sâmbătă, 29 decembrie 2007

Mocanitza cu mocanita


avem mocanita! ce bine!

se intampla coincidente bizare, in viata. unele vin ca raspunsuri la intrebari si cautari, dar se intampla ca ce mai natural fapt cu putinta!
cautam prin colturi prafuite idei pentru revelion. aveam...cateva. dorea sa mergem cu trenul. nu prea conta unde. dar doar ACC de Bucuresti trecea noaptea. Bucuresti? ce sa facem in capitala in 1 ian, dimineata buna? am renuntat. am vrut la munte. cochetam cu ideea unui chef acasa. dar vai.... bizarele conincidente....
am "googalit" mocanita, pentru a demonstra unor "doi" ca da... MOCANIA CIRCULA! si ce-am gasit acolo? planurile pentru revelion!
New Year's Eve Celebration with Mocanita
Luni, 31 decembrie 2007
Un tren special va fi organizat in Noaptea de Anul Nou. Este al treilea an de cand cei din Viseu organizeaza acest Revelion inedit. Trenul va pleca la ora 21,00 (31 decembrie 2007) si va merge pana in gara Novat iar intoarcerea va fi inainte de rasaritul soarelui (1 ianuarie 2008). In Novat va asteapta o petrecere in jurul focului de tabara cu vin fiert, gratare, muzica si artificii.

daaaaa... avem munte. am gasca. avem tren. avem planuri. avem chef. avem mocanita.
n-avem de gatit. n-avem de facut curatenie. n-avem de "organizat" nimic.

imi exprim doar regretul ca nu toti cei dragi mocanitzei vor veni cu mocanita de revelion! dar tot dragi raman! :)

joi, 27 decembrie 2007

Sarbatori FERICITE!


Dimineata de craciun – fila de jurnal

25 decembrie. M-am trezit cu ochii cat doua (de ce sa nu pastram “accesoriile” de sarbatoare?!) globuri. Craciun! Craciun?
Anul acesta a fost special, si nu in sensul bun. Sarbatorile de iarna m-au gasit uscata si obosita. Si aceeasi fortare ca in fiecare an- a unei fericiri absolute dar o, cat de utopice – bantuia inima mea. M-am oprit la timp. Mi-am promis un an pauza de la “frustrarea” unui Craciun ideal in care toata lumea e / pare fericita – sau cel putin bucuroasa, zambareata, proaspata si radianta. “Am sa ma bucur de ce am si nu de ce ar trebui sa am”... mi-am spus. Si-am inceput bine, intre cumparaturi si planuri. Mi-am luat timp sa aduc o farama de zambet in casele celor care da, au motive sa fie cu capul in pamant, si-am incercat sa-mi aduc jertfa la altar: multimirea mea – in fapte - pentru coborarea a divinitatii in carne.


Am avut parte de cateva zile bune, dar nimic din ce a fost bun in ele... n-a avut de a face cu Craciunul. NIMIC! Mi-am purtat sufletul de pe un mal pe altul. Colindele si serile de Craciun, si decoratiunile, si tot ce a avut de a face cu sarbatoarea m-au lasat pe uscat. Nu si cadourile. Ele au avut de a face cu prietenia! :)
Ironic: o crestinatate intreaga a sarbatorit venirea Mantuirorului si Salvatorul sufletelor noastre, dar sufletul meu s-a simtit calcat in picioare cu brutalitae. Intr-adevar, Craciunul se sarbatoreste intre oameni.

Aceste randuri au un caracter haotic. Putini sunt cei care stiu despre ce am fuserit eu aceste randuri. Si mai putini sunt cei care pot intelege ce e in inima mea. Dar ma intreb: oare cati sunt cei care, fara ipocrizie, pot spune despre Craciunul 2007 ca a fost unul care le-a schimbat viata!

vineri, 21 decembrie 2007

like a friend....


Don't bother saying you're sorry
Why don't you come in
Smoke all my cigarettes again
Every time I get no further
How long has it been?
Come on in now, wipe your feet on my dreams
You take up my time
Like some cheap magazine
When I could have been learning something
Oh well, you know what I mean, oh
I've done this before
And I will do it again
Come on and kill me baby
While you smile like a friend
Oh and I'll come running
Just to do it again
You are the last drink I never should have drunk
You are the body hidden in the trunk
You are the habit I can't seem to kick
You are my secrets on the front page every week
You are the car I never should have bought
You are the dream I never should have caught
You are the cut that makes me hide my face
You are the party that makes me feel my age
Like a car crash I can see but I just can't avoid
Like a plane I've been told I never should board
Like a film that's so bad but I've got to stay till the end
Let me tell you now: it's lucky for you that we're friends.

(pulp)

joi, 20 decembrie 2007

sacul fara fund


stiu ca geanta mea e o enigma pentru multi. m-am gandit sa impartasesc cu voi ce am scos din ea azi cand pur si simplu am rasturant-o cu capul in jos.


o sticla 0.5l Nestea verde din care a ramas cam o treime, ziarul Cotidianul + enciclopedia Cotodianul despre Che Guevara, 2 chitante depunere de numerar (BRD, BT), CD - Siviu Purcarete - Cumnata lui Pantagruel (spectacol:), un pachet servetele Zeva mov, o bomboana Juicy fruit roz, un pachet servetele Zeva portocalii, un pachet servetele umede, o bacnota de 10ron, o jumatate de pachet de caramene cu ciocolata Alpenliebe, un balsam de buze Nivea, un elastic de par, inca o bomboana roz, o bomboana verde, o sticla mica de parfum Light Blue (aproape goala), un creion, inca un creion, inca o bomboana Juicy Fruit verde, un ruj, chei, o moneda de 50 bani, inca un balsam de buza (in cutie metalica), o cutie de guma de mestecat Mentos, un portmoneu (plin de tot felu' de "chestii"), o cutie de mine de creion 0.7mm, o piesa de teatru (Top Girls - teatru american contemporan),o legatura de chei - cu atasamentele aferente - o mapa curs de estetica, o pereche de manusi, o mapa curs Psihanaliza, si, in fine, in buzunarul mic: un creion negru dermatograf si o pastila de Nurofen Forte. in rest, cam inca un pumn de bomboane colorate. credeam ca "prind" numai la copii. dar m-am inselat.

miercuri, 19 decembrie 2007

"scena ca imago mundi: deliram, pentru ca natura insasi sa nu delireze in noi; purtam masti, spre a ne proteja de metamorfozele repulsive; murim in efigie, ca sa ne perpetuam in carne; simulam, pentru a trai mai mult si mai bine. demiurgia ludica, pe scena ca si in viata, elibereaza spiritul de tensiunile ce risca sa il sufoce. mimand jocul Creatorului devenim creaturi convenabile."

