Intre doua (maxim trei) duminici in Elvetia

Plecarea. Cum am ajuns sa ma indragostesc de Elvetia

Asa se intampla ca intr-o duminica seara de sfarsit de septembrie, am fost ‘parcata’ in fata usii cladirii din Burtigny. M-am instalat in camera, m-am asezat pe marginea patului si, cu capul in maini, m-am intrebat ‘neretoric’: now what?
Asa se intampla ca incet incet am scos capul din cutie, si-am inceput sa vad Elvetia: sa-i vad oamenii, sa-i vad autobuzele, sa-i vad vitrinele, sa-i vad bancile si lacurile si yahturile, sa-i mananc branza sa-i devorez ciocolata, sa-i traiesc evenimente, sa-mi plimb plimbarile in padurile ei, sa-mi conduc pasii in orasele ei, sa-i miros parfumurile scumpe, sa-i citesc ziarele, sa-i mestec guma, sa vorbesc cu vacile ei curate si blande, sa ma inchin in bisericile ei, si sa tac in fata frumusetilor ei coplesitoare!
Am devenit una cu Elvetia pe masura ce Elvetia a devenit una cu mine. Am invatat s-o iubesc, dar m-am disciplinat sa-mi iubesc totodata patria. I-am vorbit limba si i-am cantat cantarile. I-am respectat drapelul si oamenii. M-am bucurat de vremea si de muntii ei. Am scris despre ea. Am povestit despre ea. Am trait in miezul ei si i-am auzit bataia inimii. Sclipirea ei mi-a furat ochii desi mi-a transmis o doza de artificial. Da, o lumea ‘prea buna’ devine artificiala. Si tara asta mica mica mi s-a parut ca un parc mare mare cu toate aleile-i marcate, gunoaiele stranse, punctele turistice bine ingrijite si asfaltul neted. Tara asta mi s-a parut ‘coplesitor de buna’, atat de extraordinara incat mi-am dus entuziasmul si pasiunea pana la capat, si mi-am cumparat un turistic trico alb cu vaci si cu SWITZERLAND dintr-un capat in altul.
Si dintre toate minunatiile ei, in Elvetia am vazut bogatia omenirii si toate frumusetea pamantului...

Intoarcerea. Cum am gasit Romania

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara de sfarsit de decembrie, am venit acasa!
Acasa e lumea mea buna! O, atat de buna! Acasa sunt cei care m-au facut ceea ce sunt. Acasa sunt cei care ma iubesc pentru ceea ce sunt. Acasa e patul meu sub stele, si pisica mea neagra. Acasa mananc sarmale. Acasa e coafeza mea. Acasa e scoala mea. Si teatrul meu. Si orasul meu. Si locul cu cei mai buni papanasi. Acasa sunt parintii mei si fratii mei si prietenii mei. Acasa se colinda de Craciun. Acasa se vorbeste limba romana. Acasa noroiul e pana la genunchi. Acasa poti sa te pierzi in padure fara sa gasesti un semn de marcaj. Acasa urci pe munte pe jos. Acasa dai 5 lei pe-o cafea. Acasa iti permiti sa mergi la cinematograf si in zile in care nu iei salarul. Acasa vezi ‘fetite dezbracate’ in mijlocul iernii si cupluri de indragostiti ‘mozolindu-se’ pe toate gardurile, imaginandu-se in dormitor. Acasa internetul merge “gandesti ca sta”. Acasa craciunitele impart fluturasi pe strada. Acasa romanii rad de propria lor prostie. Acasa se mananca sarmale, si mici, si zacusca, si slanina. Acasa poti face glume pe subiecte (trans/inter-) culturale, si sigur se va gasi cineva sa hohoteasca alaturi de tine. Acasa cainii vagabonzi fac legea. Cainii vagabonzi si politicienii vagabonzi. Cainii vagabonzi, politicienii vagabonzi si manelistii vagabonzi. Acasa poti sta in dus pana ti se increteste pielea. Acasa ai cu cine sta noaptea tarziu depanand amintiri sau cu cine da ping-ponguri de 80km. Acasa se mananca bine. Acasa se bea bine. Acasa se doarme bine. Acasa sunt cele mai bune povesti si cele mai consistente discutii.
Acasa sunt cei pe care ii iubesti.
Acasa sunt cei care te iubesc.
Indubitabil... acasa... acasa in drumul spre Acasa, acasa apartii!

