miercuri, 29 aprilie 2009

Viața de om mare


Acest text care vorbeșe despre perioada de tranziție din viața mea e o un puzzle de file personale. Chiar dacă am ales să-l public, fiți blânzi în a mă judeca. O parte din el e scris cu o zi înainte de o discuție 'serioasă' cu șeful meu. A doua parte e scrisă, ironic, cu o seară înaite de a primi un mail 'grav' (dar pozitiv) de la el. Deși tind să dau dovadă de un ton negativ, între rânduri citiți optimismul care vine din încrederea că toate lucrurile, fără excepție, vin din mâna lui Dumnezeu. Și atâta vreme cât suntem în El, nu avem de ce ne teme.
[Momentan sunt angajată pe postul de Director Creativ în firma Lateral, și scriu pentru
www.captivatingromania.ro
www.explorra.com - coming soon]


[8 aprilie/20 aprilie/29 aprilie]
Azi am o zi 'în premieră'! Azi e a doua zi de Paște, azi sunt în vacanță și tot azi sunt liberă de serivici. Azi am dormit până la 11, azi n-am făcut nimic concret, și nu, nu m-am simțit vinovată. Defapt, mă simt grozav. Azi mi-am băut cafeaua în liniște pe balansoar, la soare. Azi am avut vreme să mă gândesc la toate lucrurile de care n-am avut vreme în ultimele două luni. Azi am citit. Azi am stat. Azi...

Săptămâna trecută (n.a. 16 aprilie) s-au împlinit două luni de când, spre îngrijorarea bunicilor și mândria părinților, le fac pe toate: primul an de masterat în artele spectacolului, ultimul an de facultate la jurnalism, un full-time job la firma Lateral (plus repetițiile săptămânale ale corului Conspirito, câte-un ping-pong până la Rast la Dunăre, câte-o întâlnire lunară de organizare, o alta săptămânală și alte sporadice). Mi-a plăcut întotdeauna să mă țin ocupată. A face îmi dă un sentiment bun, și cred că sufăr de o sadică plăcere de a-mi împinge toate limitele.

Așadar de când lucrez Lateral, îmi lipsește ocazional viața de student liber și veșnic (pre)ocupat: îmi lipește mirosul de lemn vechi și de cărți uzate din biblioteca (spațiul fabulos în care se întâmplă în mod miraculos totul, low profile). Mi-e dor să apuc în fugă doi covrigi de la colțul străzii și să-i amestec cu broscuțele verzi de la cofetărie. Mi-e dor să am geanta burdușită de cărți, cursuri, agrafe de păr și de hârtie, caiete de notițe, 7seri, resturi de bilete de teatru și film, biscuiți, ciocolată, o sticlă de ceai verde sau de apă, și gaura neagră a genții verzi în care se pierd ireversibil toate mărunțișurile universului. Mi-e dor să întâmpin primăvara pe-o bancă lângă o cafea cu lapte și să simt aroma trecătorilor. Mi-e dor de pulsația centrului vechi. Mi-e dor să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți pe stradă, și mi-e dor să intru la un film aleatoriu pentru că, întâmplător, eram în trecere prin fața cinematografului. Mi-e dor de afișele (de hârtie) evenimentelor din Cluj, devenite informația unui click și-a unui thrailler. Mi-e dor să împart o baghetă cu porumbeii din Matei și mi-e dor să mă prindă ploaia în balerini. Mi-e dor de toate tantile bătrâne de la care cumpăr flori, mi-e dor de vărzărie, mi-e dor să ascult conversațiile necunoscuților, mi-e dor să stau pe internet pe Eroilor, așteptând să treacă vremea. Sau poate ploaia. Sau neașteptând nimic, doar stând.

Și cu tot dorul ăsta, cu greu m-aș întoarce la mărunțișurile din lista asta. Într-adevăr, toate lucrurile sunt frumoase la vremea lor, și simt cum încet-încet vremea lor trece. A venit vremea noului și-a proaspătului. De când lucrez și viața mea 'liberă' s-a scurtat cu 8 ore pe zi, am căpătat o altă dimensiune a timpului, a muncii, a realității și a iluziei. Am văzut cum se schimbă ierarhia priorităților, dar am văzut că poți face cu plăcere ce trebuie să faci. Am descoperit o mână (două, defapt) de oameni minunații, oameni cu pasiuni, oameni harnici, oameni veseli. Am citit mult, am scris mult. Am învățat ceva nou despre eficiență, am învățat ceva nou despre mine.

