am trecut mai departe...

“Am stiut ca azi va fi soare in Geneva, dupa...” incepea mesajul care nu a ajuns niciodata la destinatar. Vineri incepuse morocanos si ploios, dar dupa curs m-am asezat alene pe o banca in apropierea lacului, am inchis ochii, si-am asteptat sa iasa soarele. Si da, si-a intins caldura pana in ultima celula a trupusorului meu. “Am stiut ca azi va fi soare in Geneva, dupa cateva...”.
“Madamfranc”: o voce barbateasca dar timida se apropia de mine. M-am oprit din scris. “Madamfranc”. Am ridicat un ochi. “Madamfranc” insistent. Am coborat capul in pamant si-am oftat. Nici nu am stiut cum sa reactionez. Era evident unul “de-al nostru”. Cand am decis totusi sa-i raspund cu o privire, a tacut. S-a asezat pe banca langa mine. Nici nu-mi pot aminti cum am inceput conversatia, dar cand si-a dat seama ca vorbesc romaneste, m-a intrebat daca si eu sunt “de-acolo”. Si-a scos portmoneul in care se vedeau cateva foi de 10Ron, si mi-a aratat buletinul (eliberat nici mai aproape nici mai departe de com.Turda). Mi-a parut rau pe loc de toti leii romanesti pe care i-am lasat in sertarul de la JEM, ametita fiind de coloratura bancnotelor din pormeneul meu (lei romanesti, lei moldovenesti, euro, franci, forinti, in sume absolut simbolice).
Razvan are 20 de ani, si doar 3 clase. Nu e greu sa ghicesti de unde vine, dupa tinuta modesta, chipul nebarbierit si sapca din crestet. Comunica greoi, demonstrand un retard usor, sau poate doar lipsa unei fiinte care sa-i vorbeasca in copilarie si care sa-l invete sase faca inteles.
E in Geneva de 3 zile, si strange bani sa se intoarca inapoi. Are unde sta dar “postul” care i-a fost promis de un “patron” a fost dat altcuiva pe cand a ajuns aici. Parintii lui au murit, si-a ramas sa poarte de grija celorlalti 3 frati mai mici, care sunt toti in scoala. Drumul pana la Geneva l-a costat 100euro, dar inapoi e numai 70 (bine de stiut. Eu inca nu stiu cu ce ma intorc acasa. Si nici nu ma gandesc, inca, la asta).
- Iti place la Geneva, Razvan?
Pentru o secunda am avut impresia ca nici nu stie exact unde e, si ca nici nu s-a gandit pana acum daca ar putea exista ceva ce sa-i placa departe de casa fiind, intr-o tara straina unde se vorbeste o limba straina si circula o moneda straina. Dar mai dureros decat faptul ca totul e strain e faptul ca EL e strainul.
- Imi place, dar aici e frumos numai daca ai bani.
(Tin sa mentionez ca am sa sar peste milogeala dintre fiecare doua cuvinte: hai, imi dai ceva sa-mi iau de mancare?!)
Sincera sa fiu, daca as fi avut, i-as fi dat toti banii numa sa-l vad dus acasa. M-a incercat un amestecat sentiment de nervi si de mila, de revolta si de dorinta de ajuta un om sarac, flamand, si aflat departe de casa. M-am asigurat ca nu fura.
- Vai, Doamne, niciodata!
Da, probabil daca era hot, nu avea vreme de conversatie si socializare pe marginea lacului Leman. Sigur ca mi-am cedat, si i-am intins 5franci, in ciuda obijnuintei mele de a da la batrani si numai la batrani.
Nesimtita cum sunt, i-am zis lui Razvan ca vreau sa-i fac o poza. “Si inca una. Hai si aici. Intoarce-te si cu fata la soare. Asa, sa se vada fantana din spate: Razvan, primul roman nenorocit necunoscut din Geneva”.
Am trecut mai departe.

M-am tot intrebat unde sunt ascunsi hotii si cersetorii romani care au invadat Europa. Pana vineri nu i-am vazut. De vineri incoace doar pe ei ii vad. Doua ore dupa intalnirea cu Razvan si banii de cafea dati, hoinaream strazile centrului vechi, cand in fata unui magazin o doamna “masiva” canta la un acordeon fals. “Frumos”, ma gandesc. O balada draguta! Lume multa trece prin fata ei. Trec strada. ‘Cocoana’ isi da drumul la voce. Ma opresc surprinsa. “Nu ma lasa, nu ma lasa, iubirea mea”.
Am trecut mai departe.