Mihai Maniutiu
despre masca si iluzie

luni, 17 decembrie 2007

Invitatie deschisa


Experimentez din nou si din nou aceleasi minuni. Incerc sa invat. Incerc sa nu uit. Incerc sa nu tin doar pentru mine, incerc sa nu ma opresc.
Dumnezeu invita. Invita elegant si subtil uneori, transant si explicit alte ori. Am simtit asta pe pielea mea, si nu este piele pe lume asta care sa nu stie despre ce vorbesc. Nu de putine ori m-am lasat prada vanturilor, si-am lasat uitarii chemarea. Nu stiu ce s-ar fi intamplat, si cum ar fi aratat viata mea daca as fi spus Iata-ma, trimite-ma, fara urma de ezitare cand vocea Domnului Dumnezeu mi-a vorbit. Dar Dumnezeu asteapta. Au fost si momente in care, cu teama, smerenie, si nu putina timiditate am raspuns pozitiv invitatiei Lui. De aici minunile s-au tinut lant, si revarsare de miracole si invataturi s-au scurs peste mine si existenta mea. Nimic nu mai e la fel din momentul in care atingerea Cerului isi lasa amprenta peste neinsemnata noastra existenta. Contactul e extrem de palpabil uneori, dar ochii nostri obositi si bolnavi refuza recunoasterea, refuza dialogul, refuza marturisirea. Pentru ca asa cum spuneam si cu alte ocazii, cand Dumnezeu invita, tot Dumnezeu face cinste.

L-am vazut. Din nou. Nu eram pe strada, si nici acasa in bucatarie, sau ascunsa intre cartile din biblioteca. Se uita la mine. I-am zambit, dar L-am evitat. Mi-a intins mana si mi-a zis atat:

El: Ai incredere!
Eu: Incredere? Nu-mi plac generalitatile. Fii mai specific!
El: Ti-am spus doar sa ai incredere. Apoi asculta-ti inima si vei stii.
Eu, obraznica: Sa-mi ascult inima? Ador replicile din filme, dar cliseele nu sunt de domeniul meu.
El, cu rabdare: Iar mie nu-mi place sa ma repet. Desi, daca va trebui, o voi face de cate ori va fi nevoie.

Mi-am luat un minut. N-a fost nevoie de mai mult. Am facut liniste in mine. Mi-am ascultat inima. Batea cu viteza. Stiam exact ce vrea de la mine. Dar eram atat de epuizata de alergat incat nu-mi doream decat o pauza de la viata mea. Ironic, dar asta mi-a oferit: un efort mare, o oboseala crunta, si-o perspectiva noua. Fa o pauza de la viata ta si arunca-ti ochii peste viata altora: atunci vei intelege mai mult din Mine.
De data asta L-am ascultat, desi astepta mult de la mine. N-am avut incredere in mine, cata a avut El, dar cee ce mi-a spus in linistea dinauntrul meu a fost motorasul care a sustinut “calatoria” pana la final.
Acum cand trag linia, vad mult si multe: vad mai mult in mine, dar vad totul in El; vad mult bine facut in jur, si vad multe transformari in cei care, la randul lor invitati, au zis da; vad multa oboseala, da vad toata odihna vietii in El. Dumnezeu schimba vieti, atitudini si mentalitati.

Pentru ca El invita si asteapta, apoi ofera toate resursele si face cinste, ca la final, niste oameni obositi si risipitori, critici si nemultumiti, bodoganitori si cartitori sa beneficieze de cinstea de a lucra cu Dumnezeul istoriei si sa beneficieze de schimbarea pe care doar El o poate oferi.

luni, 10 decembrie 2007

Life is like a box of chocolates: you never know what you’re goona get!


Life is like a box of chocolates: you never know what you’re goona get!

Cutiile de ciocolata sunt unul dintre cele mai extraordinare maruntisuri care exista pe lumea asta. Creaza pofta. Creaza suspans. Creaza asteptari. Creaza miros. Creaza gust. Creaza satisfactie sau dezamagire. Creaza o punte intre imaginar si real.

Evenimentul! Acesta e primul element care invaluie cutia de ciocolata in importanta. Dar n-am sa ma opresc asupra imtamplarii remarcabile sau nu care fac posibila intalnirea dintre cutia de ciocolata si.... tine.
Prima privire invaluie cutia eleganta intr-o aura, si daca are si o panglica subtire care s-o cuprinda... atunci desfacerea cutiei devine un adevarat ritual plin de suspans. Fasia ingusta e luata delicat intr-o mana si usor, foarte usor, desfacuta. Respiri adanc. Ridici capacul: prima percepere (incarcata cu o adanca veneratie) te cuprinde din talpi pana in crestet de cea mai eleganta ravnire, si ochii danseaza rapid peste toate formele si toate culorile ciocolatii care tortureaza un capriciu atat de marunt.
E extraordinar. In momentul urmator se creaza asteptarea. Vezi. Vrei. Dar staaaaai. Inca nu e momentul! Degetele incep sa se plimbe peste amestecul de constructii marunte, si fantezia incepe s-o ia razna pe masura ce degetele compromit o nerabdare ametitoare. Ridici mana bosumflat, ca un copil mic, certat de doamna educatoare. Prima data trebuie sa-ti cultiva pofta, si sa descifrezi compozitia stelelor frumos aranjate in cutia cea pretioasa. Abea apoi poti sa te atingi de minunatia cea mica. Ametit de mirosuri, deschizi carticica marunta si-i parcurgi “umplutura”. Cu un ochi pe “harta” si unul in luxosul dreptunghi de carton (desigur, daca nu ne plac cutiile in forma de inimioara, stea, peste si asa mai departe), citesti numele elegante si compozitiile complicate.
Urmeaza decizia. Alegerea e grea si euforia aromei te scoate din minti. Ochii aluneca in sus, in jos, la stanga, la dreapta, inapoi sus, inapoi la dreapta....aaaaah, care sa fie prima?! Cea cu aluna? Cea cu martipan? Cea cu portocala, sau mousse, sau cacao, sau cea amara, sau cea cu cappucino? Timid, intinzi mana spre rafinata frantura de ciocolatica. Ba nu! Nu asta. Te rezgandesti in ultima clipa, si-ti arunci asteptarea spre bucatica de langa. O prinzi intre degete si-o apropi de gura. Inchizi ochii. Te deconectezi.