Și dacă cineva, cândva, din spatele unui monitor, va descoperi un colț de lume nouă printre cuvintele mele, va ști ceva mai mult sau va fi măcar puțin mai curios cu privire la minunățiile lăsate de mâna lui Dumnezeu sau construite de mâna omului, atunci mă pot declara un om pe deplin satisfăcut.

Amestec

20:16 și liniștea din birou amestecată cu semi-întunericul serii îmi dau o (non-)stare ciudată. Satisfacția de a termina un nou articol (Top 10 amazing theaters in the word - pentru Explorra care va veni) amestecată cu un entuziasm obosit și cu prea multă cafea îmi provoacă un tremur ușor al mâinilor și-o sacadare a ideilor. 1 mai muncitoresc. Va fi acasă? Va fi pe munte? Va fi pe șantierul Habitat? Va fi la birou? Va fi în ploaie? Pe birou, lângă mine, zac în dizgrație două suporturi de curs: Presa de Opinie și Sociologia Comunicării. A venit timpul să stau peste program și să mă ocup de ale sesiunilor care bat la ușă. Aș vrea să le răspund: Ocupat! Lucrez! Închis! sau orice altceva. Dar e din nou momentul să mă mobilizez. Vreau să le fac pe toate. Și vreau să le fac bine! Vreau și știu că pot! Pentru că această boală a împingerii limitelor este incurabilă. Îmi place unde și ce lucrez. Și-mi place unde și ce învăț. Și-mi place să le fac pe toate. Pentru că sunt un amestec de încăpățânare și ambiție! Pentru că viața e un amestec de plăceri și datorii. Pentru că orice amestec de calitate produce zeamă. Și asta e zeama în care trăim!




marți, 21 aprilie 2009

The fourth in the Trilogy


Aceasta este a patra -și ultima- poveste din șirul întâmplărilor mămăruțelor mele. Bogdan a ajuns la trei bucăți narative, pe când Mihai s-a lăsat după primul episod. Am încercat ceva ușor diferit de data aceasta. Am stabilit un subiect: clișeul, și o tema: sky is the limit. Apoi ne-am propus reciproc câte o fotografie.
Textul lui Bogdan după fotografia aleasă de mine: despre impacturi și așteptări.

Textul meu după fotografia lui Bogdan:

Eseu filozofic explicativ gol și personal

Mămăruțele mele trăiesc bine mersi pe-un fir de iarbă unde-și scriu jurnalele și-și construiesc bucată cu bucată amintirile. În timp ce eu îmi încarc sufletul cu probleme care nu sunt ale mele și mintea cu frământări bine prăjite, ele își joacă joaca, își cântă cântarea și-și zboară zborul. Eu nu le-am creat pe Bubulină și pe Buburuză, ci eu cel mult mi le-am însușit. Le-am adus mai aproape de mine și le-am încărcat cu libertatea care e tot mai puțin a mea. Le-am lăsat să se joace cu toate limitele și să-și cucerească singure mărginirile.

Aș vrea să am curajul să le nimicesc pentru că în joaca aceasta nu ai cum să ieși câștigător, dar pentru că Bubulina și Buburuza nu sunt ale mele, am să le dau drumul. Am să le dau drumul pentru că 'happyendingurile' sunt un clișeu, am să le dau drumul pentru că le iubesc, am să le dau drumul pentru că le invidiez. Oricum am să le dau drumul, dar nu am să le dau drumul oricum.


Final deschis cu abuz de clișee:

Nu trecuse mult de când Bubulina și Buburuza se întorseseră de la oraș. Micuța comunitate de mămăruțe forfotise în jurul lor în ultimele zile, și acum cele două prietene se simțeau precum două vedete epuizate. Văzuseră lumea, cunoscuseră faima, și acum stăteau din nou sprijinite pe marginea gardului de sârmă. Cum că celebritatea nu te face fericit, asta o știe oricine. Că dragostea nu poate fi cumpărată, asta o știa Bubulinul mai bine decât oricine altcineva.

Bubulinul era o mămăruță timida și grăsuță, cu o moacă de tocilar sprijinită într-o pereche de ochelari negri rotunzi. Da, Bubulinul era orb. Și da, Bubulinul iubea Bubulina, deși nu, Bubulina nu iubea Bubulinul. Era simpatic, deși uneori făcea glume stupide. Bubulinul avea o inimă mare și un suflet blând. Era o victimă, dar nu se plângea. El îi aducea Bubulinei mini-trandafiri roșii cu coadă lungă și curățați de frunze până aproape sus. Îi mai compunea și câte o poezie, și cândva, într-o joi seara, îi și cântase la geam o serendadă, suflând într-o frunză aproape uscată. Dar Bubulina nu avea ochi pentru Bubulin. Era și ea oarbă, dar altfel. Ea era populară, pe când el era un nimeni. Și oricât a încercat el să-i construiască o casă și un vis, averile lui nu-i putea cumpăra dragostea, și iată, nici măcar mila.

