici nu-ti poti imagina cat de mult a insemnat feedbackul tau. Nici nu-ti poti imagina de cate ori aveam impresia ca-ti scriu doar tie, dar pentru mine era suficient. Ah, si cate alte lucruri au sa-mi lipseasca, odata cu plecarea ta. Zile de nastere, revelioane, petreceri sau simple seri de vara, weekenduri de toamna si bulgareli de iarna: ai lasat in urma ta aroma vie a prezentei tale, si ne va lipsi enorm. Dar iata, esti primul dintre noi care-si traieste Primavara. Deznadajduiti? Mahniti, ascultand ultimii pasi ai unui tragic destin? Nicidecum!
Asteapta-ne cu bucurie, om drag. Pentru ca vine-o zi ... vine-o zi cand va fi pace-n veci de veci, si ne-om revedea. Pana atunci ne mai invartim in destertaciunea asta, mai facem cate un ‘turneu’ in lumea asta trista dar frumoasa, si te pastram in inimi, pentru ce ai fost, pentru cum ai fost, pentru ca ai fost si ramai pentru totdeauna... bunul nostru prieten Manu!

Cu bine!

miercuri, 26 noiembrie 2008

11/17/2008 : frumos vs Frumos

1:47:35 PM s_manux: ceau emma
1:49:02 PM emma_mocan: ceau manu
1:50:19 PM s_manux: imi place ca mai scrii..
1:50:25 PM s_manux: si pot sa te citesc
1:50:47 PM emma_mocan: ma bucur ca-ti place ca mai scriu
1:50:47 PM emma_mocan: stii, scriu oricum! :)
1:50:54 PM emma_mocan: nu public tot ce scriu, dar scriu
1:50:56 PM emma_mocan: :)
1:51:03 PM s_manux: asta e si mai imbucurator de auzit.
1:51:15 PM s_manux: mi-a placut mult ce ai scris nu de mult..o mica idee
1:51:31 PM s_manux: despre oamenii care se plang tot timpul, si care devin obositori..
1:51:32 PM s_manux: :)
1:51:37 PM emma_mocan: mda
1:51:42 PM emma_mocan: am cunoscut si eu cativa :)
1:51:54 PM emma_mocan: am uitat ca am scris despre asta
1:52:18 PM s_manux: si atunci am meditat si m-am gandit.. imi doresc sa fiu intotdeauna o persoana care incurajeaza si adauga un plus.. si nu care stoarce energia celorlalti
1:52:28 PM s_manux: si ai mai scris mai multe lucruri faine
1:53:04 PM emma_mocan: :) cred ca multumesc
1:54:44 PM s_manux: bine..lucrurile astea am vrut sa ti le spun.. sa ai o zi binecuvantata..
1:55:02 PM emma_mocan: multumesc ca mi le-ai spus :)
1:55:05 PM emma_mocan: altfel?! :)
1:55:42 PM s_manux: incerc, sa invat, sa ma bucur de viata, si in momentele mai "diferite"..
1:55:53 PM s_manux: azi am scos-o pe nepotica mea de la scoala, a fost interesant
1:55:54 PM emma_mocan: in ce fel diferite?! sau in ce directie?! :)
1:56:37 PM s_manux: diferite, probabil pentru ca nu sunt asa cum imi doresc eu.. si directia, e inca inainte..
1:56:52 PM emma_mocan: ala e sensul:)
1:57:00 PM s_manux: cat timp suntem inca in viata, putem fi multumitori
1:57:07 PM emma_mocan: da, asa e viata. uneori ne-o ia inainte si n-0 putem tine inapoi
1:57:10 PM emma_mocan: sau redirectiona
1:57:25 PM s_manux: pai, ni s-au dat momente
1:57:30 PM s_manux: cand puteam sa o redirectionam..
1:57:43 PM s_manux: da' acuma..la infinit, nu se poate..
1:58:17 PM emma_mocan: viata asta:)
2:20:48 PM s_manux: e bine ca inca exista :)
2:21:11 PM s_manux: vad poze faine de acolo de pe unde esti..
2:21:35 PM emma_mocan: :) frumos, ei?! :)
2:21:44 PM s_manux: da..frumos, foarte frumos.