Aici se termina povestea mea, pentru ca incepe povestea ta. De aici incolo las imaginatia sa zboare libera in tara in care curge ciocolata cu lapte, spre tinutul celui mai delicios rafinament si-a celui mai marunt capriciu.
Am mazgalit aceste randuri sub directa influenta a unei cutii de ciocolata elvetiana, careia trebuie sa recunosc ca nu i-am rezistat nici un moment. Lucruri mici care fac senzatii mari sa se paleasca.
Un singur lucru reprosez acestui minunat concept de “cutie de ciocolata”: multumesc ca stii sa marchezi momentele speciale, dar chiar nu vezi ca ne transformi pe toti in niste egoisti? drept pedeapsa, am sa te inchid in dulap! pe curand!

sâmbătă, 8 decembrie 2007

salata de ganduri si oboseala...


sunt obosita. foarte obosita. fac tot felul de lucruri ciudate si necontrolate. unele chiar riscante. nu mai stiu de mine. vreau sa fac ceva si fac altceva.
un timp a fost riscant. acum a devenit interesant. in fiecare zis cand ma trezesc (obosita) ma intreb: oare cce lucru stupid am sa fac azi?
marti, spre exemplu, am uitat sa merg la scoala. la ora 4 eram in oras, si mi-am dat seama ca trebuia sa fiu la scoala de la 12, astfel incat m-am pornit spre casa. dar m-am "pomenit" pe Horea, in drum spre gara. miercuri era sa ma calce autobuzul,iar vineri dimineata intr-un stres ingrozitor m-am alergat la scoala la 8:30. ajunsa, mi-am gasit colegii la pauza de tigara. era 9:30
ei:
??!!!!
eu:
:D

in zilele astea ciudate am facut si alte lucruri...ciudate. dar nu toate pot fi puse pe tapet.

si tot zilele astea m-am intrebat cum creste bambusul in spirala. si d ce nu-mi pot gasi o pereche de papuci faini? (Poate pentru ca nu-mi place la mall).

joi, 6 decembrie 2007

Nascut pentru shopping...



Asta e realitatea in care traim: mallul a ajuns sa dea raspuns si intrebarilor existentiale de genul: de ce m-am nascut? Care este scopul meu in viata? Una dintre sintagmele arhicunoscute ale unei monstruozitati de mall este tocmai aceasta: nascut pentru shopping.
Dar in ultima perioada mallul a ajuns mai mult decat un loc pentru cumparaturi. Din cate am inteles, la Timisoara in mall s-a mutat starea civila si daca nu gresesc, oficiul de pasapoarte. In cluj este un oficiu postal, iar la Iasi se pare ca s-a deschis o capela. Adica da, daca omul nu merge la biserica duminica, ci merge la mall, de ce sa nu coboram biserica.... in magazin?! Sa intre pacatosul dupa ce cheltuie cateva milioane bune, sa spuna o rugaciune si sa faca o cruce... sau poate sotul doreste sa-si astepte aleasa inimii, nemai avand rabdare sa se plimbe din magazin in magazin... sau vorba cuiva.... poate e loc de rugaciune pentru reduceri.

Ma uitam zilele trecute intr-un album de arta reprezentand opera lui Breugel, si, privind una dintre picturile lui, am avut brusc sentimentul ca mallul nu e altceva decat un TURN BABEL contemporan: o incercare a omului nu de ajunge la cer...ci de data asta...de a acoperi “pamantul”, nu o ridicare pe verticala, ci o “imprastiere” pe orizontala...
In fond, daca in incinta mallului s-ar amenaja si un spatiu de hotel, de spital, o scoala/gradinita/facultate si .... o biblioteca pentru perioada de sesiune (desi libraria nu e departe de adevar), un oarecare cetatean cu usurinta si-ar putea muta viata in mall, spatiu in care ar avea parte atat de strictul necesar cat si de toate mofturile visate: filme, bazine, haine, mancare, jucarii, cafenele si... acces imediat la institutiile cele mai importante.

Trista realitate in care reconstruim agora, dar nu ca un spatiu in care sa socializam, ci in primul rand in spatiu in care sa fim vazuti si in care sa cheltuim bani multi pentru multe nimicuri.

Singura mea intrebare ramane: oare in capela din mall... se oficiaza inmormantari?

duminică, 25 noiembrie 2007

o gramada...


nu-mi pot descrie viata zilele astea decat prin cuvinte slabe si ieftine... ca si GRAMADA. nu stiu ce-mi va aduce maine, dar sunt sigura ca gramada mai are pana sa se rastoarne:
gramada de cronici de scris, gramada de piese de citit, gramda de mailuri si de telefoane de dat, gramada de cursusi si seminarii, gramda de ganduri, gramada de cumparaturi, gramada de amintiri, gramada de cuvinte de scris si idei de rostit, gramada d persoane pe care as vrea sa le aduc mai aproape de inima, gramada de erori, gramada de zambete si priviri, gramda de masini care incurca traficul, gramda de minciuni, gramada de melodii melancolice, gramada de senzatii si sentimente si contradictii si asteptari si bucurii si cate si mai cate.
probabil am parte de o viata...intensa...cu o gramda mare de-de-toate. e bine asa. dar e mai bine ca nu e asa tot timpul!
bine ai venit in gramada mea!

vineri, 23 noiembrie 2007

drumul spre a deveni nimic


sub aripile usoare ale ingerilor
inima mea cauta desfatarea ,
si printre culorile calde ale primaverii
pasii mei bajbaie dupa Inviere.

pentru ca viata mea, cu tot ce e
sa ajunga macar un falfait de aripa
o umbra moale a unei eternitati
o undurile calda
a unui eu incredintat, predat, daruit
o soapta uitata sub un curcubeu de vara
o petala de trandafir sub atingerea unui fluture.
si, tot mai palid, sa dispara sub mangaierea
usoarei aripi a ingerilor.
si sa devina... un nimic.

vineri, 16 noiembrie 2007

distanta noastra


...prieteni vechi si prietenii insiropate cu cuvinte, cu priviri, cu imbratisari si greseli, cu pofta de viata, de experiment, de cucerire, de joaca. amintiri presarate cu gari, cu ore, cu interminabile povesti, cu personaje si situatii. inghionteli, suparari, impacari si inca un pas...

apoi... doar linistea tacerii si-a distantei care avanseaza prapastia.

ce fel de distanta e distanta noastra?
distanta care apropie? distanta care desparte? distanta care schimba? distanta care clarifica? distanta care ignora? ... distanta care uita?

doi oameni care s-au cunoscut candva . care gusta distanta. distanta lor si doar a lor. pentru ca fiecare "doi"... au distanta lor!

luni, 12 noiembrie 2007

dragostea va invinge...




e plina istoria si de oameni care au iubit, dar care au cazut. sa nu fi fost dragoste? e plina lumea de oameni care inca iubesc. si ca caror dragoste nu e impartasita. sa nu fie asta dragoste?

a construi un adevar universal inseamna, dupa mine, a limita creativitatea lui Dumenzeu.a-L inchide intr-o cutie, a o eticheta, si a-ti construi viata dupa sabloanele pe care i Le atribui.

ori Dumnezeu ne poate lasa sa iubim, fara raspuns. poate vrea sa ne auzim ecoul in universul-lipsa a celuilalt. si o, de cate ori nu invinge ura, si raul, si razbunarea, si egoismul.

nu cred in sabloane. nu cred ca dragostea invinge mereu, decat in basme si filme. cred ca Dumnezeu biruieste intotdeauna, dar nu totdeauna folosindu-se de "happyendings". iar daca dragostea nu invinge mereu, asta nu inseamna ca lupa nu merita dusa.

miercuri, 7 noiembrie 2007

am plecat la drum, fara drum...