Epilog

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara, cea de azi, pun punct la acest superb capitol al existentei mele: Intre doua duminici in Elvetia, 2008. Desi gasesc usor ironica intrebarea multora: “cat stai acasa?”, imi doresc sa ma intorc in tara in care am invatat despre viata dar si despre moarte, despre cultura, despre civilizatie, despre colectivitate, despre munca, despre solidaritate, despre timp, despre chemare, despre mine, despre lume, si o, cat de multe altele. Multumesc celor care m-au citit in tot acest timp si cu care am putut impartasi aceasta minunata experienta in ‘limba noastra dulce, o comoara’. Desi e o bucurie si o placere sa scriu, e o mare onoare sa stiu ca prezint, fie si unuia singur, interes. Iar Manu, dragul meu prieten Manu, ma citea de fiecare data, si-mi spunea mereu asta cu entuziasm!
... Iar acelora care viseaza cartea mea sub pomul de Craciun in 2009, sa nu uite ca unele lucruri nu au nici macar valoarea unei coperti de carton.

Nu vreau sa mor! : raspuns agresiv viselor mele (arhiva)

Sigur ca am sa vreau sa mor, intr-o zi. Dar acum nu vreau sa mor! Vreau sa traiesc! Vreau sa traiesc bine facand bine. Vreau sa ma bucur de frumos si sa-mi consum frumos zilele. Vreau sa gandesc si sa fac oamenii sa gandeasca, vreau sa descopar ce nu stiu si sa invat ce nu cunosc. Vreau sa vad ce e de vazut pe lumea asta si nu oricum, ci cu curaj!

Vreau sa traiesc. Vreau sa calatoresc. Vreau sa experimetez. Vreau sa gust si sa miros. Vreau sa iubesc! Vreau sa invat sa daruiesc neconditionat. Vreau sa inteleg mersul stelelor si cursul istoriei. Vreau sa invat ce e sacrificiul si vreau sa invat de la copii ce-i cu viata asta complicata in care ne invartim...

Asa ca daca am sa trec in lumea de dincolo in curand, sa nu cumva sa ziceti ca am vrut sa plec tanara sau ca am vrut sa mor!

Nu vreau sa mor! Vreau sa traiesc! Vreau sa iubesc! Vreau sa invat!

Si intr-o zi, cand am sa ajung o baba cocheta si plictisita, dupa ce le voi fi facut nepotilor mei pavlova si le voi fi citit povesti de inchis ochisorii inainte de culcare, atunci poate, doar atunci am sa vreau sa mor: experimentat, fericita, gata de plecare.

... Asa ca vise ce ma speriati si ma obositi, lasati-ma in pace si intoarceti-va de unde ati venit! Valea umbrei mortii nu e pentru mine!

Loc de adapost...

Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii, si inainte ca sa se fi facut pamantul si lumea,din vecinicie in vecinicie, Tu esti Dumnezeu! Tu intorci pe oameni in tarina,si zici: Intoarceti-va fiii oamenilor!” Caci inaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte. Ii maturi, ca un vis: dimineata, sunt ca iarba, care incolteste iarasi: infloreste dimineata, si creste, iar seara este taiata si se usuca. Noi suntem mistuiti de minia Ta, si ingroziti de urgia Ta. Tu pui inaintea Ta nelegiuirile noastre, si scoti la lumina Fetei Tale pacatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta. Vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vietii noastre se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; si lucrul cu care se mandreste omul in timpul lor nu este decat truda si durere, caci trece iute, si noi zburam. Dar cine ia seama la taria miniei Tale, si la urgia Ta, asa cum se cuvine sa se teama de Tine? Invata-ne sa ne numaram bine zilele, ca sa capatam o inima inteleapta! Intoarce-te, Doamne! Pana cand zabovesti? Ai mila de robii Tai! Satura-ne in fiecare dimineata de bunatatea Ta, si toata viata noastra ne vom bucura si ne vom veseli. Inveseleste-ne tot atatea zile cate ne-ai smerit, tot atatia ani cat am vazut nenorocirea! Sa se arate robilor Tai lucrarea Ta, si slava Ta fiilor lor! Fie peste noi bunavointa Domnului Dumnezeului nostru! Si intareste lucrarea minilor noastre! Da, intareste lucrarea minilor noastre!