... si asa, Manu drag, cu aceste ultime cuvinte pentru mine... ai plecat doua zile mai tarziu din lumea asta rece si trista... si m-ai lasat sa ma bucur de frumosul perceptibil, aici pe pamant. ai plecat pentru totdeauna sa-ti triesti Frumosul la Izvor.

luni, 24 noiembrie 2008

O miercuri cu soare, timp, moarte si "la vie en rose"


Si-ti incepi ziua cu zambete largi. Privesti la frumusetile de pe geam, la Alpii de la orizont si la lacul de la picioarele tale. Crezi, defapt, ca intreaga lume e acolo. E miercuri, si e soare. Cu ochii larg inchisi iti propui o zi excelenta. Ratezi totusi un eveniment pe care il asteptai cu nerabdare. Iti promiti ca atunci cand vei ajunge acasa vei cauta cantina saracilor, si poate vei face un desert pentru ei, o data pe luna. Iti petreci urmatoarele ore intr-o brocanta in inima orasului care te-a cucerit pentru totdeauna. Cauti o pipia. Nu o gasesti. Dar gasesti alte minunatii marunte si vechi. Urci in tramvai. Auzi un roman cantand la acordeun “Casuta noastra” si “La vie en rose”. Da, viata e atat de ‘en rose’ si azi, si esti complet multumitor pentru asta. Vizitezi la muzeul ceasurilor. Te fascineaza. Iti dai seama de valoarea timpului, cash. “Time is money”, dar cat ‘money’ pentru ‘time’, incredibil. Vezi ceasuri ale regilor si imparatilor, ceasuri de perete sau de buzunar, si te intrebi cum s-au scurs minutele, orele si zilele celor care priveau cele doua ace: tic, tac. Si timpul a trecut, fara sa intrebe. Si timpul a tacut, fara sa ceara raspuns.

Fugi spre gara. Prinzi trenul. Prinzi si autobuzul. Ajungi acasa fericit. Sari in dus. Cobori la cina. Mananci cartofii din farfurie si doua portii de salata. Speli vasele. Urci vesel scarile. Deschizi usa de la camera intunecoasa. Telefonul suna. Te apropii de pat. Zambesti. Te suna de acasa. Raspunzi bucuros. Te asezi pe marginea patului. Scapi telefonul din mana. Simti cum toata camera se invarte. Crezi ca vei lesina.
Asa ai aflat ca unul dintre prietenii tai cei mai dragi a plecat de pe pamant, pentru totdeauna, si ca nu va mai exista nici un maine, nici un Craciun si nici o zi de nastere pentru el. Tot ce e a ramas e amintirea. Definitiv.

duminică, 23 noiembrie 2008

Epilog greu



15 noiembrie 2008, in drum spre Zermatt

- Ia-ma acasa! a spus omul Creatorului Sau. Am obosit alergand. Sunt epuizat si satul de existenta mea, de respiratia mea, de gandurile, ideile si faptele mele. Te recunosc in toata puterea Ta, dar te rog doar: ia-ma acasa!
- Mai stai putin, a raspuns Mantuitorul. Mai gusta. Mai inchide ochii la mizerie si deschide-ti inima la bunatate.
- Da-mi un motiv, a raspuns obraznic omul.
- Ti-am creat frumosul! a zis Dumnezeu. L-am creat in tine si l-am pus in jurul tau. Si te-am pus stapan peste el: sa-l vezi, sa-l traiesti, sa-l exteriorizezi, sa-l atingi, sa-l creezi, sa-l mentii. Bucura-te de frumos!

22 noiembrie 2008, Oradea, dupa priveghiul unui om drag.

... Si omul a insistat ...

duminică, 16 noiembrie 2008

Poate ...