Sambata dimineata, un stop in Geneva. In masina o nemtoaica, un american, un scotian, un corean si subsemnata. 4 indivizi pe la 40 de ani cu sticle de plastic in maini spala fara nepoliticos geamurile masinilor oprite. Pentru ca nu le-am dorit/platit serviciile, am ramas cu o dunga de apa cu spuma pe mijlocul parbrizului. Nici n-am avut curajul sa scot capul pe geam. Am trecut mai departe.

Duminica la amiaz, singura, intr-un oras strain, ma bucuram din plin de tot ce-mi vedeau ochii. Doua tiganci trec pe langa mine, bolborosindu’mi cuvinte intr-o franceza pe care nici ele n-o inteleg. Am trecut mai departe.

Intr-adevar, romanii nostri sunt peste tot (dar daca ma gandesc mai bine, si eu sunt doar o romanca la Geneva). Nu stiu daca pana acum n-au existat pentru mine, daca am inchis ochii, daca i-am negat sau daca am preferat sa refuz sa-i vad. Dar realitatea m-a izbit. Puternic. Inca nu i-am raspuns. Am ales probabil... sa trec mai departe.

22 octombrie 2008, ora 10, cafeneaua Manor

Intrebarile care mi se adreseaza cel mai adesea sunt: Ce faci? Cum esti? Indiferent daca sunt din politete sau nu, raspunsul e acelasi: la Geneva ploua de doua zile. Sunt bine, si incerc sa “fac bine”. Ma bucur de viata sub toate aspectele ei, si de tot ce experimentez nou. Cred ca nu este por din mine care sa nu se bucure ca e aici, si desi-i draga casa, Doamne bine-i sa pleci din cand in cand de sub carapace si sa ridici capacul cutiei.

Mi-am facut prieteni noi, si cand dupa o zi de lucru in Geneva ma intorc la JEM, sunt fericita sa vad chipuri dragi de oameni frumosi care nu se urasc, nu se ironizeaza, nu se barfesc, nu se lovesc, dar care stiu sa se bucure impreuna si sa stoarca ce e mai bun din ceilalti. Recunosc ca uneori imi lipseste viata “de oras”, ca ma loveste cate un dor de duca la ore imposibile, si faptul ca satucul asta e asa izolat ma face sa-mi cumpar cate o CocaCola, doar pentru a fi mai aproape de “urban groove”. Dar chioscul din cladire e deschis o ora/zi, iar in sat nu exista nici un fel de “alimentara”. Micul Auberge, conacul cunoscut pentru un fondue premiat, e inchis martea si joia, si dupa ora 23.
Dar cum micul dejun e tot la 7, nu-mi permit viata “de noapte” de acasa, cu urcarea in pat undeva intre 2 si 4 dimineata. Nu dorm mai mult, dar dorm intre alte ore. Ma visez acasa din cand in cand, si visez cu cei dragi. Dar dimineata cand ma trezesc, pe geam vad tot Elvetia, si asta ma ma umple de bucurie!
Munca la Global Hope ma incanta, nu doar pentru ca ma simt utila, dar si pentru ca invat multe de la oameni entuziasmati si pozitivi. Da, cred ca mi-a lipsit pozitivismul din viata mea cinica si ancorata in realism. Vad acum ca ancora a picat intamplator pe-o parte, si ca de cealalta exista un + foarte veritabil.
Cursul pe care il fac vinerea (ReFormation 21) e intens si interesant, desi multe aspecte atinse le-am abordat in alte perioade ale vietii mele, ba prin scoli, ba prin proiecte, ba prin “personal research”. But a little refreshing is always good, isn’t it?!
Si daca tot veni vorba, trebuie sa recunosc ca intampin probleme de limba. Cred ca mi-am atins limita limbii engleze, si ca uneori nu-mi ajung cuvintele. In acelasi timp, sunt constienta ca de la un anumit nivel in sus, se avanseaza tot mai greu in “cucerirea unei limbi straine”. Imi exersez franceza cand sunt in Geneva, citesc ziarul local pe tren incoace, si-mi permit sa fac misto de mine improvizand exprimari in scurte conversatii cu unul dintre francezii de la baza unde stau. Cat despre dulce-i limba roman(easc)a, dupa cum puteti vedea singuri, ma exprim tot mai greu, citesc tot mai incet, si cand o vorbesc, ce sa spun... ma simt ridicol. Iata asadar universul lingvistic din capul meu e momentan intr-o stare generala de haos.
Gasesc extrem de frumos felul in care elvetienii se adreseaza unii altora. Daca treci mai aprope de cineva pe strada, cu siguranta te va saluta. Te va saluta si vanzatorul si soferul si ospatarul, ca si cand v-ati fi cunoscut din copilarie. Pentru un strain intre straini, acest lucru e pur si simplu... f r u m o s.
E ora 10:46, si beau o cafea la ultimul etaj al unui mare magazin. Vad pe geamul din dreapta mea un polinezian luand micul dejun cu cei doi copii ai lui, fumand o tigara si impartind in trei o salata de fructe. In spatele lui se inalta in ceata de afara Jet d’eau, jet pe care nu l-am inteles niciodata. Inclinand balanta spre ridicol, nu am gasit absolut nimic interesant in a vedea tone de apa in aer, si o multime de oameni in juru-i, facandu-si poze la Jet d’eau: Geneva. Dar recent m-am apropiat de fantana asta si privind curcubeul care se formase, dar mai ales observandu-i caderea si impactul cu lacul, am simtit ca jet d’eau ma priveste direct in ochi. Si m-a cucerit.
Se face tarziu si trebuie sa ajung la birou. Pe langa cercetarea pe care o fac pe probleme de voluntarism in cateva tari europene si campania de mobilizare a studentilor dintr-un campus in proiectele Global Hope, ieri am scris cateva plicuri adresate elvetienilor din partea germana. Nu stiu de ce dar am impresia ca numele si strazile si orasele, toate sunt rezultatul unui pumn in tastatura. Ceva de genul: Kpohvghklistrasse 8.