Inceputul sfarsitului: dezlipeala

“(...) Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-i telefonez mamei. Vestea i s-a parut atat de colosala incat m-a intrebat daca ma refeream la vreo mosie care se numea Geneva. “E un oras in Elvetia”, i-am spus. M-a intrebat, fara sa se tulbure, cu seninatatea-i infinita si dorinta de a intelege incuraturile cele mai surprinzatoare ale copiilor ei, pana cand aveam sa stau, si i-am raspuns ca ma voi intoarce in cel mult doua saptamani. De fapt, ma duceam numai pentru cele patru zile cat dura conferinta. Insa, din motive straine de vointa mea, n-am ramas acolo doua saptamani, ci aproape trei ani. (...)”

Pe trenul pe care am petrecut atatea si atatea ore in ultimele luni, aseara, 9 decembrie, ora 17:26, la doar cateva minute dupa ce am urcat pe trenul de Geneva-Gland, am intors pagina 604, ultima pagina a cartii lui Marquez “A trai pentru a-ti povesti viata”. M-a prins greu cartea asta, probabil la fel de greu ca si cea care a precedat-o: Zapada (de Orhan Pamuk). Dar incet-incet imi inchei conturile. Imi termin cartile. Imi finalizez proiectele. Ma apropiu de prezentarea finala. Ma intalnesc cu ultimii oameni pe care am vrut sa-i vad in Elvetia. Imi fac lista muzeelor pe care n-am avut timp sa le vizitez, inca.

Incet incet incep sa nu mai apartin. Mi s-a terminat abonamentul de tren, si brusc ma simt strain acestor locuri si oamenilor pe care i-am intalnit de atatea ori in calatoriile mele. Controlorul de bilete. Vanzatorul din patiserie. Soferul de autobuz. Razvan a plecat si el.

Ma doare despartirea de locurile si de oamenii acesti atat de iubiti. Ma doare despartirea si ma sperie necunoscutul atat de cuoscut, de acasa. Traiesc desprinderea de acest univers ca pe o bucata de scotch pe care o dezlipesti inceeee t , i n c eeee t , i n c eeee t, de pe piele. Si rand pe rand iti smulgi firele de par de pe mana, si asculti sunetul negrabit al lipiciului, si vezi multimea de celule moarte, si urmele ridurilor si incretirea pielii, si toate acelea care existau acolo, pe mana ta, si nu le vedeai. Ma uitam ieri la Alpii de la orizont si ma intrebam cum ar arata lumea daca cineva ar intinde un scotch pe sub nori, peste tot pamantul asta nostru. Apoi o mana colosala l-ar apasa, sa se asigure ca s-a lipit bine, si in sfarsit, l-ar smulge. L-ar smulge cu copaci, magazine, stadioane de fotbal, munti, statii de autobuz, fabrici de sapun, gradini botanice, universitati, bicliclete, monumente, muzee, cafenele, parcuri... tot ce e frumos sau urat, tot ce construieste universul material din jurul nostru, dar pe care uneori parca nu il vedem, tot. Cum ar arata orizontul nostru?

Ei, asa se intampla cand te dezlipesti de lipit. Ma veti intreba, si va voi raspunde: Nu, cand am plecat de acasa nu am simtit asta. Cand am plecat am vrut si am ales sa ma lipesc de altceva. Pentru ca stiu, o, stiu prea bine ce ma asteapta cand ma intorc inapoi. Si undeva adanc, mi-e poate, putin, dor. Stiu, mama, ca te-ai saturat de ‘pasivitatea’ mea, dar vin acasa sa impodobim casa de sarbatoare. Si mi-e dor de rugaciunile lui tata, si de sarmalele lui Elvira, de surprizele lui David si de povestile tarzii cu Paul, mi-e dor de drumuri pierdute in Cheile Turzii si de supe cu prietenii mei. Mi-e dor de universul de acasa.

Dar acuma, azi, ma simt dezlipita... de tot.

Cat dureaza o poza?

Retorica

Nu e prima data cand ma gandesc la efemeritatea unei poze. Nu e prima data cand ma intreb de ce oamenii vor poze cu ei in locurile pe care le viziteaza, de ce vor sa-si marcheze prezenta fizica si fizic, uneori fara sa vada realitatea de dincolo de lentile? Nu e prima data cand ma intreb unde se duc toti giga de poze de pe computerele noastre, si cat de des ne intoarcem la pozele facute in urma fie doar cu cateva zile sau saptamani.