In seara asta sunt obosita! Obosita si tacuta, melancolica si abatuta. Nu, prietene, nu s-a intamplat nimic, ti-am mai spus. Nu ma mai intreba la ce ma gandesc. Ti-as raspunde instinctiv: “la nimic”, dar tu stii ca eu mereu am o rotita care se invarte.
Jos bubuie muzica. Duminica asta n-am participat la ora de dansuri latine. Am stat pe marginea patului si-am savurat o Coca-Cola rece. Mi-am ascultat muzica si gandurile. Am oftat.
As spune ca am nevoie de spatiul meu, dar am avut prea mult din mine zilele astea. Poate asta s-a petrecut: poate m-am pierdut in propriu-mi univers, in spatiul amintirilor, al vocilor si-al farmiturilor adunate pentru pasari. Poate nu gasesc drumul inapoi. Poate imi spun inca: “this has got to be a dream”. Sau poate e o forma avansata de liniste care te lasa gol in plinatatea ta. Sau poate dimpotriva: plin in propria-ti goliciune.
Poate de aceea l-am ajutat pe Timothee sa stranga bucataria dupa cina, desi nu era treaba mea. Poate am nevoie de oameni in juru-mi. Sau poate prea multa agitatie imi face rau. Poate buclele mele sunt prea rebele pentru o duminica seara, sau poate ochelarii astia ma fac sa par inteligenta.
Poate vreau sa plang. Sau poate vreau sa nu plang. Poate e prea multa ciocolata. Sau poate n-am pe cine da vina. Poate nu exista o vina! Poate elvetienii astia exagereaza cu reciclarea. Poate-as bea un pahar de vin fiert.

Poate... Oare... Stiu si eu!?

vineri, 14 noiembrie 2008

Ziua multumirii ... in inima mea (ciorna)


Vineri, 14 nov 2008, 01:23.

Multe conceptii, fapte si mentalitati (prea multe poate) ale poporului american imi displac profund, dar Ziua Multumirii, zi nationala sarbatorita de mici si mari, se afla pe lista opusa.
...Si in timp ce ma spalam pe dinti in seara asta ma gandeam la cat de stufoasa e lista mea de motive, cat sa umple nu doar o zi!

Intai si intai sunt multumitoare pentru aici si acum! Sunt intr-o tara minunata, in care vorbeste o limba minunata, imi petrec timpul intre oameni minunati de la care invat lucruri minunate! Am o stare de bine si de confort, de revigorare, incarcare sufleteasca si spirituala unica. Imi este, intr-un cuvant, BINE, si pentru asta sunt extrem de multumitoare.

Nu mai departe de multumirea inimii mele este si existenta unui loc care se numeste acasa, si care nu tine doar de ale trupului, ci si de ale sufletului. Am o familie nemarginit de puternica, de autentica, de iubitoare si de reala. Am o gasca de prieteni colosali care ma onoareaza cu atentia si cu dragostea lor. Am camera mea, si nu mai departe de ea, am baia mea! Am minte cat sa duca (la bun sfarsit) doua facultati si un master (si cine stie mai ce) pe care le ador.
Il am pe Dumnezeu, am relatii, am bunuri, am cunostinte, am minte, am sanatate, am bucurie, am interese, am placeri, am mofturi, am atentie... am atat de mult!

Dar am descoperit multumirea in spatele a tot ce ai sau a tot ce primesti conditionat sau neconditionat. Am descoperit multumirea acolo unde eul meu nu e element nodal, ci acolo unde este pus in contact cu tot ce nu are, cu tot ce viseaza, cu tot ce spera, cu tot ce altul detine. Multumirea e a inimii dar si a ochiului, si nu e doar o atitudine, e o decizie.