Fie ca melancolia pe care Geneva o emana azi, amestecata cu bucuria pe care Elvetia o raspandeste in viata mea lunile astea, sa trezeasca un entuziasm si o trezire echivalente unei Caffe Latte savurata sus, deasupra acoperisurilor geneveze, de unde se vede Jet d’eau si toata frumusetea lumii.

Jale multiculturala

(Atentie! articol lung, direct proportional cu ‘experienta experimentata’)

Prezenta africanilor in comunitatea de aici a fost intotdeauna aparte. Doi nigerieni sunt in scoala pe care o “staffeaza” colega mea de camera, si i-am cunoscut din prima zi. De cum au aterizat (pentru prima oara) in Europa, si-au cumparat telefoane mobile (mult prea scumpe), s-au uitat dupa ochelari de soare (desi e luna octombrie), si blonde cu pielea alba. Totdeauna poarta cu castile de la telefon in urechi, niciodata nu stim ce (sau daca) asculta. Am fost surprinsa de modul extrem de direct al lor de deschide o conversatie (daca mai lasa loc la replica). Intr-o seara stergeam mesele din sala de jos, rupta de oboseala si cu mintea hoinarind hai-hui. Unul dintre ei s-a uitat direct la mine si ignorand multimea de oameni din juru-i, mi-a spus: “Emma, you look like a movie star”. “Yeah”, am replicat. “A very, very tired movie star”. Apoi mi-a spus ca vrea sa il invat limba romana pentru ca vrea sa ia de nevasta o romanca. Tin sa mentionez ca inca nu a intalnit-o! :)
In acest context, aseara am trait una dintre cele mai inedite si interesante experiente culturale. Acest baiat a aflat ca tatal lui a murit intr-un accident de masina, si fusese deja ingropat, de dimineata. Nu e prima oara cand ma aflu in preajma unui om care primeste o lovitura de asemenea proportii, si obijnuita fiind cu trantit de usi, trantit de telefoane, intors spatele, intors raspunsurile, nici nu mi-am pus problema sa ma apropiu de usa lui pana dimineata. Pe la 21 am fost anunta ca in momentul asta nu vrea altceva decat sa fim toti langa el.
La nici doua minute, in pas alergator, am ajuns la el in camera.
Statea pe marginea patului si plangea, si de jur imprejurul lui 15 - 20 de persoane coplesite de ganduri si de neputinta stateau care pe unde. Acuma, sigur ca fiecare cultura are jalea ei, are modul ei de a-si plange moartea si de a se raporta la e, si fiecare, in mintea lui, isi contruia propria strategie de a se apropia de cel in suferinta. Minute in sir nimeni n-a scos nici un cuvant. Americanul din dreapta lui a stat in rugaciune tot timpul. Nemtoaica din stanga ii atingea mana din cand in cand, in semn de “prezenta”. Rusul facea glume, si da, toata lumea radea. Desi columbeanca nu intelege un cuvant de engleza, a ramas cu noi. Cilianca plangea langa usa. Scotianul de langa mine tacea, dar stiam ca batalia era in el, si nu avea mult de a face cu ce se intampla in afara lui. A venit si norvegianca si s-a asezat in fata usii. Camera era demult plina. Americanca a intrebat atunci: este ceva, din cultura ta, ce putem face si noi aici, pentru a te simti mai aproape de casa? In America, zicea ea, cand cineva moare, lumea aduce mancare si flori.
- Si la noi e tot asa.
Americanca (2) a aparut cu banana bread calda, pregatita pentru pauza de cafea de a doua zi, si cu un pahar de lapte, si le-a pus pe jos, in fata lui. Un minut mai tarziu am adus margareta pe care o pastram in camera de cateva zile si care ma bucura de fiecare data cand deschideam usa, ca si cand as fi vazut-o pentru prima oara.
“Singurul motiv pentru care plang”, spunea el, “e pentru ca tatal meu a murit musulman”. Tatal lui a decedat la 57 de ani lasand in urma 4 sotii, 5 concubine (“that I know about”) si nici mai mult nici mai putin decat 27 de copii. Mama lui e crestina, si dintre cei 8 copiii ai ei, doar 3 sunt intorsi la credinta. O femeie ramasa singura intr-o tara musulmana in care majoritatea copiilor ei sunt musulmani are toate sansele sa fie data afara din casa. “Cand l-am vazut ultima data, am stiut ca are sa moara, desi nu stiam cum. Am incercat sa vorbesc cu el, dar de fiecare data cand aduc vorba de credinta, se lasa cu scandal. Tatal meu a studiat religiile, si stia enorm de mult despre crestinism. Dar a ales islamismul. Si asa a murit”. ... Si asa a si fost ingropat. Accidentul a avut loc seara; dimineata era era inmormantat.
Unul dintre coreeni a impartasit experienta pierderii tatalui lui, si cum inca ii apare in vis, si 13 ani mai tarziu inca poate sa planga (desi iata, are 40 de ani). Un alt african l-a incurajat sa-si planga plansul, pentru ca si el si-a pierdut tatal (in urma doar cu 2 ani) si mama lui n-a stors o lacrima. Dar jalea a ramas in ea atat de adanc incat o macina pana in ziua de azi. povestea lui a fost cu atat mai cutremuratoare cu cat tatal lui a fost otravit. La ora 11 a fost inmormantarea, la ora 3 a aflat ca cel care l-a otravit a fost omorat in bataie de sateni. “Daca nu-l omorau ei, il omoram eu. M-am intors acasa de la inmormantare sa-mi iau arma, cand am aflat ca fusese ucis deja.”
Ce mozaic de oameni eram adunati acolo! Daca ar fi putut cineva lista gandurile fiecaruia in acea ora cat am stat inghesuiti in jurul prietenului nostrul, cu siguranta ar fi devenit un roman despre “Moartea din cultura mea. Moartea din jurul meu. Moartea din mine”: fiecare isi raporta gandurile si trairile la felul in care “se plange” la el acasa, la cei apropiati, dar nu in ultimul rand, la el.
A fost probabil pentru prima oara cand am simtit ca, fara sa fac nimic, am fost defapt utila, doar existand in locul potrivit, pe pragul usii unde era nevoie. Nu mi-am fortat cuvintele sau comportamentul incercand sa fiu pe plac, si sfarsind complet inutila. Cand oamenii trec in nefinta, A FI e suficient.

