sâmbătă, 28 februarie 2009

Fantezie despre copilărie


[Acesta este un text 'experimental', parte dintr-un proiect fără nume și -aparent- fără finalitate. Pornind de la această poză, împreună cu colegul meu Bogdan Stănescu - unul dintre cei mai creativi creatori - am provocat un schimb de imaginație și cuvinte. Poza e o felie din tortul lui...
Ni s-a alăturat spontan si Mihai Savu, dar adresa poveștilor lor mi-e încă necunoscută.
Așadar, rodul fanteziei mele:]


Două mămăruțe:
- Du-te mai incolo! se răsti îmbufnată Bubruza către Bubulină. Nu încap de aripile tale, îmbulinato! Îmi iei tot aerul!
Buburuza, resemnată, s-a retras tăcută puțin mai încolo pe țeava metalică rece. I s-au urcat aripile la cap, se gândi ea, uitându-se în gol. Ea și Bubulina erau prietene de când erau mici. Mici mici. Ei, foarte mari nu erau nici acum, doar așteptau să se dea pe caruselul care nu mai pornea.
Cele două mămăruțe făceau concurs. Acesta era doar unul din multele – de ce nu, poate ultimul - si Buburuza era vădit emoționată. Au făcut întrecere cine zboară mai sus de la creanga magnoliei, cine trece înainte și înapoi balta de lângă școală fără să-și ridice aripile, cine mănâncă mai mulți purici de plante. Au făcut concurs chiar și cine se apropie mai tare de focul de lângă trotuar, dar nici una n-a îndrăznit să zboare peste el. Așa înțeleg ele libertatea și copilăria: Buburuza și Bubulina îi testează limitele și-și antrenează curajul, fără să își poată imagina ce e de cealaltă parte a acestui carusel amețitor.
După câteva secunde de liniște, Buburuza, cea mai mică dintre cele două mămăruțe, o întrebă cu un glas jucăuș pe Bubulină:
- Bubu... când eram mai mici și ne jucam în grădina cu macii aceia mari... mai știi?!
- Știu, cum să nu. Acolo unde mai dădeau albinele concerte din când în când...
- Da, da... acolo. Bubu... ce era cel mai frumos când eram mici?
- De departe, când ne jucam de-a v-ați ascunselea și nu mă găseai niciodată, deși mă ascundeam de fiecare dată în acelaș bujor! 
- Mie îmi plăcea să joc elastic cu furnicile, deși îmi agățam mereu aripile. 
- Da, da. Îmi amintesc. Apoi îți luai zborul, supărată.
- Dar Bubu, mai știi când...
Becurile caruselului încep să se aprindă rând pe rând, și o muzică veselă duduie din boxele supra-uzate. Din cauza basului prea puternic, un copilaș începe să plângă. De lângă un bărbat-bine, o tânără mama fuge spre copil, îi prinde capul în mâini, îi rearanjează căciula, și-l liniștește. Îl așează din nou pe căluț, se asigură că s-a calmat, și se alătură din nou, zâmbitoare, bărbatului, de unde în liniște, se vor bucura de zâmbetul zăpăcitor al copilului lor. Caruselul începe să se învârtă tot mai tare. Buburuza și Bubulina sunt sus pe țeava rece de metal, dar sunt prea departe de noi pentru a le putea vedea. Nu vom ști niciodată dacă au supraviețuit vitezei și vântului în drumul lor spre viața de mămăruță adultă. Dar pe măsură ce căluții prind avânt, cele două mămăruțe se țin aripă de aripă, bulină de bulină, și construiesc, fără să știe, încă o amintire din copilărie...

vineri, 20 februarie 2009

t r e i

... Scrisoare la trei luni de la plecare ...



Manu drag,

Afla despre mine ca sunt bine, sanatoasa si fericita, chiar daca pe pamant totul nu e bine, putin e sanatos, si mai nimic nu e fericit. Iernile sunt tarzii, verile sunt lungi, frunzele cad, ghioceii apar, soarele rasare si apune, ca iar sa se intoarca la capatul pamantului, si sa inceapa din nou, aceleasi rotiri. Si in toata ameteala asta astea, totul, I mean totul este desertaciune.

M-am intors din Elvetia cu mare entuziasm, cu o minte limpede si cu planuri clare (in ciuda alcatuirii mele mentale haotice, desi nu intamplatoare). Oricum o intorc si o sucesc, plecarea asta a fost terapie curata. Am invatat mult, am gustat mult, am curatat mult din mintea si inima mea. As fi preferat sa te intalnesc inapoi in vama unde te-am vazut ultima data, chiar cand ieseam din tara. Ai venit sa ma vezi, aminteste-ti! Erai putin suparat ca n-ai putut conduce tu masina – inca nu aveai carnet. Dar stii ca m-am bucurat sa te vad oricum! Little did I know...