Cat ii ia unei poze sa fie consumata? Cat ii ia sa se nasca, sau sa moara, sau sa fie data uitarii? In ce masura ea “pietrifica” o amintire si in ce proportie e rezultatul unei secunde de atentie (sau mai grav, de neatentie)? Care e diferenta dintre o fotografie si o poza?

Experienta

Am achizitionat recent un card de 4GB. Se pare ca cel de 2GB e insuficient. Intr-o oarecare sambata seara am sters accidental o ‘masa’ de poze. Poze bune. Poze la care tineam. Poze care bateau un cuie o zi care se va fi terminat trist, o brocanta din inima Genevei, si-o anume noapte intr-un anume loc intr-un anume context pe care as fi vrut sa nu-l uit niciodata, si pe care l-am ‘stampilat’.

M-am enervat atat de tare de propria-mi boacana incat am mobilizat tot ce era ambitie in mine si-am ‘googleit’ un program de recuperare a datelor. Sigur ca dupa doua zile de scanare a computerului, n-am putut atinge nimic (dar am revazut pozele, in spatele unei sticle care costa o gramda de bani. Dintr-o data pozele mele, la distanta de un click, costa... Costa ca si cand nu ar mai fi ale mele!)
Dar reactia mea de excentrica suparare m-a surprins si pe mine. In fond, nu erau decat fotografii. In fond, realitatea le depaseste cu mult. In fond, nimic din ce am vazut sau trait zilele acelea nu s-a sters. E tot acolo, inauntru. Inexprimat si poate, de acum, inexprimabil, dar palpabil dincolo de materie.

Experimentul

De aproape trei luni de zile sunt ca un turist care-si plimba mereu aparatul de fotografiat dupa el. L-am luat cu mine in plimbari, la masa, in Geneva, la cumparaturi, devenind un fel de al treilea ochi, si cu siguranta un ‘partener de drum’. Desi m-a fortat sa tin un permanent ochi deschis si m-a supus la o continua analiza, am obosit. Si-n starea asta de extenuare, am decis sa fac un experiment.
Cand am fost la Basel (trei decembrie) am hotarat sa-mi ofer spre nemurire (oare?) 10 fotografii, si nimic mai mult. Indiferent ce-mi vor vedea ochii sau cate ‘pozitii’ voi mai avea disponibile pe card (cateva sute probabil), indiferent cat de interesanta sau de buna ar fi poza cu numarul 11, ea nu va exista. Acestea sunt regulile jocului meu si nu-mi permit sa fur din propriile buzunare.
Au rezultat, dupa cum urmeaza, urmatoarele poze: O cladire rosie din Clarplatz; un stand de branzeturi de toate mirosurile; o poza de pe Rin; poza unui glob auriu in care se reflecta Emma Mocan cu aparatul de fotografiat si cladirea din spatele ei; o biserica in care am intrat atat pentru refugiu cat si pentru “loc de scapare”; 2 bucatari pe langa care am trecut si care vazandu-ma cu aparatul in mana, au batut in geam si mi-au facut semn sa le fac poza (puteam oare sa le zic ca azi, dintre toate zilele, pozele mele sunt numarate?), o strada care s-a lipit de inima mea, fara motiv; o cladire pe care urcau cateva furnici gigante; un copac grozav de grafic dar si de curajos; si, in sfarsit, punctul culminant: o lucrare de-a lui Auguste Rodin (Les bourgeois de Calais) din curtea muzeului de arta.

As fi vrut sa-mi fotografiez cafeaua cu stelute de ciocolata si targul de Craciun din fata muzeului de istorie, dar n-am mai avut “film”. Si nici chef.

O concluzie pripita:

Cand am pus aparatul de fotografiat in geanta am putut in sfarsit sa-mi tin in mana cana de vin fiert, sa ma bucur de ea, si sa vad cu alti ochi universul Baselului: Ochi fara de lentile; ochii mei si ochii sufletului meu pe care am developat odata pentru totdeauna Baselul celor 10 fotografii.

Freshly squeezed

Ma mai intreaba unu-altu’ ce fac, cum sunt.
• Stoarsa! le raspund.
‘Stoarsa, cum?’, m-am intrebat ieri pentru prima data.
Da, ma simt ca si cand pentru 2 luni am stors portocale si-am adunat tot sucul intr-un pahar. Paharul a ramas pe jos, si cineva l-a varsat (intentionat sau accidental, inca nu m-am hotarat). Acum am ramas si fara suc, si cu covorul patat.

