cine sunt eu?

Probabil ca nu multe sunt momentele in viata cand esti pus fata in fata... cu tine insuti. Ca si cand ti s-ar prezenta un personaj, unul pe care parca parca il cunosti, dar totusi nu esti tu. Ti se prezinta politicos, se uita in ochii tai, si simti cum ti se inmoaie genunchii: acesta sa fiu eu?!
Apoi cineva iti spune pe un ton calm: nu esti dorit! Acesta care esti sau care ne pari a fi.... nu esti placut, nu esti bun, nu esti dorit. Am vrea sa dispari din lumea noastra, pentru ca locul tau nu e aici.

Si ramai perplex intrebandu-te: dar Doamne, trebuie sa existe macar putin bine in mine... trebuie sa existe macar o urma de cer in inima mea, macar o bucatica de bunatate.
Si in fond.... Cine sunt eu? Cine ma defineste? Cine are dreptul sa ma judece, sa ma numeasca, sa ma defineasca?!

Si incepe framantarea. Si incepe roaderea unghiilor. Si noptile nedormite. Si intrebarile neraspunse. Si .... dorinta de schimbare. Ce sa schimb la mine si in mine, ca sa fiu mai bun? Sa fiu mai bun.... Sa fiu mai bun in ochii cui? Sa fiu dorit de cine? Ce e bunatatea? Ce e un suflet bun? Ce inseamna sa cunosti cu adevarat pe cineva? Ce inseamna sa treci dincolo de aparente?....

Si trec zile si trec nopti. Si iti dai seama ca cine esti...e de neschimbat. Ca important e sa incerci sa ramai pe Drum si, fara sa-ti fi autosuficient... sa traiesti in pace cu tine.

Mult din ce suntem azi e DAT. Ne e dat din nastere. Si pana la moarte vor constitui o permanenta lupta. E pur si simplu.... firea pamanteasca. Restul tine de alegere. Si da, suntem plini de alegeri gresite. Dar acolo intervine iertarea. ... intr-adevar ... ce nu te omoara te face mai puternic. Ce nu te scapa intr-o criza de identitate, te provoaca la o autoevaluare si o redefinire. Si totul se reduce la a te uita in ochii Cerului si a-l intreba: Tu ce crezi despre mine!?

aici. acum

Nu ti s-a intamplat niciodata sa vrei sa pleci ? pur si simplu sa vrei sa-ti lasi balta viata macar pentru un timp, si sa pleci departe, cautand o uitare, cautand un inceput, cautand defapt ceva ce-ai pierdut?! Nu ti s-a intamplat niciodata sa simti o crapatura prin mijlocul tau? O crapatura larga in care au cazut toate relele si bunele, o crapatura care te-a lasat gol, dar plin de mizeria ei, si in acelasi timp de curatirea p care o da. N-ai simtit niciodata o apasare pe inima, care te striveste, te doare, de mananca, te devora. O apasare aparent nejustificata, dar care te zguduie din temelii?!
N-ai cautat niciodata un inceput nou? N-ai dorit o viata noua intre fete necunoscute, drumuri nebatatorite si suflete nedescoperite? N-ai vrea sa poti lasa totul balta?! Sa o iei de la inceput. Altundeva. Sa fii altcineva. Sa cunosti alti oameni. Sa te lovesti de alte probleme. Sa dansezi intre alte cuvinte. Sa soptesti ganduri nerostite inca...

Ce vis. Ce utopie. Ce dorinta desarta. Pentru ca iata-ne inchegati in propriile noastre mizerii, noi ce de azi crescuti in toti anii acestia. Noi ne-am adus aici. Noi am dat frau viselor si iluziilor. Noi cei care visam vietile altora si le consumam pe ale noastre in nimicuri zilnice. Doar.... noi. Noi singuri. Aici. Acum. welcome to wherever you are.

A cui e dreptatea?

O, cat de usor judecam fara sa cautam adevarul din adanc, si cat de usor ne lasam furati de mirajul aparentelor. Cat de usor ne (des)calificam unii pe altii, fara sa ne iertam nimic, fara sa ne iubim, fara sa intelegem, defapt, ca toti suntem in aceeasi arca.

Suntem comozi. Suntem comozi in cautarile noastre si in judecatile noastre. Pe cat de tare simplificam unele lucruri, pe atat de tare le complicam pe altele. Ne complicam pe noi. Ii complicam pe ceilalti. Ne complicam viata. Ne roadem unghiile in lucruri nesemnificative. Ne gasim coltul nostru undeva pe o stanca sus de unde aruncam in cu pietricele. Suntem egoisti, egocentrici si credem mereu ca avem dreptate. Dar a cui e dreptatea?

Avem asteptarile noastre. Suntemi exigenti unii cu altii. Dar cum ramane cu noi? Cu mine? Cu tine? Cu vietile noastre... cu trairile si judecatile noastre... cu etichete noastre...

Traim impreuna. Suntem amestecati in aceeasi oala, toti. Nu avem unde fugi. Suntem onorati sau condamnati... Ne iubim? Ne uram? Ne judecam? Relationam? Ne inchidem usa? Ne deschidem geamul? Ne “fortam” unii in vietile altora?