Am plecat, ca in fiecare an, dupa 2-3 zile de amanare (plec diseara. Ba nu. Dimineata. Ba nu. Maine seara) spre Bucuresti. O ruta ocolitoare, recunosc. Cluj-Bucuresti via Adjud, respectiv Focsani. Da, se pare ca unele drumuri de bucuresti trec prin Moldova. Un banal drum cu trenul inseamna poate cateva ore chinuite de somn si alte cateva, si mai chinuite, de citit. Dar drumul meu a fost contra-cronometru, prin tinuturi reci, prin temperaturi de
-9 grade, prin zapezi mari si drumuri ondulate, ascultand muzica sau liniste, savurand conversatii inteligente cu oameni inteligenti.

En fin, am pierdut trenul de adjud-bucuresti cu 10 minute, clar identificate si asumate: am plecat din fata casei la 05:02 (deci 2 minute mai tarziu), ne-am oprit la o poza: alte 3 minute, doua bariere si un stop (cca 7 minute), si inca o oprire: 2 min. asadar: prea tarziu. Trebuia sa fiu in Bucuresti pe ora 18, si timpul “presa”. Telefoane, internet, informatii: din Focsansi pleaca din ora in ora un autocar. Yuppy!

Aici incepe povestea: din momentul in care soferul, mic de intaltime, prematur incaruntit, mi-a intins un bilet (vandut probabil a 2a sau a 3a oara) cu directia Bucuresti. Am urcat in microbuzul galben, privind in stanga si-n drepta la colegii mei de drum. In fata parbrizului se agitau cateva iconite agatate, un odorizant, si-un anunt tras in plastic: pastrati biletele pentru control M-am asezat timida pe ultimul loc din spate, langa geam. In dreapta mea, la celalalt geam, un tanar manelist cu parul ondulat, pe alocuri decolorat. Defapt, daca am stat sa ma gandesc mai bine, in zona asta toti e manelisti. Desigur, individul din fata mea n-a facut decat sa-mi confirme asta. Dar despre el (mult) mai multe mai incolo.

Asadar, mi-am plasat valizuta cea neagra la picioare, punga de hartie in stanga mea, si imensitatea de “poseta” sub mana dreapta. Am asteptat cuminte sa nu mai urce nimeni, si sa plecam la drum. Aveam mult teatru de vazut. Multe de invatat. Si eram... nerabdatoare. Ceva miroase bine. Ma uit spre pungulita rosie, cu placinta.

Despre placinta: Din autogara mi-am cumparat o placinta cu branza, dupa urmatorul schimb de replici:
Emma: branza e dulce sau sarata?
Vanzatoarea, neputand deslusi pofta mea de ceva dulce sau ceva sarat: nu e nici foarte dulce dar nu e nici sarata. E... numa’ buna.

Am desfacut punga, am scos din servetelul uleios placinta, si....am muscat-o! era dulce? Era sarata? Efectiv nu-mi puteam da seama. Am mai luat o muscatura. Era dulce. Ba nu. Era sarata. Era...magica! nu era nici dulce nici sarata. Ba nu. Era si dulce, si sarata! Mancasem aproape toata placintuta cand mi-am am dezlegat misterul: branza era (foarte) sarata, dar acest produs cu gust de macaroane cu branza amestecate cu zahar.... avea....presarat zahar peste. Dar prea multe randuri despre o placinta, fie ea cat de enigmatica.

Revin la distinsa comanie. Deci, baiatul din dreapta mea – sa fi avand vreo 16 ani - nu avea decat un ghiozdanel pe care il tinea in mana. Si-a “trantit” castile in urechi, a dat drumul la muzica de pe telefon, si-a dormit ca un copil. In fata lui era un individ mai in varsta. Nebarbierit, cu sapca intr-o parte, cam stirb si cu niste ochelari strambi, a bodocanit tot drumul la adresa aceluiasi tanar la care am promis sa revin. In fata mosului – cea mai ‘culta’ dintre pasagere: o tanara care tinea in mana o adevarata carte. De acolo in fata ochiul meu limitat si-a pastrat limita bunului simt, si n-a mai invadat spatiul privat al nimanui. Poate si pentru ca persoana din fata mea m-a cucerit complet. Inca de cand am urcat in masina, el a vorbit la telefon intruna, nepermitand nici unui gand “propriu” sa zboare mai departe de ... un minut.

Il chema Costinel. Cel putin asa se prezenta tuturor. Avea undeva intre 20 si 24 de ani. Purta o sapca neagra de sub care ieseau cateva suvite din paru-i negru, si o geaca cu imprimeu militar, de sub care iesea o gluga albastra. Mai mult decat atat nu aveam sa observ decat in momentul in care am coborat: nimic suprizator: o pereche de blugi stramti si o pereche de....ciocate. inca din momentul in care a urcat in masina, a inceput sa vorbeasca la telefon, astfel incat mi-a fost usor sa-i fac “o radiografie”. Prima pe care a sunat-o a fost , cred, “iubita”. Sau cel putin asa-mi place sa cred. Ei i-a zis: stii care-i vorba mea: un pupic mare pe un botic mic. De acolo incolo toti cei cu care au vorbit n-au primit mai mult decat: te pup / te pupic dulce. Si credeti-ma... au fost multi pupici imprastiati in cele cateva ore de drum. Au urmat, logic, telefoanele de ‘afaceri’. Cu o atitudine foarte umila de: da sefu, cum zici sefu, a anuntat un numar imens de persoane ca “plec in vacanta cateva zile. Inca nu stiu unde. Sa ajung la Bucuresti, ca apoi vad eu incotro”. Altora le-a zis ca merge sa-si cumpere masina. Altora ca pleaca la Craiova. Criteriul dupa care isi alegea destinatia m-a depasit. Oricum, mie-mi era clar ca merge la Bucuresti, ca doar urcaseram in acelasi bus. Sau, poate, plec la craiova si nu stiu!?

In orice caz.... i-am citit repede istoria. Buzelele lui subtiri scoteau cuvinte cu de un grai modovinesc dulceag, incercand mereu sa fie pe placul interlocutorului. Batuse Europa de la 15 ani. A zis cuiva: bai, eu daca ti-as da pasaportul meu, ai putea invata geografie din el. Facea noi planuri de plecare. In alta conversatie, cu o doamna, a intrebat-o de copiii ei: Sunt bine? A, si ea e in Italia? Ati auzit de la ei? Da, dar ei parca au acte. Nu? Lasati ca le-a fi bine si lor. Daca aveti nevoie de ceva sunati-ma si il trimit imediat pe Danut, bine? Va pup dulce, Doamne’ajuta!
Imediat mi-a fugit gandul la drama celor plecati la lucru in Italia, dar si la drama celor ramasi in tara cu ingrijorarile si temerilor lor. Asta e adevarul: suntem intr-un punct critic in care desi europenii ne-au integrat in uniunea lor, ne dau afara in suturi, pe usa din spate.
Tot despre Costinel am inteles ca renuntase la scoala. In fond, la ce-i trebuia lui scoala, cand sumele pe care “le invartea” variau intre 5.000 si 10.000 de euro. Sigur, erau si cele marunte de castigat 100RON din 700. Vindea de toate. N-as vrea deloc sa credeti ca pentru mine Costinel era un hot si-un pungas, in ciuda faptului ca a recunoscut intr-una din conversatii: totdeauna am fost un golan. I-a spus unuia care vorbea despre scoala: auzi mai, eu din drumul asta pe care te-ai pornit tu, m-am intors demult, uscat.