Realitatea vietii e aceeasi, dar ca se reflecta profund in atitudinile si cuvintele noastre. Gasesc tot mai mult ca oamenii nemultumiti sunt obositori si chiar greu de tolerat, fiind in permanenta umbra tuturor minusurilor, a lipsurilor sau a neajunsurilor vietii.
Vreau sa decid sa fiu si sa raman un om multumit, si indiferent de unde bate soarele, sa reflect aceeasi stare de bine.

duminică, 9 noiembrie 2008

Duminica dimineata, pe marginea patului, despre vineri dupa-masa, pe marginea lacului


Vineri dupa ReFormation 21 class m-am indreptat ca in fiecare saptamana spre malul lacului. Pe bancuta care mi-e draga, un elvetian isi fuma linistit trabucul in lumina soarelui de noiembrie. Sigur ca m-am asezat langa el. M-a intrebat politicos daca ma deraneaza fumul, pentru ca vantul bate in directia mea, si daca prefer, facem schimb de locuri.
- Non, merci, ca va!
Si-am stat acolo multe minute, in liniste, amandoi. Eram cu chef de vorba, dar cu franceza mea nu prea beaucoup, exersata doar noaptea tarziu intre hohote de ras, am preferat sa-mi tin gura. Si-am stat asa. Si-am stat. Si-am stat. In liniste. La soare!

Cateva minute mai tarziu, tacerea ne-a fost sparta de nimeni altul decat prietenul Razvan. Din lipsa de cuvinte probabil, acum arata o poza cu Firuta, fetita lui de un an si ceva, si sotia (?!) lui, caci, nu-i asa, o poza face mai mult decat 1000 de cuvinte in franceza. Nu m-a recunoscut imediat din cauza sepcii in carouri verzi de pe crestetul capului meu, dar imediat ce si-a dat seama cine sunt, a intins cel mai lung si mai sincer zambet dintr-un colt in altul al fetei.
- Ce cauti aici, mai? il intreb prieteneste. N-ai zis ca mergi acasa?
A zis ca s-a uitat dupa mine cu cateva zile inainte. Reusise sa stranga 70 “de de-aia” (a se citi euro) dar cand a ajuns la autobuz i-au zis ca ii mai trebuie inca atata. Se pare ca toti romanii ‘de strada’ dorm la un camin peste noapte. Imi pare rau ca nu l-am intrebat unde e, sa ma duc sa-i vizitez intr-o seara.

Elvetianul nostru continua sa-si fumeze trabucul scump la celalalt capat al bancii. I-am dat lui Razvan si saptamana asta banii mei de cafea, i-am urat numai bine si drum bun spre casa, si am cazut inapoi in liniste. Ah, dar ce ma rodea limba sa-i spui ceva batranelului din capatul bancii. Nu stiu de ce, chiar nu stiu de ce, dar am simtit nevoia sa-mi cer iertare pentru toti tiganii care deranjeaza toti elvetienii din trabucurile lor. Dar imediat mi-a revenit in mintea intreg tabloul lui: fara parinti, cu un bebelus, o sotie si 3 frati de intretinut. Doamne Dumnezeule, ce putem face noi pentru toti acesti necajiti?
Totusi, sa deschid o conversatie cu un strain “afumat” cu: te rog sa ma ierti... era poate prea mult chiar si pentru mine. Asa ca am scos din geanta o cutie de Japonaise Meringue si l-am servit. Da, am reusit sa-l fac pe el sa deschida conversatia.

Si-am stors toata franceza din mine, dar am putut sa comunicam. I-am spus povestea lui Razvan si am vorbit despre situatia financiara a Romaniei dupa comunism (suna pompos).
- Cu toata criza financiara va fi tot mai greu sa-ti gasesti o slujba oriunde in lume. Si in Elvetia e tot mai greu.

Nici nu vreau sa ma gandesc ce impact va avea criza asta asupra cersetorilor (care niciodata nu si-au cautat de lucru). Vor deveni oare toti hoti? Daca ma gandesc mai bine, am intalnit si cersetori cinstiti!
Apoi am vorbit despre Elvetia si limbile oficiale: mi se pare extrem de ironic faptul ca doi oameni dintr-o tara mica precum Elvetia ar putea avea probleme majore de comunicare din cauza limbii. Un elvetian din partea germana e pierdut daca vine in partea franceza si nu cunoaste limba. Se pare ca exista un district unde se vorbeste o combinatie de franceza, germana, italiana si engleza. Poai, in Elvetia si ca sa vinzi cafea sau sa fii “ceferist” trebuie sa cunosti minim 4 limbi. Cati dintre noi ne-am califica oare pe asemenea posturi?!
Asadar, elvetianul meu se grabea sa prinda trenul. A venit doar ca sa-si cumpere trabucuri speciale de la Geneva.
Mi-a intins mana, prieteneste.
M-am ridicat in picioare, din respect.
- A fost o placere!