Deci dupa toata branza asta, am aterizat inapoi in cea mai dureroasa sesiune ever to exist. Ca sa nu mentionez (re)adaptarea la viata acasa, la (re)vazut prieteni, la (re)conectat. A fost o etapa nebuna de tranzitie si trebuie sa marturisesc, nu cu putin dor. De cand m-am intors, ma tot gandesc! Scria SJF in cartea lui cam asa: “ma gandesc si ma gandesc si ma gandesc, si m-am gandit de milioane de ori pana la durere, dar niciodata pana la fericire!” Ma intreb, oare: cam cat trebuie sa te gandesti pana la uitare? Si mai mai intreb: este uitarea ceva cu adevarat dezirabil?

Aseara curatam cu mama planta pe care mi-ai dat-o azi-vara. Era miniona si avea cateva floricele roz! Ei, stiati ca planta aceea infloreste o singura data? Apoi se transforma intr-un fel de... tufa. Am luat si o bucatica din semnul tau de BMW si-am infipt-o in pamant. Defapt, daca ma gandesc mai bine, paul mi-a dat-o cu un biletel: “You might need it more than I do!”
Of, omule, cat (ne) esti de prezent!

In fiecare seara trec peste drum de parcarea de langa Cora unde faceai stopul cand te intorceai la Oradea, si unde ne mai intalneam din cand in cand. Daca ne-am fi intalnit si-n seara asta acolo, ti-as fi povestit pana la uitare. Ti-as fi zis fericita ca am dat cam 11 din 14 examene, dar ca am cedat inainte de ultimele. M-ai fi certat ca n-am mai mlta grija de mine. Sigur ca orice fiiinta are limitele ei, dar eu le-am atins pe ale mele... Ti-as mai fi zis probabil ca am inceput sa lucrez. Despre asta ti-as fi tot povestit! :) Guess what? Am ajuns un ‘geek’ care sta 8h in fata calculatorului. Da, exact ca voi, pe care nu v-am putut intelege niciodata! Acum mi s-au deschis ochii! Si vad! Si mai este ceva si mai si: chiar imi place ce fac, so far. Asa nedefinit cum imi este inca, ti-as spune ca sunt Creative Director si ai fi mandru! Scriu web content pentru doua siteuri. “Important e ca scrii”, mi-ai spune. Da, important e ca scriu, si-mi place. E desigur alta zeama decat fitele de la teatru (de care nu m-am dezlipit de tot dar de care incep sa ma detasez). E si alta zeama de oameni. Da, am cunoscut o trupa intreaga de oameni frumosi si distractivi si meseriasi de la care invat multe. Dar e amuzant sa ma aud seara la plecare zicand: “pe maine” (si sa si astept “maine”). Cred ca n-am mai spus asta cu regularitate cam de cand eram in liceu (dar nici nu asteptam sa ma intorc, si sansele sa fi lipsit erau oricum enorme)... Sunt sigura ca ai fi incantat sa-mi cuprinzi entuziasmul si ca mi-ai da o salata intreaga de feedback.

Hey, ti-am zis ca am fost la colindat la tine anul trecut? Tare s-a mai bucurat mama ta, sora ta si Alin. Cu totii iti ducem lipsa cum nici nu-ti poti iagina!

In orice caz, in ultimele saptamani am fost tot ceea ce se numeste generic ‘varza’ (avem noi romanii niste expresii de ‘te crucesti’. ‘Te crucesti’, auzi-o si pe asta)... Mi s-au ars circuitele de stres si oboseala, si m-a chinuit o insomie zdravana. Dar am (oarecum) grija de mine si ma tratez sa-mi ies din starea aceea de non-, pe care o detest cu toata inima mea. Non-starea mea in care nu mai vreau nimic pentru ca nu-mi place nimic, sau poate imi place totul, nici nu stiu. Nu ma enerveaza nimic, dar sunt permanent iritata. Nu dorm noaptea, dar mi-e somn toata ziua. Nu-mi doresc nimic. Nu mi-e pofta de nimic. Nu vreau sa merg nicaieri. Nu vreau sa fiu nicaieri. As vrea sa-mi gasesc un ‘loc al nimicului’ ca-n cartea lui JSF. Deci ziceam ca-mi ies din starea asta, si au inceput sa ma enerveaza unele lucruri cum au inceput sa ma bucure alte, cum au inceput sa-mi revina poftele, dorurile, mirosurile, dorintele.