Care-i treaba cu paharul? Ce cauta paharul pe jos? Cine mi-a rasturnat ‘zeama’ ceea proaspata? Cum curat eu covorul acum? Va mai fi vreodata covorul curat ca inainte? Cine m-a pus sa storc portocale in primul rand? [Pentru toate astea si multe altele, vezi Aristotel.]

Am avut o stare ciudata si destul de straina mie, zilele astea. Incet ince imi revin ‘in simturi’, dar pentru un om care tot timpul are chef de ceva, sau pofta de ceva, sau vrea sa plece undeva, m-am simtit complet ‘non’. Nu am vrut sa ies nicaieri. Nu am vrut nici sa stau inauntru. Nu am vrut sa mananc. Nu am putut sa dorm. Nu am simtit nimic. Nu am dorit nimic. Nu am exprimat nimic. M-am simtit ca un pahar gol-golut.

Vestea buna, dragii mei... vestea buna e ca desi sunt obosita afara si stoarsa inauntru... paharul nu s-a spart.

Cu bine!

: MISC : Lucruri pe care nu vi le-am spus

• In ziua in care a murit Manu am auzit ‘La vie en rose’ de trei ori: pe tramvai, (interpretata la acordeon de un romanas) pe iPodul unui prieten (in timp ce spalam vasele de la cina), si noaptea tarziu (in Green Mile).
• Vineri seara am facut un foc de tabara in padure si-am ‘copt’ aluat cu scortisoara, pe bat (in loc de slanina, am avut aluat fraged).
• M-am indragostit
• L-am reintalnit pe Razvan miercurea trecuta: planuia sa plece vineri inapoi in Romania. Sigur ca vineri nu este autocar spre casa, dar sa zicem ca l-am crezut.
• In Burtigny se topeste incet zapada, iar ieri a fost atat de senin cerul incat am vazut Alpii “hat departe”.
• Un pachet de guma aici costa cat o supa acasa. Da’ tine. Tine da’ nu de foame.
• David a zis ca daca nu sunt acasa de Craciun, mutam bradul, colindatul si toate cadourile pe luna mai cand suntem toti. Si ‘rezerva’ si zapada.
• McDonald Elvetia are dintre cele mai bune sandwichuri cu branza pe care le-am mancat.
• Duminica am avut o petrecere columbeana si-am mancat pui in bere, orez zeama de cocos (ha!ha!) si banane coapte cu sos de lapte condensat si suc de portocale.
• Am cel putin sase (6) texte incepute pe ‘ordinatorul’ meu, dar care n-au ajuns la litera de final, cu atat mai putin la publicare.
• L-am reintalnit pe Razvan (2) in autogara, marti. Urma sa plece... sambata. De data asta i-am cerut adresa din com. Turda, sat Moldovenesti. Tot asa l-am cunoscut pe Vasile, 35 de ani, om frumos, bine imbracat, absolvent de liceu in Cluj, ajuns si el cu 3 zile in urma in cautare de ‘lucru’ la Geneva. Dar nimic...
• Am slabit 5 kilograme intr-o saptamana, si-am smuls vreo 3 fire albe de par. Asta doar pentru ca pe restul le-am ignorat.
• In Burtigny a nins din nou.
• Am ajuns la pagina 529 in cartea lui Marquez (A trai pentru a-ti povesti viata).
• Am citit textele lui Calvin pe cele 10 porunci si parca am citit o predica recenta, sa zicem de duminica trecuta la Manastur.
• Unul dintre africani are malaria.
• Nu, nu m-am indragostit.
• Imi lipsesc florile. Imi lipsesc enorm! Aici nu sunt batranele care sa vanda flori la coltul strazii... Am plimbat 5 firicele de floricele culese dintr-un gard 30km prin frig, pe tren si doua autobuze doar ca sa le am in camera pentru cateva zile.
• Ma bucur ca sunt inapoi in Elvetia. Tare ma bucur! Desi regret ca nu am sa fiu acasa sambata, de ziua lui Paul, sa-i fac un tort.
• Paul, nigerianul, a plecat acasa azi-dimineata sa fie la inmormantarea mamei, si nu se intoarce.
• Vine Craciunul! (si se pare ca in lume nu se mai merge la colindat).
• Mi-e dor de Manu. Dintr-o data, totul imi aminteste de el. Ramai cu bine, om drag...