Vedeti voi, el vorbea intelept. vorbea mult, spre disperarea tuturor care-l ascultau involuntar. Mie-mi vorbea despre romanul nostru sarac, dar nu prost. Picat in picioare, dar destul de destept sa se stie face mic, la picioarele altora. La randul picioarelor lui avea cativa “maruntei” . El a vazut Europa! I-a fost usor? Lupta pentru supravietuire nu e niciodata un lucru usor. Dar nu l-am auzit sa se planga. Dimpotriva.

Nu stiu cine e Costinel. Dar am ajuns in Bucuresti, si-am intrat direct intr-un trafic imposibil de descris. Nu se avansa deloc. bara in bara, zeci, sute, mii de masini stand...pe loc. Costinel si-a scos tigara si-a inceput s-o roada intre dinti. Nu mai avea rabdare. Avea treburi importante la Bucuresti.

Si eu la fel. Eram pe drumuri de aproape 12 ore. Si “activitatea” mea abea urma sa inceapa.

Au mai trecut oameni interesanti prin busul nostru de Focsani-Buzau-Bucuresti. Interesanti suntem toti, dar doar in ochii aceluia care alege pentru un minut, o ora, o zi, (o viata?) sa ne descopere: oameni, cetateni, compatrioti, prieteni, familie, toti siliti la lupta pentru supravietuire.

luni, 5 noiembrie 2007

zilele astea... e liniste

imi traiesc viata de pe o zi pe alta, dar intr-o alta dimensiune. undeva deasupra tuturor exista o dominanta. o constanta care imi da o liniste extraordinara. e liniste in mine. e liniste si bine. nu ma mai tulbura nici noroiul de pe strada, nici intarziera autobuzului, nici zilele in care raman fara bani in buzunar, nici neintelegerile cu cei dragi, nici lipsa de atentie nici "prea-multa" atentie, nici cantecele amintirilor mele, nici noptile nedormite nici diminetile tarzii, nici lipsa de activitate, nici macar prea multa activitate.

e liniste. e bine. imi place cu mine, imi place viata mea, imi place linistea. si in linistea asta cred ca incep sa deslusesc lucrurile cu adevarat importante. ce descoperire: ele au atat de putin de a face cu mine!

joi, 25 octombrie 2007

cine sunt eu?


Probabil ca nu multe sunt momentele in viata cand esti pus fata in fata... cu tine insuti. Ca si cand ti s-ar prezenta un personaj, unul pe care parca parca il cunosti, dar totusi nu esti tu. Ti se prezinta politicos, se uita in ochii tai, si simti cum ti se inmoaie genunchii: acesta sa fiu eu?!
Apoi cineva iti spune pe un ton calm: nu esti dorit! Acesta care esti sau care ne pari a fi.... nu esti placut, nu esti bun, nu esti dorit. Am vrea sa dispari din lumea noastra, pentru ca locul tau nu e aici.

Si ramai perplex intrebandu-te: dar Doamne, trebuie sa existe macar putin bine in mine... trebuie sa existe macar o urma de cer in inima mea, macar o bucatica de bunatate.
Si in fond.... Cine sunt eu? Cine ma defineste? Cine are dreptul sa ma judece, sa ma numeasca, sa ma defineasca?!

Si incepe framantarea. Si incepe roaderea unghiilor. Si noptile nedormite. Si intrebarile neraspunse. Si .... dorinta de schimbare. Ce sa schimb la mine si in mine, ca sa fiu mai bun? Sa fiu mai bun.... Sa fiu mai bun in ochii cui? Sa fiu dorit de cine? Ce e bunatatea? Ce e un suflet bun? Ce inseamna sa cunosti cu adevarat pe cineva? Ce inseamna sa treci dincolo de aparente?....

Si trec zile si trec nopti. Si iti dai seama ca cine esti...e de neschimbat. Ca important e sa incerci sa ramai pe Drum si, fara sa-ti fi autosuficient... sa traiesti in pace cu tine.

Mult din ce suntem azi e DAT. Ne e dat din nastere. Si pana la moarte vor constitui o permanenta lupta. E pur si simplu.... firea pamanteasca. Restul tine de alegere. Si da, suntem plini de alegeri gresite. Dar acolo intervine iertarea. ... intr-adevar ... ce nu te omoara te face mai puternic. Ce nu te scapa intr-o criza de identitate, te provoaca la o autoevaluare si o redefinire. Si totul se reduce la a te uita in ochii Cerului si a-l intreba: Tu ce crezi despre mine!?

luni, 22 octombrie 2007

aici. acum


Nu ti s-a intamplat niciodata sa vrei sa pleci ? pur si simplu sa vrei sa-ti lasi balta viata macar pentru un timp, si sa pleci departe, cautand o uitare, cautand un inceput, cautand defapt ceva ce-ai pierdut?! Nu ti s-a intamplat niciodata sa simti o crapatura prin mijlocul tau? O crapatura larga in care au cazut toate relele si bunele, o crapatura care te-a lasat gol, dar plin de mizeria ei, si in acelasi timp de curatirea p care o da. N-ai simtit niciodata o apasare pe inima, care te striveste, te doare, de mananca, te devora. O apasare aparent nejustificata, dar care te zguduie din temelii?!
N-ai cautat niciodata un inceput nou? N-ai dorit o viata noua intre fete necunoscute, drumuri nebatatorite si suflete nedescoperite? N-ai vrea sa poti lasa totul balta?! Sa o iei de la inceput. Altundeva. Sa fii altcineva. Sa cunosti alti oameni. Sa te lovesti de alte probleme. Sa dansezi intre alte cuvinte. Sa soptesti ganduri nerostite inca...

Ce vis. Ce utopie. Ce dorinta desarta. Pentru ca iata-ne inchegati in propriile noastre mizerii, noi ce de azi crescuti in toti anii acestia. Noi ne-am adus aici. Noi am dat frau viselor si iluziilor. Noi cei care visam vietile altora si le consumam pe ale noastre in nimicuri zilnice. Doar.... noi. Noi singuri. Aici. Acum. welcome to wherever you are.

vineri, 19 octombrie 2007

A cui e dreptatea?