Ai vazut Den Brysomme Mannen (The Bothersome Man, 2006)? L-am vazut acum multa vreme la Arta. Regizorul isi imagina o lume ‘perfecta’ - undeva dupa moarte. Un fel de rai artificial - in care fiecare individ - desi neindividualizat, ci colectiv si relativ uniform – ducea o viata aparent perfecta. Ironic, era o lume fara copii, fara muzica - doar zgomot ‘de fundal’, fara probleme, fara solutii.
In lumea asta utopica... nu existau simturi. Alcoolul nu te ametea, ciocolata calda n-avea gust, redecorarea casei nu-ti dadea nici cea mai mica satisfactie... Era probabil o lume functionala, si aparent functiona bine... En fin, atmosfera filmului mi-a fost trist de cunoscuta in ultima vreme. Ti-as putea zice cum se termina filmul, dar n-am s-o fac!

Nu stiu de ce-ti pierd vremea cu filme artistice. Tot asa cum uneori ma intreb de ce-mi risipesc viata in maruntisuri si ganduri inutile ... Mai plang din cand in cand de dorul tau, da-mi trag doua palme si ma adun. Oricum, prietene, sa stii ca mi-e dor de tine. Rau de tot!

Imi imaginez uneori cum ai umplut raiul de retele de aur si cum “n-ai nici o treaba”. Si tot ce-ti povestesc eu aici despre lumea asta mizerabila valoreaza cat “un smoc de par lasat pe marginea vanei”. Stiu ca tot ce traiesti tu e atat de maret, incat sunt probabil penibila intre cuvintele si randurile astea care-ti transmit atat de putin. Dar copilule, as vrea sa-ti spun asa de mult! As vrea sa-ti cant la flaut si sa-ti arat cat de mare s-a facut Tiff. As vrea sa merg cu tine la mici si bere intre Cluj si Oradea si te sacait doar ca sa te vad zambitor, asa cum te stiu dintotdeauna. Of, om bun... Cum ai putut?! Cum ai putut sa te iei si sa pleci asa?

Am ramas aici - asa cum o spun de fiecare data - in lumea asta trista dar frumoasa. Si ma bucur de ce e frumos, si ma mai intristez traind rautatea crunta din care nu ne putem depasi pe noi insine.

I know I will see you on the other side, my friend. Poate-mi reinstalezi Leopardul. Azi la birou am primit un singur raspuns: “No, I will not fix your computer”! (dar sa nu ma intelegi gresit. Colegii mei sunt oameni buni, doar ocupati!)

Imi opresc aici cuvintele si te las sa-mi citesti gandurile!

Te imbratisez. Din nou. Si din nou. Si din nou.

Cu dor. Cu drag. Cu aceeasi prietenie,

Emma
... la trei luni dupa ce ai plecat spre Cluj, fara sa fi ajuns vreodata...

marți, 10 februarie 2009

01:23

noapte. nu. dimineata. proasta combinatie de stres, ganduri, oboseala, nostalgii amestecate cu cafea, coca-cola si mancare pe apucate au generat intr-o grava insomnie si urata durere de stomac. as vresa sa scriu despre toate lucrurile interesante pe care le-am citit in ultimul timp, as vrea sa scriu despre oameni si locuri, despre clatite si flori, despre declaratiile de dragoste pe care Liviu si Rodica Mocan si le intind unul altuia, dar gandurile nu-mi ajung mai departe de ultimele doua somnifere inghitite, care or fi adormit in drum spre efect.

when it doesn't rain, it snows. when I can't talk, I write. when I can't write, I sleep. But now I can't sleep, talk nor write. And it doesn't rain, and it doesn't snow...

intr-una dintre zilele urmatoare as vrea sa scriu despre filmele nominalizate la Oscar. pana in momentul asta, tot ce-am vazut m-a lasat cu o spranceana ridicata. oferta de anul asta mi s-a parut slaba cu S mare. adica Slaba. mai vorbim dupa ce vad si Milk.

pana atunci ... vise placute.

"in cautarea somnului pierdut",

Emma M.