jele multiculturala (2)

Uneori Dumnezeu ni se pare rau, pentru ca ne elimina din viata lucruri sau oameni la care tinem. Dar alteori Dumnezeu ni se pare crud, pentru ca insista, si loveste, si cioparteste... si 'tavalugul nu se mai opreste'.
in urma nu cu mult timp va povesteam scena din fata usii unui nigerian care si-a pierdut tatal. in seara asta, acelasi african si-a pierdut mama intr-un accident de masina. daca odata cu pierderea tatalui, am venit fiecare cu cuvintele sau incurajarile noastre, de data asta am ramas tacuti stand jos sau sprijinindu-ne de usa. in mintea mea perista decizia pe care am luat-o langa sicriul lui Manu: nu, nu voi intreba de ce. intr-o zi, voi stii si asta. pana atunci imi accept ingradirea pe care o presupune statutul de om, si-mi traiesc viata mai departe.
de cand m-am intors in Elvetia sunt oricum tacuta. nu-mi gasesc cuvintele, nu-mi caut cuvintele, nu-mi exprim starile si nici parerile. sunt doar obosita de atata vorbaraie. da, asa se intampla cand te confrunti cu lucruri cu adevarat serioasa. in seara asta n-am putut sa-i spun nimic lui Paul, prietenul african. dupa mai bine de o jumatate de ora de liniste, m-am ridicat si am plecat. O, cat de putine lucruri cu adevarat insemnate putem face unii pentru altii in fata unei pierderi atat de grave.
si mi-am amintit din nou de felul in care diferite culturi se raporteaza la moarte. cand a murit tatal lui si ne-a chemat pe toti in camera lui de jale, mi-am zis:
"sa mi se intample mie, as tranti usa dupa mine si-as evita pe oricine".
ceea ce e exact ce am facut. in seara in care a murit Manu am stat singura in camera, pe jos, si nu m-am putut opri din plans doua ore. apoi am coborat in sala de jos si m-am uitat la Green Mile cu singurul om a carui prezenta o puteam accepta in jurul meu. a doua zi am plecat la Nyon unde mi-am petrecut in singuratate orele pana la cina, cina peste care oricum am sarit. si a doua zi dimineata am plecat spre casa. nici la ora asta mai bine de o jumatate din baza asta nu are habar ca eu am pierdut un om drag sau ca am fost acasa 4 zile. e bine asa!

...

si asa se termina cuvintele. si gandurile.
si asa incepe linistea, cand te loveste vidul si neputiinta.

1 Decembrie 2008: Altfel: Altundeva. Revenind...

Asa se face ca anul acesta nu sunt acasa de 1 Decembrie sa sarbatoresc cot la cot cu romanii din Romania ziua Romaniei Mari. Fara imn, fara marsuri si festivitati, fara artificii si fara bere, 1 Decembrie 2008 se consuma pe teren strain.
Revenind, ma consider un roman fericit. Da, am intalnit si romani fericiti, tot asa cum am intalnit si elvetieni nefericiti. Am fost intotdeauna mandra de poporul meu pitoresc si autentic, imbibat in traditii si mirosind a tuica. Ah, si ardelencele noastre gingase cu gleznele lor subtiri si poalele lor scurte, plimbandu-se mereu in grupuri si punand la cale viata sociala a satului, nici nu-i de mirare ca autenticul s-a nascut la sat.
Revenind la ce am scris in urma cu cativa ani (http://aercurat.com/item/ro-mania-te-pup), iubesc Romania peste ce este dar mai ales pentru ce ar putea fi. Da, sunt unul dintre naivii care cred in devenirea Romaniei. Totusi, de cand sunt plecata, de fiecare data cand privesc inapoi la tara mea ma incearca un sentiment de tulburare si nelamurita angoasa. Frumosi cum sunt, vad ca pe romani ii caracterizeaza comoditatea. Si eu sunt prima pe lista. Ne complacem in situatia in care suntem, si tocmai de aceea de fiecare data cand ni se ofera o mana sa ne depasim statutul, inghitim totul pe nemestecate si ramanem ‘fix’ acolo, fara sa ne fie mai bine, fara sa fim mai bogati, fara ca macar sa fi invatat ceva.
Revenind la statutul meu de departe: un lucru cu care m-am framantat mult de cand sunt aici este imaginea Romaniei peste hotare. Stiu ca se scrie mult pe tema asta, si nu intentionez sa “frec menta” (ca sa folosesc un termen ‘naspa’, dar romanesc). Locuiesc intre oameni dintr-o multime de tari. Surprinzator, majoritatea au auzit despre Romania, chiar daca aceeasi majoritate nu stie unde sa ne gaseasca pe harta. In orice caz, prea ne credem noi buricul pamantului, asteptand ca toata lumea sa ne cunoasca, si numindu-i pe toti restul inculti. Sa fim seriosi, daca am scoate acum harta pe masa, cati dintre noi ar gasi fara ezitare tari precum Angola, Bolivia, Cameron, Siria sau Nepal?!

