JAF

Lui Bogdan Stănescu (am promis să scriu, și-am scris), recunoscând că am fost avertizată, recunoscând că am fost neglijentă, recunoscând că aveai dreptate! Îmi pare rău pentru "bătaia de/la cap"!

Întrerupem (de)mersul textelor despre Camino cu o știre de ultimă oră! Dacă îți imaginezi că ție nu ți se poate întâmpla, să știi că te înșeli!

Accident pe șoseaua Cluj-Apahida. Trafic. Întors din drumul tău, decizi să mergi acasă. Negrăbit fiind, decizi să poposeși pe Cetățuie pentru o Cola și-o prăjitură cu scorțișoară "din pungă". 15 minute devin 30, apoi 45 (din cauza unei discuții despre (!) câini și oameni pe scara socială)...
În paralel, o bujie sparge un geam și un (doi, trei?) individ întinde mâna printre cioburi și se agață de o geantă care nu-i aparține. Ba nu! O bujie sparge geamul pe care cu o oră înainte îți sprijineai capul. Ba nu! O bujie sparge geamul Corsei lui B.S. pe care eu îmi sprijineam capul o oră mai devreme. Și geanta, o, da... geanta (sau poșeta, cum preferă Poliția Română) era a mea. Telefon, bani, card, chei...
relatarea evenimentelor:

• Vineri, 2 oct, ora 19.00 ajungem în parcarea hotelului Belvedere, pe Cetățuie - str. Călărașilor nr. 1-3. (...)
  
• ora +/- 19.45 ne întoarcem la mașină unde găsim geamul din dreapta șoferului spart și (de) sub bord, poșeta mea lipsă.
  
• __________________________________ ? - partea în care mă întrebi: "CUM ai putut să-ți lași poșeta la vedere?" Simte-te liber! Reacția e universală.
  
• conținutul poșetei: un telefon prețios, iubit, drag, plin cu aminitri, o amintire în sine; 550 ron pentru o plată; un set de chei; un card; un pix care scria foarte cursiv și un creion automat de 0.7 adus direct și personal din Elveția. alte mărunțișuri. Din fericire, timp de câteva zile nu mi-am găsit portofelul cu acte (care zăcea bine-mersi la mine în cameră pe un coș acoperit cu boarfe.) Iar faptul că poșeta mea era atât de goală e din nou o minune pentru că tind să port 1kg de nimicuri după mine, zilnic. Tot o minune (tristă) e faptul că aveam bani în ea. De saptămâni întregi umblu fără cash. Dar revenind...
• ora 19.45 sunăm poliția. ora 20.20 apare poliția. Între timp se lasă noaptea și frigul. Din mașina cu girofar coboară un tânăr (nu salută, nu se prezintă) și constată geamul spart (I mean... WOW! e spart!). Începe mediat să se lamenteze cu privire la numărul mic de echipaje din oraș, etc. Urcă înapoi în mașină, sună colegii de la criminalistică, apoi trece datele personale ale lui B.S. și informațiile cu privire la poșeta mea, într-o agendă. Criminalistica va veni într-o jumătate de oră, poate o oră... Dar noi (doi) suntem cu chef: ușor distrați, ușor distrași.
• O tânără doamnă trece cu mașina pe lângă mașina de poliție:
• - Ați venit pentru artificii? îl întreabă tânara pe tânărul.
• - Nu. Nu chiar... răspunde el. (pauză) Dar la ce oră sunt?

(Ăsta e scenariu de film, clar.)

• Între timp îmi blochez numărul de telefon, îmi blochez cardul, aflăm că portmoneul lui B.S. e acasă și nu era în mașină, și moare și bateria telefonului lui. Bun. E frig, noapte, sunt fără telefon, între timp și fără chef, dintr-o dată mi-e dor de unu-altu', când, normal, încep artificiile. Zâmbesc, și între două brațe calde mă și liniștesc.
• 21.10 apar două dube de la criminalistică. Din prima coboară un individ pe la 50 de ani, foarte serios, meticulos și... necomunicativ. Din mașina a doua un altul, ceva mai tânăr, ceva mai politicos, mult (prea) mai vorbăreț, blugi, geacă de blugi, solid.
• - Bună seara! (întinde mâna). Nisip* mă numesc!
• Apoi îl ia pe Stănescu de lângă mine și mă lasă cu domnu' Vasile. Domnu' Vasile tace, eu tac, cioburile de lângă mașină tac, timpul tace - dar trece. Oamenii trec (și nu tac) curioși pe lângă cele două dube de la criminalistică, aruncând câte o privire înțepătoare și încercând reconstruiască momentul crimei.
  