marți, 3 februarie 2009

Dramatizare

Sunt obosita. Obosita si vreau sa plang. Sau macar sa ma plang. Sau macar sa dramatizez. De trei saptamani dramatizez - textul lui J.S.Foer. Azi am dat examenul. What a release. Am muncit pe examenul asta de mi-au sarit capacele... Si m-a lasat complet stoarsa si epuizata, in fata urmatoarelor 7 examene saptama asta... 
Chiar m-am gandit in ultima vreme la reactia noastra cand vedem o dramatizare/ecranizare, dupa ce citim o carte (si-mi amintesc debaturile cu E.C si M.T de pe vremea adolescentei cand M. incerca sa ne convinga cat de inutil e sa citesti o carte, cand poti sa vezi filmul. E. si cu mine eram antagonistele care sustineam cauza hartiei)... Oricum, aproape fara exceptie, cand primim un produs semi-mestecat in perspectiva celui crud, suntem dezamagiti. E atat de frumos universul pe care o lectura il creaza in noi ... atat de frumos si de personal. Ei bine, acuma de cand tot dramatizez si dramatizez, imi dau seama ce munca grea e defapt sa mesteci ideile altcuiva si sa le redai in alta forma, fara sa-i alterezi esenta. Va rog sa ma credeti, e cumplit! De azi inainte am sa mai inchid un ochi in fata dramatizarilor proaste (dar am sa-mi rezerv intrebarea: DE CE l-ai facut daca l-ai facut asa prost?).
Iar e trecut de 21:00 si sunt in acelasi birou ca azi-noapte. Alunec in voie. Ma simt teribil de obosita. Si incet-incet universul cuvintelor mele se prabuseste sub greutatea tuturor(a).

PS. Azi se dadeau pe strada baloane cu PNLul. Am vrut sa iau unul si sa-l sparg in sala de lectura. BOOM! ... si-apoi sa fug si sa ma ascund dupa usa. Probabil as fi facut-o daca as fi avut drum la sala de lectura... Sau daca macar usa n-ar fi fost de sticla! :)

luni, 2 februarie 2009

(a)zi de sesiune. just another.... Monday.

10:08 si mi-am luat in primire locul 64 al salii de lectura. Daca esti unul dintre aceia care vin cu laptopul la biblioteca, locurile la care poti sta aproape de priza se reduc la 5. Acum o sesiune si jumatate, am cumparat un prelungitor si un triplustecher si le-am donat acestei salisoare in care invat cam de pe vremea examenului de capacitate. Aproape nimic nu s-a schimat de atunci. Am prins ‘in tranzitie’ o tanara roscata bibliotecare, dar care pare a nu fi avut structura necesara pentru 8h de liniste. (am stiut asta din prima zi cand am vazut-o fluturandu-si buclele si blugii stramti printre mese).
Meniul zile: trebuie sa finalizez URGENT dramatizarea romanului lui J.S.Foer. Examenul e maine si pana atunci trebuie sa dau ‘actorului’ care-mi va citi lucrarea textul finaliza. Ieri am pus ultimul punct la o analiza de vreo 6 pagini a filmului California dremin’ (nesfarsit), lucrare pe care trebuie s-o recitesc, corectez, trimit. Data finala: joi. Miercuri, examen la jurnalism: Analiza media. 6 analize+o lucrare finală. Nu am scris decat una bucata analiza pe o structura narativa. Time is ticking. Vineri, alt examen. Sambata, alte 3 examene. Duminica, data finala pentru trimiterea unei alte analize de jurnalism on-line. 
10:21 si sala incepe sa se ingramadeasca. 
Cineva vorbeste la telefon. De ce vorbeste cineva la telefon in sala de lectura? Domnisoara de langa mine studiaza franceza: le plus-que-parfait de l’indicatif. Are un scris de mana superb. Si-un ceas superb.
11:12 soarele bate direct pe mine. Vreau sa ies la cafea, dar doar dupa ce termin actul II!
11:25 actul III are17 pagini. Cam mult... Ce se taie? Ce ramane?
11:59. Am terminat actul III. Ies la cafea. Am fost productiva. 
12:25 sunt inapoi la 64 cu cafea, suc de pere, iaurt, covrigi si mini snickers. Cand s-au si facut covrigii 1.2 lei/bucata?
13:43 vine cris. Impartim o masa :) Intre noi: un termos de cafea, o cana de cafea, o sticla de suc de pere, o sticla de apa, un iaurt. Nu mai incapem de albume, foi, notite, carti, laptop. As vrea sa vorbesc cu ea. Tot timpul. Nu pot! 
Citesc:
M-am gandit la toate lucrurile pe care oamenii si le spun mereu unii altora, si la cum va muri toata lumea, fie ca asta se va intampla intr-o milisecunda sau in cateva zile, sau in cateva luni sau in 76,5 ani, daca tocmai te-ai nascut. Tot ce se naste trebuie sa moara, ceea ce inseamna ca vietile noastre sunt ca zgarie-norii. Fumul se ridica mai repede sau mai incet, dar toti zgarie-norii ard si toti suntem captivi inauntru rau.
17:40 Cristina pleaca.
18:52 TERMIN! Fac o plimbare pe centru. E liniste. Si rece. Incerc sa ma duc sa-mi listez textul.
21:44 si sunt inca in cladirea facultatii. Obosita si stresata. Pana la 22:00 trebuia sa duc DVDurile inapoi la centrul de inchiriere din Manastur.