O, cat de usor judecam fara sa cautam adevarul din adanc, si cat de usor ne lasam furati de mirajul aparentelor. Cat de usor ne (des)calificam unii pe altii, fara sa ne iertam nimic, fara sa ne iubim, fara sa intelegem, defapt, ca toti suntem in aceeasi arca.

Suntem comozi. Suntem comozi in cautarile noastre si in judecatile noastre. Pe cat de tare simplificam unele lucruri, pe atat de tare le complicam pe altele. Ne complicam pe noi. Ii complicam pe ceilalti. Ne complicam viata. Ne roadem unghiile in lucruri nesemnificative. Ne gasim coltul nostru undeva pe o stanca sus de unde aruncam in cu pietricele. Suntem egoisti, egocentrici si credem mereu ca avem dreptate. Dar a cui e dreptatea?

Avem asteptarile noastre. Suntemi exigenti unii cu altii. Dar cum ramane cu noi? Cu mine? Cu tine? Cu vietile noastre... cu trairile si judecatile noastre... cu etichete noastre...

Traim impreuna. Suntem amestecati in aceeasi oala, toti. Nu avem unde fugi. Suntem onorati sau condamnati... Ne iubim? Ne uram? Ne judecam? Relationam? Ne inchidem usa? Ne deschidem geamul? Ne “fortam” unii in vietile altora?

A cui e dreptatea si cine are dreptul sa judece?.... acela sa arunce primul cu piatra!

e greu.... adevarul





E greu uneori pur si simplu sa traiesti. E greu sa traiesti cand stii ca ai totul si nu meriti nimic. E greu sa traiesti cand stii ca iubesti oameni care nu te iubesc inapoi, si inviti in viata ta oameni care nu te doresc. E greu sa traiesti sub soarele de toamna cand inauntru viforul iernii urla.
E cu atat mai greu cand incerci sa misti un deget, in lume , sa “meriti” putin din totul intins pe masa. E greu sa te faci iubit si uneori imposibil sa te faci dorit. E greu sa aduci primavara. E greu sa pornesti schimbarea si uneori imposibil s-o mentii. E greu cand inauntru functioneaza sisteme proaste si e si mai greu cand ai impresia ca toata lumea te intelege gresit. E greu cand iti pierzi coordonatele in goana dupa acceptare. E greu sa potrivesti piesele de puzzle cand nu mai vezi imaginea de ansamblu.
E greu sa vorbesti cand nimeni nu te aude. E greu sa taci cand toata lumea te arata cu degetul. Dar e si mai greu sa nu faci la fel.
Pentru ca ... e la fel de greu sa iubesti si sa doresti. E greu sa asculti. E greu sa accepti schimbarea cuiva. E greu sa treci peste aparente. E greu sa ierti.
E greu sa cauti adevarul, independent de parerile celorlati. E greu cand il atingi. Atunci e cel mai greu. Sa-l vezi. Sa pui mana, curios. Sa simti cum arde. Sa te frigi. Sa inveti. Sa te schimbi.

sâmbătă, 13 octombrie 2007

vremea tranzitiei

ca tot clujeanul, m-am dus si eu "la mol" sa vad unde gasesc "di tate". nu ca tot clujeanul, stau la doi pasi. mi-am zis: daca e multa lume, vin acasa! multa lume a fost, si eu n-am venit acasa.

a dat occidentul peste noi! acum pofta aceea de "glamour", de vitrine mari de sticla, haine, mancare, fitze, filme, si firme, toata aceasta salata presarata cu aer conditionat si bai curate... e la sapte minute de patul meu. de mentionat faptul ca intre casa mea si acest mall intins pe 34 de hectare, cu multiplex, 2500de locuri de parcare etc (spuma spumelor)...se cultiva cartofi si "cucuruz".

in drum spre casa ma gandeam la acest concept de "shopping". acum mai putin de 20 de ani, aceeasi oameni intelegeau prin "cumparaturi" ratia de carnita, de smantanica, de unt si painica. acum shoppingul ... COSTA! costa pe toata lumea. atunci (aproape) nimeni nu avea de nici unele. acuma (aproape) toata lumea poate avea (aproape) orice. intrebar ea e masiva, direct proportionala cu marimea mallului: OARE E MAI BINE? nu insinuez nici un raspuns. nu caut explicatii. dar ma intreb cam ce e in sufletul unui om cu un venit mediu, cand intra intr-un magazin care-i ofera un tricou de bumbac la jumate salaru' pe o luna!? vom ajunge si noi sa cheltuim bani pe care nu-i avem?
pe 29 iunie s-a pus "piatra de temelie" a mallului. cum ziceam... l-am vazut 'crescand' cu viteza luminii si cu viteza intunericului din varful patului meu. in octombrie aceasta imesitate plina de bunatati se deschidea publicului. oare chiar nu ne dam seama ca nu e decat o cutie de carton? o casuta pentru papusi?

am vazut multe la mall. nu mi-am dorit nimic. decat o inghetata cu pepene si rom.cand aveti drum la mall, va astept la mine!

marți, 9 octombrie 2007

ne.somn


dorm rau, prost si superficial. uneori visez. alteori nu. ma trezesc noaptea. de cateva ori. aud galagia de afara. atipesc. ma trezesc. ma uit la ceas. n-a trecut decat o ora de cand m-am intins. ma intorc pe cealalta parte. ma bazaie lumina lunii. ma spijin in coate. ma uit pe geam. o steluta imi face cu ochiul. ii arunc o privire. ma las pe spate. ma intorc. imi cufund fata in perna. adorm. simt ceva miscandu-se la picioarele mele. deschid ochii. nu vad nimic. aud pisica. ah, e neagra. n-am cum s-o vad. ma uit la ceas. 03:15. imi trag plapuma peste ochi. oftez. astept. nimic. ma foiesc. atipesc. ma trezesc. ma uit la ceas. 06:50. inca putin. adorm. dorm. dorm. dorm. ce bine ca doooorm.
suna ceasul. 08:50.

buna dimineata!

buna dimineata?
asta numesti tu "buna"?

luni, 8 octombrie 2007

Un posibil dulce-acrisor...


08 octombrie 2007 , 13:00 , sala de lectura


Cum sa-ti explic ca azi... nu sunt buna de nimic?!
Azi?! Nu azi. Doar acum. Dimineata soarele stralucea. Hehe, e frumos azi. A fost si ieri. Aminteste-mi sa te intreb cum va fi maine?!

Dar timpul? Imi va da el oare destul? Oare stiu cand e destul? Oare “destul” exista?...sau pur si simplu am intrat intr-o stare de “nesatula”?!

Posibilul devenit palpabil. Prezent. Ireversibil. Inexplicabil? Inevitabil! ... un prezent dulce-acrisor...

joi, 27 septembrie 2007

ce tragedie...