Clepsidra. Cotetul. Lingurita.

Clepsidra.

... Sa tot numeri zilele pe calendar si sa nu crezi: maine se fac 4 saptamani de cand am ajuns aici. Inainte sa ies din tara am cumparat ceva ce-a devenit cea mai originala clepsidra din univers: o sticla de ‘sapun de fata’, care trebuie sa ma tina 3 luni. In fiecare seara si dimineata cand intru in baie si vad ca gelul asta verde-albastrui e tot mai putin, imi dau seama ca sunt de tot mai mult timp aici, ca mai am tot mai putin timp... si ca... ma spal cu el pe fata. Inevitabil, cu fiecare utilizare, ‘storc’ tot mai putin din sticla. Si ma spal cu apa tot mai rece: fato! Mai ai doua luni!

Cotetul.

Imi amintesc ca citeam intr-o carte despre cum se “introduce” o gaina noua intr-un cotet. Pentru ca si gainile au comunitatea lor, si, ca intre femei, sunt foarte posesive si geloase, gaina cea noua trebuie introdusa in cotet noaptea cand toate celelalte dorm, si sub nici o forma ziua. Astfel, cand se trezesc gainile si vad gaina cea noua acolo, desteptandu-se odata cu ele, considera ca acolo "s-a nascut". In acelasi timp gaina cea noua, gasindu-se intre gainile celelalte, crede ca a existat dintotdeauna acolo si niciodata altunde. Si astfel toata comunitatea de gaini traieste fericita. Pana intr-o noapte!
Cu mine a fost putin altfel. Am fost perfect constienta si treaza (desi obosita) cand am ajuns la “cotetul-baza” JEM Burtigny, in miezul zile. Ma astepta un bilet pe usa si un cos cu bunatati pe pat. Africanii din sala cu masa de biliard habar n-aveau cine sunt sau ce/pe cine caut. Cateva zile mai tarziu ei au plecat, si am devenit eu gaina care le-a asteptat pe altele la cotet. Ironic, dar cand ajungi aici chiar ai impresia ca cei care au venit inainte ta sunt aici ‘dintotdeauna’, si doar tu esti "picat din cer". O saptamana mai tarziu incep sa ti se adreseze intrebarile pe care cu doar cateva zile inainte le puneai tu. Dar toate lucrurile s-au asezat, chiar daca nu toti ne-am nascut aici, si nu toti ramanem aici.
Ce e cu adevarat frumos la comunitatea de aici e ca, defapt suntem in aceeasi oala (expresie cumplit de ironica dat fiind contextul paragrafului). Sigur, poate eu sunt mai urbana decat coreanul, africanul mai african decat europeanul (ca sa nu mentionez americanul), rusul mai comunicativ decat norvegianul, germanul mai ordonat decat chilianul. Dar indiferent de cotetul din care venim, toti avem in fond acelasi “interes” in a socializa, a comunica si a ne imprietenii unii cu altii. Suntem ‘familie si prieteni’ uniii altora pentru urmatoarele 3 luni (care iata, brusc, au devenit doua).

Lingurita.

Saptamana asta am ajuns la o concluzie geniala: daca n-ar fi existat gravitatie, n-ar fi existat lingurite. Si mie-mi plac linguritele si sunetul pe care il fac in momentul in care provoaca zaharul sa se ridice sau colorantul din ceai sa se imprastie! In acest context am achizitionat 3 lingurite vechi, scumpe, murdare dar nu si urate, de la un targ de pe marginea drumului. Nu-i asa ca e grozav? (sigur, daca n-ar fi existat gravitatie, tot ar fi existat inghetata).

Ma opresc. Am primit promisiunea de a fi citita daca nu “ma lungesc”. Hello X! Did you make it all the way to the end?

Un weekend de rasfat.

