joi, 24 septembrie 2009

Camino de Santiago (3)

Cum e cu șosetele? Inițiere în arta spălării eficiente: avantaje, dezavantaje, pericole, sfaturi utile

Când pleci de acasă pe 16 zile cu rucsacul în spate, inevitabil te identifici cu viața unui melc (mai ales când de deplasezi lipa-lipa 300km). Căsuța ta cu tot ce ai nevoie (sau crezi că ai putea avea cândva, nevoie. sau dimpotrivă, știi că nu ve avea nevoie, dar te leagă emoțional de casă) stă cuminte înghesuită într-un rucsac care trebuie făcut, desfăcut și refăcut zilnic. Toate fleacurile sunt reduse la minim. Câte un articol pentru orice tip de vreme e tot ce târăști: un pantalon lung, un pantalon scurt, un pantalon lung care devine scurt, o flanelă etc. Povestea șosetelor reia același algoritm: o pereche de șosete lungi și subtiri, o pereche lungi și groase, scurte și subțiri, scurte și groase, si o pereche scumpe, (teoretic) valabile pentru orice tip de vreme.
 
Acuma, șansele ca vremea să fie neschimbată doua zile consecutive sunt, trebuie sa recunoaștem, imense, deci șosetele trebuiesc zilnic spălate și puse din timp la uscat pentru a nu fi atârnate a doua zi în exteriorul rucsacului (ceea ce am făcut cam 10 zile din 14). Spălatul șosetelor nu e totdeauna cea mai agreabilă activitate dupa 20, 25 sau chiar 30 km de mers pe jos, dar necesitatea acestei acțiuni nu va fi discutată aici.

29 iulie, Fonfria. Încă o zi caldă în Spania plină de farmec(e). Albergul e nou, condiții excelente de cazare. O baie pentru cei câțiva bărbați, o baie pentru grămada de femei. După alte 40 de persoane care s-au săpunit în aceeași cabină de duș, îmi vine rândul. Apa fierbinte îmi relaxează toți mușchii când, într-un moment de neatenție, piciorul stâng îmi alunecă în spate și reuseșc să mă opresc direct cu umărul drept pe marginea căzii. Scena nu se oprește aici, și ca într-un film documentar cu imagine slow-motion, dau cu capul de pământ și cu ochiul de muchia scăldătoarei. Un ochi vânăt, un umăr mov și o tăietură pe spate m-au însoțit restul drumului de peste 100km.

Așa învață omul, după ce dă cu capul. Din ziua aceea n-am mai intrat în duș cu șlapii în picioare, ci, precaută și practică, am început să intru sub apă în șosete. Prima experiență de acest fel a fost o luptă conștientă între minte și trup. Se întâmplă așa:
Intri în baie. Dezbrăcat, în fața dușului, cu șosetele in picioare, apa pornită și conștient de ridicolul situației, vrei să intri în cadă. "Ce faci? Nu poți intra, doar ești îmbrăcat", îți spui. "Cum să fiu îmbrăcat? Sunt gata de duș!" "Cum să intri în duș cu hainele pe tine?" "Care haine?". Prima dată acest monolog dialogat durează minim 30 de secunde. A doua oară cam 15. A treia oară intri sub apă și începi să râzi de unul singur.

Avantajele acestei proceduri sunt:
- nu aluneci în duș, nu-ți spargi capul, nu-ți învinețești ochiul, nu te tai, nu te lovești, nu te învinețești, și deci, când ieși de sub apă, nu areți ca victima unui abuz.
- prin șosetele murdare trece mai multă apă și mai mult săpun decât dacă le-ai spăla manual.

Pericolul acestei metode este sa uiți să-ți speli picioarele, și să rămâi cu picioare murdare în șosetele cu miros de balsam de păr.
Tot secretul este ca în permanență să ai în picioare minim o șosetă, dacă decizi să o speli pe cealaltă în mână. Sigur, cu adevărat provocator devine momentul în care decizi să speli două perechi de șosete în loc de una, și în mijlocul dușului ești complet ud, sub apă, dar cu picioarele uscate din nou.