... presupun ca trebuie sa fie foarte greu sa fii prieten cu mine. nu ma gandesc la cineva anume. generalizez. sunt o persoana complicata si incalcita. rea si irascibila. vorbesc mult si verbalizez o gramada de prostii. multa lume crede ca am o parare foarte proasta despre el/ea desi la mijloc nu e absolut nimic. sunt incapatanata si impulsiva.
dar mai rau decat toate astea... tind sa dramatizez ...totul. sa fie un defect profesional?
poate nu degeaba sunt studenta la o facultate de teatru. fiecare situatie devine un subiect. poate nu degeaba sunt studenta la jurnalism. un avion care aterizeaza nu e o stire, dar unul care se prabuseste iti face inima sa bata... cat egoism!
probabil totul se reduce la asta. egoism si egocentrism.
as vrea sa nu fiu asa. sa fiu mai putin "asa". sa nu ma mai fac sa sufar din nimicuri si sa nu-i chinui pe cei apropiati. dar vai, cat de om sunt... om, in stare pura.
dar om din Dumnezeu.
da-mi mai mult din Tine, Doamne. ca din mine sa ramana cat mai putin.

miercuri, 19 septembrie 2007

de dimineata...


...m-am trezit framantata, cu gandul la tine. m-am spalat pe dinti si pe fata, intrebandu-ma PANA CAND?... am luat pe mine pantalonii purtand urmele de noroi dupa plimbarea de aseara.
toate-s vechi, si noua toate. si vremea trece... dar tace?

miercuri, 12 septembrie 2007

cuvinte rupte...


am dorit sa sparg acest blog. poate inca doresc. de prea multe ori, cuvintele nu ajung pentru a impinge peste masa un gand, ca pe un pahar de pepsi cu gheata. fiecare se serveste cu ceea ce crede ca e al lui. fiecare duce mai departe in alta dimensiune parte din mine, o macina, o transforma, si in final tine doar pentru el.
dar cuvintele...

cuvintele INTRUPEAZA. iau ceva din om si-l concretizeaza intre literele lor. si asa circula ceea ce e in noi inspre ce e in afara noastra.

cuvintele RAMAN, ca niste pietre care construiesc o casa sau sparg un geam... ca niste pietre de aducere aminte la care sa te intorci cand sufletu-ti cauta o urma din trecut. "ai spus atunci...."

cuvintele ranasc. cuvintele zidesc. cuvintele zapacesc. cuvintele ajuta. cuvintele cuceresc. cuvinte mici si cuvinte mari. cuvinte "grele" si cuvinte superficiale. dar prea multe's cele care nu incap intre litere...

de-as invata intr-o zi.... sa-mi folosesc cuvintele...

marți, 11 septembrie 2007

iluzia ........


de ce traim cu iluzia ca nu suntem singuri pe lume? ca pe masura ce trec anii, ne "completam" unii pe altii si devenim din unul...multi. vrem sa stim ca apartinem cuiva: unui om, unui grup, unei comunitati.

cred ca fiecare gest, fiecare cadou, fiecare bip, fiecare telefon, fiecare atentie, fiecare surpriza... nu sunt decat semne de la singuri catre alti singuri. "hey, te salut. ce faci? si eu sunt singur!"
suntem oameni diferiti, dar singuri. ne unesc diverse pasiuni, diferite preocupari, dar in fond si la urma urmei... suntem singuri!
ne nastem singuri, luam decizii singuri, murim singuri, dam socoteala in fata lui Dumnezeu, singuri. suntem multi singuri, impreuna.


... si totusi.... nu putem trai fara un "celalalt" care sa constientizeze pana la urma, existenta noastra. fiinte singure egoiste si egocentriste ce suntem...
dar cum spunea ada milea in Quijotele ei:

Dac-as avea...o insula
daca as fi...numai eu pe insula
daca numai eu as fi
nemieni nu m-ar cicali
nimeni nu m-ar obosi
nimeni nu m-ar pedepsi
nimeni nu m-ar parasi
....
dar nimeni nu m-ar iubi
pe insula

si asa ne imprumutam unii pe altii unii altora, pentru a fi modelati, a fi iubiti sau urati, si aruncati inapoi in pustiu, sperand mereu, visand mereu, crezand mereu ca nu suntem singuri.
ce iluzie...

invizibila acolo, atunci...


... pentru o clipa azi, mi-am dorit nu numai sa nu fi fost acolo, atunci, ci sa nu fi existat nicaieri, niciodata. sa fi ramas pamant in pamant, si sa nu fi cunoscut pentru nici o secunda mai mult decat caldura soarelui si mangaierea vantului. presupun ca asa e-n viata. ani de munca la ridicarea modestei noastre colibe, ca in fata vantului ne intoarcem unul altuia spatele.
"nu, nu vreau sa te vad azi."
nici o problema. dar te rog, nu te purta ca si cum nu m-ai fi vazut niciodata.

... am fost acolo, atunci. si-am sa fiu si azi, si maine. si daca voi nu ma vreti.....

luni, 10 septembrie 2007

miercuri, 29 august 2007

Arta Lui de a crede in mine





Am stiut ca ma voi întoarce la ei de prima data când ochii mei au întâlnit ochii lor. ma cucerisera iremediabil...
Nu trebuia sa fiu acolo in acel moment. Alta era slujirea mea in acea saptamana de august cand pentru prima oara am decis in cel mai spontan mod sa merg “la Dunare”. Dar pentru mine, nimic n-a mai fost la fel. Dintre oale si legume, gandurile mele erau lipite de cei cativa micuti pe care i-am lasat la casele lor neterminate, in plina campie si praf. Am vazut nevoia lor de a fi tinuti in brate, de a fi invatati sa manance bomboane si de a fi auziti cand plang.

A trecut un an de atunci. Un an in care i-am revazut de cateva ori, dar un an in care au fost zilnic prezenti in gandurile, visele si rugaciunile mele. Mi-am imaginat cu pofta ziua in care printre ambalaje de bomboane si zambete largi, prietenii mei mari vor cunoaste prietenii mei mici, si n-am avut pentru nici o secunda indioala că, odată ajunsi in tinutul pustiit de inundatii si saracit de spirit, vietile tutoror celor care s-au murdarit pe picioare vor fi atinse pentru totdeauna.

...Si Dumnezeu se tine mereu de cuvant. Cu o mana de oameni dintre cei mai diferiti, fiecare cu motivatiile, asteptarile si dorintele lor, am “coborat” in Rastul Vechi, entuziasti si plin de voie bune. Totusi, ma simteam cu spatele descoperit, pentru ca desi cam opt adulti se perindasera pe listele noastre de participanti, Dumnezeu a vrut sa ne lase pe noi, cativa de tinerei necopti, sa stam in arsita coruptiei si a conflictelor din comuna....singuri. M-am descoperit in situatia de a purta discutii si de a ridica probleme pe care n-am crezut vreodata sa le ating, cu oameni mari si mici, importanti sau aparent neinsemnati.