Deci Bubulina și Buburuza stăteau sprijinite pe gardul de sârmă și se uitau la cerul colorat de apusul fierbinte. Încet-încet, una câte una, apăreau stelele. Nu, mămăruțelor nu le ajunsese. Adrenalina aproape le înălbise bulinele, dar lor nu le era suficient. Avântul acesta nestins le ardea înăuntru și le provoca mereu și mereu la mai mult.
- Bubu, am o idee!
- Da?
- Da, Bubu. Da!
- Păi, ce aștepți? Bagă!
- Auzi Bubu... m-am tot gândit. Mai știi cum făceam concurs pe creanga magnoliei, apoi peste balta de lângă școală, apoi cine se apropie mai tare de foc?
- Da, și am făcut concurs și cine mănâncă mai mulți pureci de plante. Apoi a fost caruselul. Și plecarea la Oraș...
- Bubu... vezi steaua aceea?
- Care?
- Cum care? Aia care se vede mai tare, zise Buburuza arătând către cer.
- Aham. Văd.
După o scurtă pauză:
- Te provoc!
- Mă provoci?
- Da, te provoc. Hai să vedem care ajunge prima acolo sus. Pe pământ ne-am plimbat în stânga și-n dreapta. Poate e momentul să cucerim o nouă dimensiune: sus-jos, și să ne schimbăm orizontul. Ce zici?

Nu departe se auzea sunetul tiptil al pașilor Bubulinului, și zgomotul pe care bastonul lui îl făcea în timp ce pipăia nisipul și pietrișul de sub piciorușe. Bubulina nu avea nici un chef de Bubulin, așa că fără să gândească prea mult a acceptat propunerea Buburuzei.
- Cine dă startul? întrebă Buburuza.
- Șșșșș! Mai încet că te va aude Bubulinul. Aș prefera să nu știe că suntem aici.
- Bubu, doar știi că pe tine te caută. De ce ești așa?
- Hai, dă startul rapid.
- Ok... Trei buline, două buline, o bulină, bum!

Și cele două mămăruțe au început să zboare tot mai sus și mai sus, nu știm până unde. Bubulinul le-a auzit zumzetul și după ce dezamăgit a lăsat trandafirul roșu să-i scape dintre unghiuțe, a oftat adânc și s-a întors în direcția de unde venise. Se simțea complet inutil. Dar știa că până la urmă, dacă iubești pe cineva cu adevărat, îl lași să zboare. Dacă se va întoarce, e pentru tine, dar dacă nu se va mai întoarce niciodată, n-a fost să fie.

Bubulinul a rămas cu ochii în soarele pe care nu-l vedea, pentru că nu-i așa, dragostea este oarbă... Iar Bubulina și Buburuza încă explorează spațiul celest în căutarea fericirii prin mijlocul libertății totale, pentru că, nu-i așa, toți ne imaginăm că dincolo de toate limitele, e Fericirea!

luni, 20 aprilie 2009

c i n c i: 19



foto: Bogdan Stănescu

Nouăsprezece

Nouăsprezece a fiecărei luni e ziua de aducere aminte. E ziua în care atunci când crezi că ai uitat, îți dai seama că asta nu se va întâmpla niciodată. Nouă mii nouă sute Nouăsprezece minuni și-o întâmplare ciudată. Atât a fost povestea lui.
Cinci luni mai târziu tăcerea e și mai adâncă, amintirile tot mai multe, și regretele tot mai palide.
Cinci luni mai târziu și încă visez.
Cinci luni mai târziu și încă zâmbesc melancolic.
Cinci luni mai târziu și încă oftez greoi.

Cinci luni mai târziu ziua morții și ziua Învierii au fost una și aceeași. Și nădejdea vieții de după moarte a fost mai palpabilă ca niciodată. Pentru prima dată m-am uitat la lumânările aprinse pentru Adormiți cu alți ochi, și-am cântat Hristos a înviat din morți cu altă inimă.

Și roata se învârte: după ultima dată, vine prima dată. Dar niciodată la fel.