• În scenă intră un nou personaj: un oarecare manager (?!) de la hotel. Încearcă să intre în vorbă cu domnu' Vasile, dar Vasile se face că nu-l aude. B.S. e în duba cealaltă, dă declarații. Vasile face poze, ia amprente etc. Emma stă în frig. Îl lămurește pe domnul de la hotel că nu e clienta hotelului ci doar a parcat acolo. Apoi îi răspunde la toate curiozitățile, aștepând oricând o remarcă privind hoția în România, sau (in)competența poliției. Începe mai repede decât mă așteptam: Așa e în România, ce să faci... Și eu am pățit ... Dar când domnu' Vasile îi cere să devină martor al celor întâmplate, refuză. A mai pățit-o el, și nu vrea să fie târât prin tribunale.
• Sunt chemată la declarații să spun (pentru a patra oară) ce conținea poșeta mea. Pe colțul formularului de declarație e (ca un logo) desenată o mașină de poliție desenată ca în cărțile pentru copii: două "rotunduri", un parbriz, un girofar. Îmi vine să râd. Mă uit la B.S.: și lui îi vine să râdă. Îmi trag repede privirea. El face conversație cu polițistul:
• - Și... Aveți multe cazuri dintr-astea?
• - Astăzi chiar n-am avut!

(ne vine să râdem din nou)

• Între timp domnu' Vasile pleacă. Mi se sugerează să părăsesc duba caldă și să ies din nou în frigul, liniștea, noaptea și singurătatea de afară, să mă gândesc la ce-am făcut și la tot ce-am pierdut.
• - Acum îi voi lua o declarație domnului, îmi spune polițistul, ca și când am fi într-un cabinet medical și ar trebui să-i facă un vaccin "domnului". Nu mișc, nu zic nimic. El repetă. Eu oftez. El se uită la mine. Și ies.
• E trecut de 22.30. Urc în mașina plină de cioburi. E prea liniște. Sunt obosită. Mă întind pe bancheta din spate și închid ochii. Oftez.
  

• FADEOUT
  

Epilog:
Nu mă întrebați (și voi) dacă am avut un backup al telefonului, pe computer. Am să vă întreb instant dacă voi țineți un backup al computerului pe telefon. (cu alt cuvânt NU).
În zilele care au urmat incidentului am depus o cerere pentru un nou card și mi-am luat altă cartelă de telefon, cu același număr. Am revenit la telefonul butucănos dar drăguț pe care l-am purtat multă vreme, și care din fericire era plin de numere de telefon importante. Duminica următoare (a treia zi după vinerea cu pricina) sunt sunată de o tânără care mă informează că-și plimbă câinele pe Cetățuie (?!) și că mi-a găsit cheile aruncate. Da, pentru că sunt o fire zăpăcită (și pentru că am primit un 'name tag' mov, pentru chei), mi-am agățat numărul de telefon de inelul de la chei, preventiv. Lângă chei găsise și rujul meu. (ca să vezi). Dar povestea nu se termină aici! (și nici nu vă zic încotro merge, încă).
Paguba se reduce la: un geam Corsa dreapta față, un telefon Nokia 5310 Xpress Music negru cu roșu, bani, poșetă neagră. Din fericire, atât! - cu toate că în mașină se aflau și bunuri de o valoare mult, mult, mult mai mare.

Concluzie:
A. De vineri, 2 octombrie, Bogdan nu mai ține în mașină nici harta rutieră, nici cduri, nici șervețele.
B. Nu, nu îți imagina că ție nu ți se poate întâmpla! Atunci sigur îți vei lăsa poșeta sub scaun (detectorul de radar pe bord etc) și vei fi fericitul câștigător al unei experiențe ca a noastră.

De ce nu suntem ca peștii?

Revin după câteva luni bune cu un nou text scris în tandem cu Bogdan Stănescu inspirat de o fotografie făcută de el. Textul lui, aici. Textul meu, aici:

De ce nu suntem ca peștii?

De ce nu înotăm în liniștea din adâncimi fără să ne fie urmărită fiecare mișcare? De ce nu sărim doar din când în când la suprafață, stârnind zâmbete pe fețele celor care stau la mal? De ce nu uităm? De ce nu trecem unii printre alții fără să întoarcem capul? De ce nu ne pierdem în anonimat? De ce încercăm mereu să ieșim în evidență? De ce nu putem fi toți la fel? De ce nu înotăm toți în aceeași direcție? De ce nu alunecăm printre pietre și alge fără să lăsăm nicio urmă, fără să știe măcar umbra pământului că am trecut pe acolo? De ce avem amprente? De ce murim lent? De ce avem nevoie de atât de mult pentru a fi fericiți? De ce lăsăm urme în amintiri? De ce lăsăm urme în nisip? De ce nu putem facem pas după pas fără ca pământul să absoarbă și să pietrifice urma piciorului nostru, umbra prezenței ființei? De ce, oare, nu putem avansa altfel? De ce, oare, nu suntem ca peștii?



*urmează și ultimul text despre lunga plimbare pe Camino de Santiago în curând...