Am parasit cuibusorul cald si viata cunoscuta de ‘acasa’, pentru a ma scalda in efervescenta necunoscutului, neintalnitului, neprevazutului, 1800km mai departe. 3 saptamani mai tarziu am parasit zona de confort 2, pentru un weekend prelungit inainte si inapoi, departe de JEM Burtigny: Neuchâtel, Bienne, Tavannes, Bern si in fine, Luzern.
Am petrecut 4 zile intr-o familie de romani dragi, ceea ce mi-a trezit sentimentul de dor atat pentru tara si pentru viata de familie, cat si pentru ‘gasca mea’. Dar asta poate si pentru ca am primit un telefon de la Daviducu nostru, plecat in excursie cu scoala la Barcelona, care incantat fiind de ‘fantana cantatoare’, m-a sunat sa aud si eu muzica. Sau poate datorita telefonului primit de la fratele mai mare (tot mai mare) si iubita lui. Sau poate datorita conversatiei cu tata (care mi-a spus ca-mi citeste blogul si m-a incurajat sa mai scriu. Hei, macar stiu ca e cineva la celalalt capat. Hi dad. Hi mom!). sau poate pur si simplu datorita faptului ca indiferent in ce lume traim, o alta lume traieste in noi. O lume de care nu ne putem debarasa indiferent cat de departe am fugi sau cate amintiri am incerca sa dam uitarii. Ma conectez lumii mele, parasite acasa dar atat de vii in mine, cand mai aud o melodie cunoscuta pe care o ascultam in masina sau cand vad pe strada cate un omulet care-mi aminteste de cineva, sau poate doar un fugar gand, presarat cu dor.
Ironic, in aceeasi seara a aceluiasi weekend am pierdut doua lucruri care amenintau “sa plece”: unul e echivalentul unui nasture care se desface, celalalt nu are echivalent. Nici nu m-am intors dupa primul. Le-am pierdut, si va trebui sa traiesc fara ele. Sau cu ele, altfel.
Dar printre altele, tot weekendul asta am avut parte de primul film vizionat la cinematorgraf (spatiu negru care imi lipseste enorm, cam pe cat imi lipseste teatrul), am auzit prima predica in franceza pe care ma felicit ca am inteles-o (dar pe care probabil mai bine n-o pricepeam), si-am avut parte de prima dimineata cu “somn de voie”. Intre noi fie vorba, n-am crezut ca sunt atat de obosita, deja.
Cu cateva seri inainte de a pleca din Romania, mancam McJunk cu un prieten intr-o parcare in Manastur,. I-am spus atunci “ei, cine stie cand am sa mananc urmatorul Mc, unde si cu cine”. Raspunsul a venit aproape o luna mai tarziu: Bienne, o alta prietena, swissburger.
Ca veni vorba de Romania, si weekendul petrecut vorbind limba natala... ma surprind vorbind engleza “in minte” (adica singura, cu eul meu), mi-e tot mai greu sa scriu si tot mai dificil sa citesc in romana. Prefer sa citesc un ziar francez decat sa mai deschid cartea de 600 de pg, plimbata prin Europa, si parcursa pana la impresionanta pagina numarul 38. Dar revenind, mi-a placut sa aud formulari franco-romane de genul a grava un cd sau exprimari elegante pe care cred ca in limbaj curent le-am pierdut, de genul banalului: doresti...?! Ne e mai usor sa spunem: vrei....?! aproape asteptand in secret ca interlocutorul nostru sa nu “vreie” nimic.
In orice caz, ma descopar ocazional zambind in gol si spuanandu-mi in secret: “eeeei, Mocanito, iti dai seama ca esti in Elvetia?! Ce truda ta cauti aici?” Dar dupa weekenduri ca acesta de rasfat si generozitate nemeritate, de frumuseti inimaginabile si de ansambluri coplesitoare, aproape-mi spun: “Fetito, acum te poti duce acasa linistita, chiar daca doar pentru asta ai venit pana aici!”. Apoi imi trag o palma, si-mi trece: “Asta s-o crezi tu!”