Tabara de la Rast a fost pentru mine un spectacol care desi a trecut prin sufletul si mainile mele, nu era al meu. Un spectacol al deciziei luate in alta dimensiune, decizie care acum s-a cristalizat in cel mai fantastic mod, care a depasit orice putere a imaginatiei. Nevrednica dar onorată, i-am multumit lui Dumnezeu ca m-a invitat pe mine dintre toti cei care puteau face o treaba de o sută de ori mai bună. N-a fost deloc usor, si adesea piesele nu s-au potrivit in imaginea de ansamblu. Dar sus sforile erau tinute bine in maini puternice, si lectiile de viata au fost pe masura. Am vazut ca atunci cand nu stingi si nu negi chemarea, si cand vrei sa faci ceva mic pentru cineva mic, se intampla ceva mare... mult, mult mai mare decat un om, doi, zece sau cinsprezece pot construi.

Mai erau doua saptamani pana la tabara si nu aveam nici 10% din fondurile necesare. Dar in economia lui Dumnezeu banii nu sunt nici o problema, nici o scuza, si cand El invita, tot El “face cinste”. In aceeasi ordine de idei, de la o zi la alta numarul celor care se retrageau era tot mai mare. In fiecare dimineata lista de participanti era alta, si ma intrebam “oare pana diseara cati vom fi”? Am experimentat faptul că adevaratii prieteni sunt cei care cred in visele tale, si stiu sa-ti intinda aripile cand vantul e prea puternic. Dar nu in ultimul rand, iti stau alaturi pana la capat, cum stiu ei mai bine. Eu am am avut parte de acest lucru din plin, si am vazut din nou ca prietenia este unul dintre cele mai extraodinare daruri pe care omerirea le-a primit, cu obligatia de a-l da mai departe.



Povestea taberei de la Rast a inceput acum un an. Dar nu s-a terminat. Mii se ochisori asteapta sa fie descoperiti, priviti si iubiti. Mai mult decat atat, probabil nu se va termina vreodata, pentru ca samanta plantata in inima mea abea incepe sa creasca, si pentru ca inainte de a cred eu in El, a crezut El in mine. Si asta nu se va schimba niciodata.

Sefa :)

marți, 28 august 2007

inainte de plecare...




Arta de a crede...

In toamna lui 2006 decideam “peste noapte” impreuna cu o prietena sa mergem “la Dunare” in zonele inundate si sa dam o mana de ajutor la bucatarie, fara sa avem cea mai vaga idee despre ce ne asteapta. Multora dintre voi v-am povestit experienta mea de acolo, altii ati vazut probabil expozitia de fotografie din Timisoara, cu portretele copiilor.

N-as fi crezut niciodata ca intalnirea spontana cu micutii aceia imi va schimba atat de radical viata, si ca ma va face sa-mi doresc sa bat cele cateva sute de kilometri cu fiecare ocazie care se iveste. Nu-mi imaginam ca am sa port in ganduri si-n rugaciune niste omuleti cu care am petrecut doar cateva ore. Si mai ales nu credeam ca un an de zile va dospi in mine dorinta de a aduna o mana de oameni si de a ma intoarce cu “ceva” la copii, ceva mic si poate neinsemnat, dar ceva ce le-ar putea ramane ca o experienta de neuitat. Multi dintre ei sunt analfabeti, multi dintre ei n-au fost niciodata mai departe de 15km de casa, multi n-au tinut niciodata in mana o carte de colorat, sau o piesa de puzzle. Dintre cei multi as dori sa-i putem cunoaste pe cativa. Chiar daca nu le putem schimba vietile intr-o saptamana, le putem oferi cateva zile stropite cu culori, povesti si jocuri, care sa le ramana ca o amintire de neuitat la care sa revina zambind cand painea nu va ajunge pe masa.

De cand aceasta “nebunie” s-a nascut in mine, am simtit la fiecare pas mana lui Dumnezeu impingandu-ma de la spate. Dar cel rau si-a varat coada ca intotdeauna, si de data asta la propriu. de curand m-a muscat un caine, si de atunci umblu prin spitale, dupa veterinari, dupa adeverinte, vaccine si asa mai departe. Apoi am aflat de moartea colegului meu de banca din clasele primare si generala, un individ extraordinar. Si sunt sigura ca ispitele vor veni in continuare. Batalia e mare, dar stim de partea cui luptam. Fie ca aceasta experienta sa intareasca in noi ceea ce credem, sa ne faca sa credem ce stim, si sa ne reveleze ceea ce e departe de cunoasterea noastra. Desi ma simt complet depasita de multi factori, sunt linista stiind cine tine sforile. Asadar, nadajduiesc (in ciuda timpului foarte scurt) ca banii se vor strange, ca voluntarii se vor tine de cuvant, si ca Dumnezeu isi va arata puterea din nou.

(...)

sâmbătă, 4 august 2007

din trecutul ramas fara viitor...



Parca era ieri. Ieri pe la ora 13. Eram in fata usii, veniseram de la scoala. Atunci mi-ai zis pentru prima data: cuiva ii place de tine. Sigur ca stiam. Am ghicit din prima. Mi-ai zis ca am dreptate, dar mai era cineva. Am stiut ca erai tu. Ai fost primul. Primul care mi-ai zis, stalcit si rusinat: imi place de tine. Mi-ai scris biletele cu inimioare si pe banci era scrijelit cu varful de la creion Tudor+Emma=love. Ma conduceai acasa, si pe drum cumparam chipsuri si guma de mestecat de la chioscul de pe colt. Eram inalti amandoi, si-am stat in aceeasi banca o vreme. Am impartit radiere, teme, telefoane si idei. Spuneam bancuri si radeam de aceleasi prostii. Si ce daca eram in clasa intai?
Anii au trecut si te-am vazut in fiecare zi crescand. Erai preferatul profesorului de istorie in fata caruia toti tremuram si care ne lovea peste cap. Stateai in ultimele banci, in bataia luminii, si ne uimeai cu raspunsurile tale. Eram in clasa a 7a cand tu stiai deja toate partidele politice si orientarea lor, si pur si simplu sclipeai cand venea vorba de istorie.

In ultimii ani, m-am gandit mult la viitorul tau. Asteptam sa aud despre tine intr-o zi cand vei fi mare, si vei avea lumea la picioare. Acum totul s-a prabusit. Mai putin amintirile. Azi te-am vazut din nou. Erai cu ochii inchisi. Dar nu mai erai nici tu, si nu mai era nici viitorul tau. Odihneste-te in pace, suflet bun.
Nadajduiesc ca intr-o zi ne-om revdea, si vom trai cel mai stralucit viitor impreuna, vesnic.
Cu dor,

Colega ta de banca

scopul si durata vizitei


nu stiu ce cauti aici. nu stiu ce vrei sa afli despre mine. dar ai intrat pe terenul meu. fi bun, te rog, si descalta-te. apoi lasa afara orice gand. aici te vei stropi din balta mea. sterge-te si nu ma judeca.
asa cum sunt,
O mocanitza