Sunt în sesiune "până-n gât". Am de scris reportaje, scenarii, cronici, de luat interviuri și de făcut o machete de publicație. Mă simt ca o furnică puternică dar copleșită de "un grăunte jumătate". În sesiunea aceasta, orice fac nu-mi găsesc locul. Sufăr după bibliotecă enorm. Lucrez de acasă și mai împrumut câte un birou între două scuze: "nu merge internetul", "nu e urgent", "n-am cum să termin".
Revin la Problemă (scuză)! Biblioteca de pe str. Kogălniceanu nu s-a închis, ci s-a mutat într-un sediu nou și odios. Înțeleg nevoia de schimbare și goana după modernizare, dar de data aceasta mă confrunt cu o înnoire nedorită. La sala de lectură a sediului central nu am fost decât odată, o dată. Este, trebuie să recunoaştem, urâțenie de clădire - un pui mai mic al Casei Poporului. Între coridoare întortocheate și scări întunecoase am găsit sala de lecutră! În spatele uşii (nescârțâite) de termopan m-a întâmpinat zâmbitoare una dintre doamnele bibliotecare atât de cunoscute. "N-ai mai fost la noi, nu?" m-a întrebat în șoaptă, deși în sală era o singură persoană. "Nu!", am răspuns uitându-mă anapoda.
Totul - mai puțin ea - îmi era străin. Mirosul acela de "nou" m-a intrigat. O bibliotecă trebuie să fie însiropată cu miros de cărți vechi și nu cu aromă de lavabil proaspăt și mobilă din pal melaminat. Altfel nu e valabilă. "Poți să-ți lași lucrurile acolo în dulap și ...". I-am întins legitimația și m-am uitat derutată după un birou. Surpriză: un prelungitor se întindea pe lângă una dintre mese, deci nu mai trebuia să-i prelungesc prelungitoarele de acasă. M-am așezat cuminte acolo, mi-am pus geaca pe spătarul scaunului, și-am început să mă foiesc. Mă simțeam exact ca într-o biblioteca pentru copii. Rafturi scurte acopereau pereții. Mobilierul asortat (vai, ce drăgut) alb-albastru. Foarte, foarte puține birouri dar foarte, foarte sclipicioase. Geamurile mari dădeau direct în alte clădiri înalte și prindeau între sticle mizeria unui cartier suprapopulat. În sala de lectură a mai intrat unul-altul, fețe cunoscute care-mi confirmau mereu că nu, nu sunt altundeva (chiar dacă aș vrea) decât în Sala de lectură O. Goga.
Am scos-o încet pe Carolina din geantă, am conectat-o la curent, și-am căutat primul lucru pe care nu-l aveam pe Kogălniceanu: "net". Urmă de net(uri), frumos parolate toate. N-am mai întrebat nimic despre parole si acces, dar am încercat să scriu. Și-am scris! Am scris articolul anterior plin de frustrare (și) Nostalgie.
Când am terminat, mi-am pus capul în mâini și m-am frecat la ochi. Trebuie să lucrez! Trebuie să lucrez! Trebuie să lucrez! Zis și făcut. Am închis capacul laptopului, mi-am luat geaca de pe spătarul scaunului, și-am ieșit la vânătoare de cafea și mâncare. Pustiu. Pierdută pe scările impunătoarei clădiri, am scanat zona urbană în care mă găseam. Nici urmă de haleală. Am sfârșit la PROFI. Super! Dintre rafturile cu biscuiţi hârtie igienică şi bere cânta Love Hurts și The Power of Love. Oameni paşnici împingeau cărucioare în timp ce eu eram complet dezorientată și fără idei. După 25 de minute am plecat cu: 0.5l Coca Cola, 0.33l Tedi (mere, morcovi și zmeură), un lapte bătut Napolact, un corn simplu* și o ciocolată cu alune și stafide. Ceva bun, ceva rău, ceva hrănitor, ceva dulce. Bleah. Mă lovește chestiunea a doua care e defapt Problema: "cafeauă"! Cu pumnii strânși de nervi am cumpărat o cafea scumpă și oribilă din locul în care, cu orice ocazie mi se oferă, îl refuz: O M V !
Cu toate cele în mâini mă întorc prin ploaie la biblioteca. Mă sprijin de un geam, oftez, și mănânc "cornulețul cu lapte". Deși pe ușă sunt câteva desne mari: interzis vobitul la telefon, interzis accesul cu mâncare și băuturi etc., intru pe ușă cu sticlele de suc, cu cafeaua, şi ciocolata burduşite în mâini, spre stupefacția drăguței bibliotecare. Cu o falcă în cer și una în pământ, se apropie de mine - probabil căutând cuvinte elegante de mustrare - dar n-apucă să zică nimic. "Știu, dar caut un gunoi", i-am spus. "Și trebuie să faci și garderoba", mi-a zis, aproape rugându-mă s-o înțeleg. Am făcut și asta. Toate lucrurile mele sub cheie și cheia la doamna bibliotecare. Adică să trebuiască să cer cuiva acces la propriul meu... ruj, şerveţel, pix, kiwi, mărunţiş?!
Trebuia să lucrez și știam asta! Problema care a fost încă este: au trecut de atunci 19 zile și eu îmi repet în fiecare zi trebuie să lucrez. În "biblioteca ca pentru copii" de "oameni mari" n-am mai călcat, deși poate ar fi trebuit. M-am întrebat stând pe scaunul acela nou în biblioteca aceea nouă: oare ce-mi lipsește, defapt? Oricât de tragic ar suna, noua bibliotecă nu-mi oferă motivare. Nu pot face o pauză pentru o cafea bună sau pentru o varză la vărzărie, nu sunt la cinci minute de facultatea de teatru și nici la zece minute de cinematograful Arta. Probabil pentru un altul biblioteca e minunat așezată la 15 minute de Iulius Mall, dar pentru mine, asta "nu ține".
La plecare am schimbat o scurtă vorbă cu doamna M.B., o foarte, foarte simpatică doamnă bibliotecară. Mi-am exprimat dezamăgirea mutării sălii de lectură, și am citit pe fața ei aceeași tristețe.
"Se vede că cine a gândit clădirea asta n-a fost niciodată într-o bibliotecă și nu cunoaște mersul cărții. A fost cel mult într-o librărie, dar cu siguranță nu într-o bibliotecă. E goală în mijloc cădirea asta de sus până jos, și practic toate sălile sunt înghesuite în colțuri inaccesibile". E simplu: clădirea veche a fost retrocedată. În sala veche erau 68 de locuri, cu un flux de peste 100 de "cititori" zilnic. Sala nouă are 22 de locuri - dar urmează să se mai deschidă două la etajele următoare.
În toți anii de facultate și master nu m-am înscris niciodată la BCU. Biblioteca O. Goga a fost ca o sală "privată" unde puteam ronțăi și învăța în același timp, unde-mi ascundeam geanta pe sub picioare și scoteam din ea tot ce aveam nevoie când aveam nevoie. Mâncam bine, învățam bine, socializam bine. Acum detest noua sala de lectură în care am fost o singură dată. O detest pentru ce este dar mai ales pentru ce nu este. Sau poate ar trebui să recunosc că o detest pentru simplul fapt că nu am niciun motiv!
* cât de simplu poate fi un Corn simplu 80gr.? E simplu: faina alba, apa potabila, ulei, zahar, drojdie, sare, lapte praf, praf de ou. E atât de simplu încât nu se complică nici cu diacritice.