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

sambata dimineata, pe marginea patului


Oamenilor, as vrea sa (va) scriu tot timpul. Sa scriu in timp ce lucrurile “se petrec”. Sa scriu cand sunt in Geneva sau pe autobuz sau cand visez sau cand conversez cu un elvetian pe o banca langa lac. As vrea sa scriu despre papuci, despre lume si viata, despre bani, despre Auberge, despre ce citesc, despre timp, despre hartie de impachetat, despre comunicare, despre multi-culturalism, americani, globalizare, criza economica, strampi, emigrare, desene animante (da, mai ales desene animate), Obama, foametea din lume, rasism, viata in comunitate, despre teatralitatea cotidianului, transport public, politete, politica, prostitutie intelectuala. As putea scrie un Index alfabetic doar cu topicurile pe care m-as porni sa scriu. Ironic, cand te gandesti ca sunt perioade in care trebuie sa-mi fortez mana sa scriu fie si un articol, un eseu, un proiect, un email sau un sms!

Se intampla asa, ca sunt plecata 10h/zi, ca ma intorc la 18:12, intru in bucatarie de unde ies la/dupa 8, moment in care rupta de oboseala fiind, ma uit la desene animate si/sau socializez cu cine pica “la mana”. Am inceput sa amestec stilul de viata de acasa (culcat tarziu-trezit tarziu) cu stilul de viata de Burtigny village (culcat devreme-trezit devreme). Si-am inceput sa invat lumea sa piarda noptile: guilty as can be, but I can’t help myself. Auberge-ul (singurul local din sat) inchide la 23, si martea si joia tin inchis. Dar daca iesi la o plimbare sub clar de luna, ti se aseaza la picioare intreaga Geneva luminata multicolor. E ca si cand as locui pe Cetatuie, dar mai sus. Mai sus si mai departe. Si mai detasata. Mult, mult mai detasata.

Melissa e intern la WHO (World Health Organisation). Sambata si duminica isi pregateste pranzul pt toata saptamana: 5 sandwichuri. Ar trebui sa iau si eu in considerare posibilitatea de a scrie intr-o zi pentru o saptamana intreaga, si a publica zilnic. Sigur, nimic nu va fi “cald”, dar statutul de citiror presupunere o pozitie de incredere oarba! :)

am sa public azi, pe masura ce scriu, despre saptamana trecuta!... dupa ce ma intorc de la o plimbare in Elvetia. se vad azi, oare, Alpii la orizont?

cu prietenie,

O Mocanitza dusa. departe dusa.

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Fericire negrabita



Duminica dimineata tarzie, "m-am gasit" intr-un oras in care n-am mai fost niciodata (lucru extrem de usor dat fiind contextul spatio-temporal in care ma aflu). Mi-am lasat in gara ghiozdanul, m-am asigurat ca am destula baterie in aparatul de fotografiat, si am luat “la picior” stradutele inguste ale inca unei grandioase citadele elvetiene. In Sfanta zi totul e inchis, mai putin cafenelele, restaurantele si McDonald’s. Nimeni nu cumpara nimic, si se pare ca nimeni nu vrea sa cumpere nimic. Sau poate nimeni nu are nevoie de nimic...