Această metodă de spălare a șosetelor se complică în cazul șosetelor scumpe despre care vorbeam anterior, care pretind să rămâna uscate în orice condiții.
Am căutat să extind această metodă extrem de eficientă și la spălarea tricourilor, pantalonilor, etc., demonstrând universalitatea procedurii, dar când mi-am dat seama că această metodologie nu este aplicabilă și în cazul gecii de ploaie și vânt, am renunțat.

Mi-a mai rămas doar să răspund curiozității mamei: dacă ți-ai spălat șosetele în picioare, acum să te văd cum le întinzi!

(urmează: RE:LEVANT)

miercuri, 23 septembrie 2009

Camino de Santiago (2)


Oamenii: L. F. J. O.

Oamenii pe care îi întâlnești pe un asemenea drum sunt incredibil de mulți, și, evident, de variați. Am să mă opresc doar la câțiva dintre, cei câțiva care mi-au sărit în ochi și pe care am avut bucuria să-i cunosc mai de aproape.
 
L.
Duminică la prânz - totul închis. Pe un drum ușor abătut de pe linia hărții, decidem să oprim pe o terasă (închisă, evident) sa ne tragem sufletul. Din gramada de scaune așezate frumos unul peste altul, scoatem două și ne așezăm pentru câteva minute. Nu peste mult timp, un spaniol însoțit de o nu-foarte-tânără-dar-nici-foarte-în-vârstă doamnă, vine să-și deschidă restaurantul. Ni se adresează respectuos, ne întreabă ce căutăm pe scaunele lui, și liniștit, intră în local. La fel de liniștită mă adresez mamei în limba maternă și continuăm discuția despre distanța până la următoarea localitate. Doamna L. care îl însoțea pe domnul-partenerul-dânsei se întoarce brusc către noi și cu un zâmbet larg afirmă:
- Și-s și românce.
L. e in din Oltenia, dintr-un sat nu departe de Craiova. Are în jur de 40 de ani și trăiește în Spania de cinci. N-a mai fost acasă de peste doi ani, deși are o fată de 14. Numără zilele până în august când va veni s-o viziteze. Restaurantul (Titanic) e afacerea ei și a spaniolului. Nu are pe cine lăsa când va pleca acasă, astfel încât pentru trei săptămâni restaurantul va fi închis. Va pierde bani, nu are ce să facă, dar ne zice că nu are pe nimeni de încredere în Spania.
L. gesticulează mult cu mâinile încărcate de inele de aur. Un ruj roșu și un parfum strident îi trădează accentul impecabil spaniol. Prin părul brunet i se zăresc lesne câteva fire cărunte în timp ce cu lacrimi în ochi ne povestește prin ce împrejurări a ajuns în Spania și câtă mizerie a opărit-o. În satul ei de acasă lucra la CEC, și când a ajuns în Spania s-a angajat la o româncă.
- Mă punea să-i tund gazonul cu foarfeca, deși în garaj avea mașina de tuns iarba. Nici nu vreau sa-mi amintesc!
L. s-a bucurat enorm sa ne întâlnească. Ne-a făcut o cafea, și pentru prima dată de când eram în Spania, lângă cana de cafea am primit două pliculețe  de zahăr în loc de unul. L. ne spunea că deși foarte mulți pelerini trec pe la ea în fiecare zi, sunt foarte puțini români.
- Acum două săptămâni a trecut un tânăr din România pe aici. Vorbea 16 limbi și dialecte. Nu mi-a venit să cred!
Probabil românii ajunși în Spania au altceva de făcut decât să se plimbe 800km pe jos. Un exemplu (parțial, recunosc) este al țigăncii care recent (atenție!) înghițise trei inele de aur cu diamant în valoare de 800.000 euro, dintr-o expozitie de bijuterii. Sigur că a fost prinsă înainte să iasă din încăpere, dusă la spital și tăiată în o mie de bucățele mărunte mărunte mărunte.
[Ok, recunosc, am o imaginație bolnavă, dar povești ca asta fac să(-mi) sară acul de la tensiometru. Revenind...]