EPILOG

m-am intors asadar la Burtigny, dupa un weekend de departe de acasa si departe de casa, de dor de cei vechi, si un neasteptat dor de cei noi. m-am intors cu inima putin stransa, inapoi la "izolare", m-am intors cu inima vesela: "chiar mi-a fost dor de oamenii astia". si nu mica mi-a fost bucuria sa vad fete incantata sa ma revada, sa aflu ca le-am lipsit, ca au intebat de mine si ca "it's been like forever since you left". well, I'm back!

sans titre

In afara de faptul ca mi-am lovit spatele de ultimul raft din baie, jucand ascunsea noaptea trecuta si de faptul ca momentan sunt incredibil de racita, in afara de faptul ca ma trezesc la 6:45 si pana la 21:00 nu ajung inapoi in camera, in afara de faptul ca fac cca 70km/zi cu trenul/autobuzul pana la Geneva si inapoi, in afara de faptul ca am sa ma intorc acasa cu 10kg in plus din cauza cantitatilor inimaginabile de branza pe care le consum, in afara de toate astea, toate restul sunt bune. Bune de tot!

Azi se fac 20 de zile de cand am plecat de acasa. Incet,incet lucrurile se aseaza intr-un ‘program’, si zilele mele devin plin de dau peste. Stiu ca plecarea mea a fost spontana pentru multi, si multi inca se intreaba ce caut aici. Nu am sa va spun ce caut. Am sa va spun doar ce fac. Intre articole boeme si mers la cartofi, sunt sigura ca s-au ridicat o multime de semne de intrebare.

Asadar, saptamana mea e un mozaic: lunea demareaza bine cu o zi de pauza. Cu sau fara mine, toamna a inceput, masterul a inceput, ultimul an de jurnalism a inceput, weekendul s-a sfarsit. Mi-am pastrat o zi libera pentru corespondenta, weekend prelungit, sau pentru un posibil part-time job. Martea lucrez ca intern la Global Hope Network Internation, o organizatie umanitara de care m-am agatat doar ca sa sugativez ca un burete tot ce pot de la ei, si sa-i ajut cu ce au nevoie. Miercurea e zi de campus, tot cu GHNI: cautam voluntari pentru calatoriile pe termen scurt in India, Nepal, Afganistan, Sudan etc. Probabil in decembrie ma voi ocupa si de organizarea unui eveniment in universitate, pentru cei interesati. Joia lucrez cu Jonathan Tame, cel care a ‘initiat’ cafeneaua Qvo Vadis si care momentan se ocupa de strangerea de fonduri si de cautarea unui amplasament pentru o lucrare a sculptorului Liviu Mocan (aka DAD) in Geneva, cu ocazia a 500 de ani de la nasterea lui Calvin. Si in fine, vinerea urmez un curs (ReFormation21) adresat studentilor/absolventilor care lucreaza in organizatiile internatinale din Geneva si din imprejurimi si care are ca scop dezvoltarea unei perspective biblice in aria personala in care activeaza.
Locuiesc la Jem Burtigny (Youth With a Mission) si sunt una din doua persoana a caror activitate se desfasoare in principiu in Geneva. Momental la “baza” au loc doua scoli: o scoala de design si un DTS (dicipoling the nations). Deci in fiecare zi iau masa cu columbieni, chilieni, americani, nemti, rusi, africani, norvegieni, francezi, coreeni ..., ... .
Parte din viata de comunitate sunt doua ora de munca voluntara, pe zi. Astfel, dupa ce abea ajung in sat la 18:09, intru direct in bucatarie de unde nu ies pana la 20:30.
(...)
In zilele senine, din spatele cladirii se vede Mont Blanc si intreg lantul munos, la ‘radacina’ caruia luceste lacul Leman cu “jetul” lui de 120m si 7tone de apa in aer.