Revenind la Romania peste hotare, am sa ma opresc asupra a doua aspecte/pespective pe care le gasesc oricum reprezentative si de care m-am izbit de cand sunt aici.
Evident, Americanul persista in conversatii semi-ridicole despre Dracula. Nimic altceva nu prezinta interes decat daca bunicii mei au fost vampiri sau cat ketch-up imi pun in farfurie. Totul graviteaza in jurul sangelui si legendei. I-am cumparat acestui american unul dintre cele mai penibile cadouri achizitionate (adica da, am dat bani in schimbul obiectului) vreodata: o tablita ceramica pe care apare in basorelief Tepes, castelul si cele doua cuvinte: Transilvania; Dracula. Americanul a fost atat de incantat incat si-a agatat aceasta nemaipomenita piesa de arta deasupra patului din dormit. Inca nu am intrebat-o pe sotia lui ce parere are (dar intre noi fie vorba, nu m-as mira daca ea ar fi inca si mai incantata).
Pentru Francez in schimb, Romania e numai si numai despre tigani (cersetori si hoti). De cand l-am intalnit pentru prima data, m-a intrebat de ce sunt atat de multi romani in Franta, si, aproape agresiv, m-a intrebat ce cauta acolo. Mai mult decat o mie de explicatii, i-am spus povestea lui Razvan (ce ti-i Franta, ce ti-i Elvetia): orfan, ramas cu sotia, un copil de un an si trei luni, si trei frati scolari in grija. Cineva i-a promis de lucru in strainatate, dar pe cand a ajuns aici, altcineva ii ocupase postul: nu i-a ramas altceva de facut decat sa-si cerseasca banii sa manance de azi pe maine si sa stranga, sa se poata intoarce acasa. [Intre timp Razvan a si lucrat cateva zile, dar a trimis suta de euro in Romania si inca nu avea banii pentru drumul inapoi.] Povestea lui Razvan e mult indulcita cand evident, sunt atatia care fura punct. Dupa cateva zile, Francezul si-a cerut scuze intr-o franceza eleganta, ca ne-a facut pe toti tigani.
Rusul si Coreanul ma mai intreaba despre comunism si Ceausescu. Primul dintre ei m-a surprins cu cata istorie cunoaste. Am intalnit un alt American care lucra la o banca in Paris si care mi-a spus ca pentru el Romania e tara in care tot timpul e noros, si niciodata nu rasare soarele. Cu toate acestea, sunt fericita ca inca nimeni nu m-a intrebat, cum au intrebat-o in America pe prietena mea Cristina, daca la noi in tara s-a descoperit focul.

Revenind, si apropiindu-ma de concluzie: dupa ce pleci pentru trei luni din tara ta si traiesti intr-o tara in care exista legi care sunt, efectiv, respectate si lucrurile functioneaza de la sine, intr-o tara in care se munceste pe branci dar se traieste bine, intr-o tara in care nimeni nu asteapta nimic ‘pe gratis’, te intrebi inevitabil daca in tara ta se va schimba vreodata mentalitatea, gandirea si atitudinea. Eu ma intreb, acum, ce-i va lua romanului sa iasa din starea de confort in care se afla, ce-i va lua, oare, romanului, sa se ridice la nivelul potentialului lui?
Spune-mi, Romania mea, ce-ti pot da sa-ti fie mai bine?
Spune-mi tara draga, de unde pot eu sa incep?
Spune-mi roman bun, cand ne-om destepta cu adevarat din somnul cel de moarte?

Doua luni am pastrat borcanul de zascusca in noptiera din camera mea. De doua luni astept sa sarbatoresc 1 Decembrie in mijlocul comunitatiii internationale. Caci sunt intr-adevar un roman mandru. Si am de ce!