... Și dacă înainte de criză, L. prepara și câte 110 porții de mâncare într-o zi zi, acum are zile în care face trei meniuri. Ne spune ca "în Spania nu poți face nimic dacă nu "te iei" cu un spaniol." Mii de români se întorc acasă după ani de zile de muncă în străinătate, unii dintre ei fără un euro de-o cafea.  Mă întreb doar dacă ar fi stat cuminți acasă în toți acești ani, oare chiar nu ar fi reușit să-și construiască un colț decent de viață?
  
F.
Pe F. l-am întâlnit "în mijlocul străzii". Căuta și el un albergue în Vega de Valcare. Ne-am oprit amândoi plini de suspiciune în fața unui refugiu argentinian, dar părea atât de improvizat încât am mers mai departe. Ne-am reîntâlnit seara la cină, și-am aflat așadar despre F. (japonez, se vedea de la "o poștă") ca e, defapt, canadian. Profesor de anatomie la o facultate de medicină de lângă Toronto, F. începuse Camino de aproape doua luni, încă din Franța. Până la capătul traseului (Santiago de Compostela), F. va fi parcurs 1800km pe jos. Micuțul japonez-canadian era "tot o fibră", și ne povestea cum dintotdeauna a urcat munți. În toamna trecută - înainte ca partenerul lui să fi murit de cancer (mai 2009) după 31 de ani împreună - urcase Kilimanjaro.
F. era unul dintre cei mai sociabili oameni pe care i-am cunoscut pe Camino. Avea arta conversației în el, și cu cea mai transparentă naturalețe, reușea să găsească subiecte de discuție cu oricine, indiferent de vârstă sau de țară. Pentru că era în formă maximă, era primul care ajungea la albergue. Apoi îi aștepta pe ceilalți, și până seara reușea să strângă în jurul lui un grup întreg și să pună pe picioare lupte de idei și schimburi inter-culturale. Vize, politică, acorduri între state, istorie, vinuri, traduceri de cuvinte, bancuri, argumente, contra-argumente erau toate consumate în discuțiienorm de plăcute din care, fără prea mare dificultate mi-am dat seama că F. venea din înalta societate, și asta nu pentru că ar fi avut o atitudine superioară (pe Camino toți sunt egali: se trezesc devreme, umblă, obosesc, îi dor cioantele, mănâncă, dorm).
 
F. m-a făcut - fără să vrea și fără să știe - să îmi pun din nou problema homosexualilor și a maturității societății românești. De ce, pentru noi, un gay trebuie să fie travestit sau cel puțin îmbrăcat dubios, și cu siguranță un bărbat tânăr, frumos, narcisist, deconstruit sexual? De ce el nu poate căpăta chipul unui japonez-canadian de peste 50 de ani, profesor, care a trăit 30 de ani alături de același partener? Nu, nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Poziția mea față de pederaști (și mai ales față de agresivitatea cu care aruncă "into your face" victimizarea lor socială) rămâne neatinsă. Dar am perceput din nou opinia publică autohtonă ca pe una împiedicată în clișee și stereotipii. Mă opresc aici înainte să ofensez pe cineva :).

 J.
Pe J. l-am cunoscut în fața unui albergue, într-una dintre serile în care căutam un izvor de internet. Deși îl mai văzusem de câteva ori pe parcursul călătoriei și schimbaserăm câteva indicații, în seara aceea în Foncebadon mi-a povestit mai multe despre călătoriile lui pe Camino. Anul acesta era pentru prima oară când îl parcurgea de la un capăt la altul dintr-o suflare, deși era a treia oară pe traseu.

J. era profesor de spaniolă la un ONG care se ocupa, printre altele, de refugiați. Mi-a spus că îi întreabă pe elevii lui un singur cuvânt în limba maternă, un cuvânt pe care l-a învățat în toate limbile. După câteva secunde de liniște în care se scufundase probabil adânc în memoria lui, prinsese o scoică și urcă înapoi la aer, mi-a spus cu entuziasm în glas: MULTUMESC!
- Ce frumos!, mi-am spus. Ce frumos cuvânt de reținut în toate limbile!
Și m-am întrebat tot atunci, dacă ar fi să aleg eu un cuvânt, care ar fi ăla? Să tot fie NUCĂ?