De cand am scris ultima data am avut parte o multime de experiente transculturale. Am sa mentionez doar Swiss night (cu fondue, Heidi si muzica traditionala) si prima lectie de dansuri latine duminica seara (merengue).

Una peste alta am parte de un timp extrem de benefic si de reconfortant, in ciuda programului inghesuit si a racelii care m-a lovit si care ma face sa ma simt mereu obosita si fara aer. Frumusetea si bunatatea lui Dumnezeu se revarsa in moduri extrem de creative, de nebanuite si de nesateptate. Sunt multumitoare pentru toate lucrurile mici si mari cu care ma rasfata in fiecare zi.

Leftovers

Tonight was leftovers night: tot meniul saptamanii (inclusiv cina mea preferata: platoul de branzeturi), servite la o singura masa. am decis asadar sa public, gramada, tot ce-am scris saptamana asta si n-am terminat/editat/vrut sa public.

27 septembrie
Ce imi place in Elvetia:

- toata lumea saluta pe toata lumea
- sunt flori in toate geamurile
- faptul ca lumea citeste in autobuz
- soferii de autobuz sunt cei mai linistiti si fericiti oameni din lume
- lumea stie sa stea la coada fara sa urle sau sa se agite, stiind ca nu schimba nimic
- pana cel mai mic sat are site
- satele si orasele sunt presarate cu fantani de la 1800
- muzee creative
- o politete generala si universala
- respect fata de munca, si fata de ban (in ordinea asta)

25 septembrie 2008
Am obosit sa citesc teatru!

Am obosit sa citesc teatru! In ultimii ani am citit atat de mult teatru incat vara asta am refuzat sa ma apropiu de dramaturgie. Am devorat roman dupa roman: intrigi complexe care nu se dezleaga pe parcursul a sute de pagini; romane scrise zemos, incarcate de metafore si exprimari molcome, in schimbul unor evenimente derulate rapid si solutionate in 100 de pagini.

Imediat dupa licenta am pus mana pe cartea Julietei Visky (Trei Cruci. Tu vii in ajutorul orfanului), cu a carei tragedie intrasem in contact prin piesa lui Andras Visky: Julieta (spectacol pe care l-am revazut de trei ori). Cartea autobiografica a Juliei Visky (nascuta in 1922 la Budapeste) relateaza viata extrem de dura dusa de aceasta masa a 7 copii, deportata in Baragan, dupa ce sotul ei, pastorul Ferenc Visky, a fost condamnat la 22 de ani de inchisoare catre regimul comunist.

Cred ca am terminat cartea in drum spre un vernisaj in Alba Iulia. Galeria de arta se afla fata in fata cu libraria Humanitas, unde am petrecut urmatoarea ora citind titluri si cronici. Am ales o carte care nu-mi transmistea nimic nici prin autor (J.S.Foer, un autor foarte tanar de altfel) nici prin titlu: Totul este iluminat. Ma intreb: oare cartile emit o energie? Exercita ele o forta de atractie careia i te supui sau pe care o negi? Pentru ca astfel am descoperit un autor care m-a cucerit de pe prima pagina, si a carui roman l-am devorat in urmatoarele 4 zile. Cartea este structurata pe trei nivele, desi filmul (care mi-a placut enrom, desi intriga era considerabil simplificata) nu surprinde decat unul. Pe scurt, un tanar american evreu s-a intors in Ucraina pentru a gasi un sat, o femeie, si povestea familiei lui. Desi nu am citit cartea in engleza, traducerea mi s-a parut destul de buna, iar textul absolut savuros.