Si plimbandu-ma eu asa pe stradutele astea pierdute, am ajuns in inima batanda a acestui minuscul dar splendid oras. O catedrala impunatoare cu flori emotive in fata vitraliilor deschidea mica piazza cu doua-trei cafenele. M-am asezat tremurand de bucurie la o masuta direct sub soare. Am comandat o caffe latte, mi-am scos cartea din geanta, dar am asezat-o pe masa. In jur era liniste. Atata liniste.. M-am uitat pe rand la oamenii de la mesele din jur. Mi-e greu sa aproximez cam cata lume se odihnea, dar sa nu fi fost mai mult de 20 de persoane care isi petreceau dimineata acolo. Unii isi plimbau cainii, si s-au oprit la o cafea. Altii aveau intalnire peste un cappucino. Altii pur si simplu erau (ca mine), acolo si atunci. Doamne cochete, tineri indragostiti, pensionari odihniti, domni eleganti: unii singuri, altii impreuna.
Am scos ciocolata din geanta, si iaurtul cu zahar brun. Am mirosit cafeaua, mi-am lasat negrabita capul pe spate si spatele pe spatarul scaunui. Soarele imi ardea fata si imi rasfata ochii inchisi. Eram linistita, atat de linistita incat nici bataia inimii si nici ritmul respiratiei nu ma faceau sa traiesc. Si cum stateam asa negandita, neframantata, neintrebatoare, am stiut ca sunt, intr-un cuvant: F E R I C I T A; fercita pur si simplu. Acuma, sigur ca fiecare isi contureaza propria proiectie asupra fericirii. Daca ma gandesc mai bine, eu cred ca nici nu am o definitie a mea. Imi veti spune ca am simtit duminica a fost o stare de exaltare si bucurie de moment, ca o cafea intr-o piazza elvetiana, in plin soare de octombrie in fata unei catedrale nu te face fericita. Dar eu va spun: sunt un om fericit, si duminica am pus degetul pe fericirea mea. Atunci si acolo am stiut ca viata mea cu bunele si cu relele ei e “la locul ei”, ca am invatat sa iubesc iubita fiind si asta nu e nicidecum meritul meu, ca daca as muri azi, sunt s-ar gasi cativa oameni dragi care sa-mi duca cel putin pentru o vreme dorul, ca am ajutat oamenii care mi-au primit ajutorul, si mi-am investit timpul, energiile si resursele in lucruri cu valoare eterna, ca ma iubesc asa cum sunt, dar pe masura ce sap si gasesc tot mai multe rele care trebuiesc schimbate in mine, imi recunosc umanitatea si invat sa o respect; nu in ultimul rand am inteles ca nu sunt de neinlocuit, si ca asa cum traiesc as face bine sa traiesc cu cap, lasand in urma ceva, fie acel ceva un ceva cat de mic, sa fie 'cevaul' meu pe lumea asta.

Nu stiu ce e fericirea, si nu incerc sa o definesc. Poate e ca si dragostea: cand o ai, stii ca exista. Cand nu o ai, stii ca iti lipseste. Dar intre cele doua nu exista un milion de cuvinte care ar putea sa o cuprinda. Poate fericirea mea de aici si de acum are de a face cu doua stari de siguranta: stiu nu exista nici un alt loc in lume unde as vrea sa fiu in momentul acesta si stiu nu exista nici un alt loc in viata mea unde as vrea sa fiu in momentul acesta. Am legat cu panglica lata, rosie de catifea momentele acelea, si-am sa le pastrez pentru totdeauna in inima mea, ca atunci cand fericirea va fi departe, sa imi amintesc ca fericirea a fost si aproape.

Am stat mult pe terasa din Yverdon-les-Bains. Am avut timp: tot timpul din lume. Nimic si nimeni nu ma chema altundeva, decat poate o voce divina ma invita la capatul lacului. Am lasat-o sa ma conduca, si cand am ajuns acolo, in ceata apei indefinite si-n falfaitul aripilor lebedelor, am avut impresia ca am ajuns la marginea pamantului. Mi-am trait fericirea si acolo, cu pasarile, cu pestii, cu apa si cu cerul.

Si apoi i-am multumit lui Dumnezeu ca a creat fericirea, ca noi sa o traim.


(...parintilor mei, oameni fericiti...)

Razvan