A cui e dreptatea si cine are dreptul sa judece?.... acela sa arunce primul cu piatra!

e greu.... adevarul

E greu uneori pur si simplu sa traiesti. E greu sa traiesti cand stii ca ai totul si nu meriti nimic. E greu sa traiesti cand stii ca iubesti oameni care nu te iubesc inapoi, si inviti in viata ta oameni care nu te doresc. E greu sa traiesti sub soarele de toamna cand inauntru viforul iernii urla.
E cu atat mai greu cand incerci sa misti un deget, in lume , sa “meriti” putin din totul intins pe masa. E greu sa te faci iubit si uneori imposibil sa te faci dorit. E greu sa aduci primavara. E greu sa pornesti schimbarea si uneori imposibil s-o mentii. E greu cand inauntru functioneaza sisteme proaste si e si mai greu cand ai impresia ca toata lumea te intelege gresit. E greu cand iti pierzi coordonatele in goana dupa acceptare. E greu sa potrivesti piesele de puzzle cand nu mai vezi imaginea de ansamblu.
E greu sa vorbesti cand nimeni nu te aude. E greu sa taci cand toata lumea te arata cu degetul. Dar e si mai greu sa nu faci la fel.
Pentru ca ... e la fel de greu sa iubesti si sa doresti. E greu sa asculti. E greu sa accepti schimbarea cuiva. E greu sa treci peste aparente. E greu sa ierti.
E greu sa cauti adevarul, independent de parerile celorlati. E greu cand il atingi. Atunci e cel mai greu. Sa-l vezi. Sa pui mana, curios. Sa simti cum arde. Sa te frigi. Sa inveti. Sa te schimbi.

vremea tranzitiei

ca tot clujeanul, m-am dus si eu "la mol" sa vad unde gasesc "di tate". nu ca tot clujeanul, stau la doi pasi. mi-am zis: daca e multa lume, vin acasa! multa lume a fost, si eu n-am venit acasa.

a dat occidentul peste noi! acum pofta aceea de "glamour", de vitrine mari de sticla, haine, mancare, fitze, filme, si firme, toata aceasta salata presarata cu aer conditionat si bai curate... e la sapte minute de patul meu. de mentionat faptul ca intre casa mea si acest mall intins pe 34 de hectare, cu multiplex, 2500de locuri de parcare etc (spuma spumelor)...se cultiva cartofi si "cucuruz".

in drum spre casa ma gandeam la acest concept de "shopping". acum mai putin de 20 de ani, aceeasi oameni intelegeau prin "cumparaturi" ratia de carnita, de smantanica, de unt si painica. acum shoppingul ... COSTA! costa pe toata lumea. atunci (aproape) nimeni nu avea de nici unele. acuma (aproape) toata lumea poate avea (aproape) orice. intrebar ea e masiva, direct proportionala cu marimea mallului: OARE E MAI BINE? nu insinuez nici un raspuns. nu caut explicatii. dar ma intreb cam ce e in sufletul unui om cu un venit mediu, cand intra intr-un magazin care-i ofera un tricou de bumbac la jumate salaru' pe o luna!? vom ajunge si noi sa cheltuim bani pe care nu-i avem?
pe 29 iunie s-a pus "piatra de temelie" a mallului. cum ziceam... l-am vazut 'crescand' cu viteza luminii si cu viteza intunericului din varful patului meu. in octombrie aceasta imesitate plina de bunatati se deschidea publicului. oare chiar nu ne dam seama ca nu e decat o cutie de carton? o casuta pentru papusi?

am vazut multe la mall. nu mi-am dorit nimic. decat o inghetata cu pepene si rom.cand aveti drum la mall, va astept la mine!

ne.somn

dorm rau, prost si superficial. uneori visez. alteori nu. ma trezesc noaptea. de cateva ori. aud galagia de afara. atipesc. ma trezesc. ma uit la ceas. n-a trecut decat o ora de cand m-am intins. ma intorc pe cealalta parte. ma bazaie lumina lunii. ma spijin in coate. ma uit pe geam. o steluta imi face cu ochiul. ii arunc o privire. ma las pe spate. ma intorc. imi cufund fata in perna. adorm. simt ceva miscandu-se la picioarele mele. deschid ochii. nu vad nimic. aud pisica. ah, e neagra. n-am cum s-o vad. ma uit la ceas. 03:15. imi trag plapuma peste ochi. oftez. astept. nimic. ma foiesc. atipesc. ma trezesc. ma uit la ceas. 06:50. inca putin. adorm. dorm. dorm. dorm. ce bine ca doooorm.
suna ceasul. 08:50.

buna dimineata!

buna dimineata?
asta numesti tu "buna"?

Un posibil dulce-acrisor...

08 octombrie 2007 , 13:00 , sala de lectura


Cum sa-ti explic ca azi... nu sunt buna de nimic?!
Azi?! Nu azi. Doar acum. Dimineata soarele stralucea. Hehe, e frumos azi. A fost si ieri. Aminteste-mi sa te intreb cum va fi maine?!

Dar timpul? Imi va da el oare destul? Oare stiu cand e destul? Oare “destul” exista?...sau pur si simplu am intrat intr-o stare de “nesatula”?!

Posibilul devenit palpabil. Prezent. Ireversibil. Inexplicabil? Inevitabil! ... un prezent dulce-acrisor...