Zilele care urmeaza unei lecturi in forta sunt teribile. Timpul se scurge intr-o dimensiune extrem de plictisitoare si totul se intampla pur si simplu, fara nici o umbra de fictiune, fara cuvinte impodobite, fara frumusete. Totul este FAPT: fapt de piatra, si nu crema de zahar ars, viata traita cu ochii larg deschisi, si nu savurata.
In acelasi timp, cartile costa enrom. Iar a-ti permite o carte noua tot la patru zile este un lux. (Cred ca momentul in care omenirea a ajuns la concluzia asta a fost concomient cu infiintarea primei biblioteci)

Intr-o oarecare joi seara, vara 2008, in mall cu prietenii, imi framant bugetul: imi permit si cartea urmatoare (a aceluiasi autor), sau o mai astept? Si cartea dorita s-a facut ... cadou, pricinuind o explozie de bucurie. Mi-am promis sa rasfoiesc randurile acesteia intr-un ritm mai lent, ca o ciocolata pe care o savurezi bucata cu bucata intr-un parc sau langa un rau. Dar Extrem de tare si incredibil de aproape s-a topit pana sambata dimineata, lasandu-ma din nou prada propriilor ganduri.
Ramanand in sfera individului care refuza sa-si traiasca prezentul incercand sa nu uite trecutul (fie el si colectiv), cartea porneste de la evenimente 9/11, oprindu-se asupra unui baietel care si-a pierdut tatal. (...)

In fine, cand am fost la Alba, mama s-a oprit asupra cartii lui Elisabeth Gilbert: Mananca, roaga-te iubeste, bestseller in America. Iesita dintr-un divort murdar, autoarea decide sa-si ia un an departe de casa, petrecand 3 luni in Italia, 3 in India si 3 in Indonezi, facand din cartea ei un jurnal de calatorie. Am savurat astfel impreuna cu ea universul gastronomic al italiei, am inteles mai multe despre viata de rugaciune si izolare din ashramul indian, despre meditatie, autocontrol si yoga, am cunoscut vraciul batran care te lecuieste de orice boala si am participat la demersul ei de a ajuta o femeie ramasa singura sa-si achizitioneze o casa. In fine, Elisabeth decide sa-si permita luxul de a se indragosti din nou, si in acelasi timp de a se lasa iubita...
Probabil cartea a cucerit lumea nu atat prin maniera (usor simplista) de a spune poveste, cat prin posbilitatea pe care o ofera cititorului de a vedea lumea prin ochii unui occidental frant, si de a fi martor la procesul “punerii inapoi pe picioare” prin experiente noi. Cu toate acestea, am gasit limbajul ei usor simplist, si intr-adevar, lectura a fost usoara!

Undeva intre toate acestea, se contura plecarea in Elvetia. Am decis sa-mi cumpar o carte noua, sub un nou criteriu, extrem de infantil: marimea! Am ramas la Zapada, carte care-mi trasese deja cu ochiul dintr-o vitrina si care-mi parea suficienta cu cele aproape 600 de pagini ale ei. Sigur ca nu m-am indurat sa n-o “apuc” inainte de plecare, iar azi, la o saptamana de cand am ajuns aici, intre doua bucatia de ciocolata alba elvetiana cu stafide, migdale si alune de padure, am intors si ultima pagina.

Am adus de acasa inca 2 carti usor evitate pana acum, iar cand esti departe de biblioteca ta, citesti ce ai. Se numeste autodeterminare. Dar ma gandesc sa citesc ceva in franceza: poate o carte pentru copii, poate ziarul local, sau poate o revista de benzi desenate. In orice caz, la finele verii vad ca am calatorit nu doar geografic, dar si (inter-)cultural: un evreu american ucrainean inapoi in tara parintilor, o americanca in Europa si Asia, o unguroaica in Romania, in perioada cea mai crunta, un turc occidentalizat inapoi in Turcia etc. Lumea incepe sa capete sens, ca intreg, ca miscare, ca ideologie...

28 septembrie
Bunici de aur

Astazi Mani si Tani au implinit 50 de ani de trai in doi, si oricat de mult as fi vrut sa fiu acasa sa-i fac bunicii buchetul de mireasa, sa aprind lumanarile sau sa invart sarmale, am fost la 1800 de kilometri de casa.
Toate amintirile legate de ei sunt strans infiripate in jurul unui camin frumos, incarcat de armonie si cel mai adanc respect, dar manifestat in cel mai creativ si sincer mod.
Bunicii mei si gandul copilariei stau strans legate de bundas si papara servite la pat, de baie sambata seara si taiatul unghiilor, de prajitura de la Craciun si Paste si de toate ‘excursiile’ la Racatau, unde fara exceptie mancam salata frantuzeasca de cartofi si paine cu branza.
Bunicii mei sunt ca mierea (pe care am invatat s-o storc, tot de la ei): sunt produsul muncii de-o viata, sunt placere, sunt extrem de dulci dar in acelasi timp, a nu te ‘lipi’ de ei e imposibil. Bunicii mei sunt pur si simplu BUNI. Buni si foarte dragi. Buni, dragi, de pret si de aur!

Cam astea sunt ciornele mele, resturile de saptamana asta. Maine seara servim pizza si salata!