O.
Despre O. nu știu nimic. Nimic, nimic. Am trecut pe lângă ea într-o zi, și de departe mi-am spus: probabil O. face un pelerinaj foarte spiritual. Judecând după ghetele ei vechi și părul vâlvoi, mi-am dat seamă că era pe drum de multă vreme. Călca încet și greoi în sens invers direcției de mers a traseului, și deși era o ființă tare tânără, puteam citi în liniștea ei o profundă căutare.
O. a trecut pe lângă mine. Am salutat-o politicos așa cum se salută pelerinii când trec unul pe lângă altul, și O. mi-a răspuns doar dând din cap. Apoi a trecut mai departe, pășind pe nevăzut.
La ce se gândea O., n-am să știu niciodată. Pentru ce se ruga sau cu cine dialoga, sau cât mai avea să stea pe Camino, nici atât. Dar am realizat atunci câtă informație gratuită și complet nefolositoare schimbă oamenii între ei. Cât de mult vorbim, cât de puțin ne gândim la ce spunem, cât zgomot emitem, cât de puțin comunicăm efectiv.
O. era probabil unul dintre pelerinii care făcuseră jurământul tăcerii. Și când mă gândesc câtă liniște se face în om când ăși deschide sufletul, când închide gura și cască ochii, îmi vine să nu mai scriu nici un cuvânt. Mulțumesc, O., că mi-ai amintit ce prețioasă e tăcerea!

(urmează... Cum e cu șosetele? Inițiere în arta spălării eficiente: avantaje, dezavantaje, pericole, sfaturi utile)
 

luni, 21 septembrie 2009

Camino de Santiago

... pentru că viața "out there" e palpitantă și minunată, și e atât de intensă încât nu-mi mai lasă timp nici să respir - darămite să scriu despre ea - de aceea pe blogul mei e liniște de o vreme încoace.
Între 21 iulie și 6 august 2009 m-am întins împreună cu mama în cea mai lungă plimbare pe care am facut-o vreodată: o "plimbare" (dacă poate fi numită astfel) de două săptămâni și peste 320 km parcurși - da, pe jos - în nodrul Spaniei. Câteva din notițele, impresiile și experiențele acestei călătorii am să le public, pe rând, în zilele următoare...

(non) Motivații
Când am decis să plec în Spania să parcurg ultimii 300km din pelerinajul de 800km dintre St Jean Pied de Port și catedrala din Santiago, nu mi-am pus foarte serios întrebarea: de ce fac asta? Nu am căutat alte justificări decât cele care îmi încolțiseră instantaneu în minte când mama m-a invitat să merg cu ea: provocarea (fizică), timp cu ea, și, nu în ultimul rând, un moment de respiro în care să-mi prin viața din urmă, să expir stările neconsumate în urma mulțimii de evenimente din ultimele luni și să inspir un aer nou.
Nu cred că mi-aș fi făcut față mai mult decât cele două săptămâni. Nu aș fi stat o zi în plus, nu aș fi venit acasă o zi mai repede. M-a întrebat mama: acuma că ai văzut condițiile de stat și de mers, că ai experimentat efortul fizic și psihic, acum, dacă ar fi să poți alege sau schimba ceva la drumul nostru, ce-ai face diferit?
- Nimic!, i-am răspuns fără să stau prea mult pe gânduri.
Și dacă întorcându-te dintr-o călătorie poți spune că nu ai schimba nimic, atunci trebuie să fi fost cu adevărat o Experiență!

Ce, cum, unde
Ruta franceză - și cea mai frecventată - a pelerinajul cunoscut sub numele de El Camino de Santiago (drumul spre Santiago) începe din sudul Franței și consumă cam o lună de zile pentru toți cei 800km de la un capăt la celălalt. În timp ce mulți aleg să-l pargurgă pe tot dintr-un șut, alții îl străbat pe bucăți, sau, mai simplu, încep direct din miez.
De oriunde alege să înceapă drumul (minim 100km distanță de Santiago) pelerinul va primi un Credencial del Pelegrino (pașaport de pelerin) pe baza căruia se poate caza la albergurile de pe drum unde pe un preț de 3 până la 9 euro pe noapte, beneficiază de apă caldă, un pat curat, și, cu puțin noroc și de o mașină de spălat, internet etc.
Drumul nostru a început la Leon, cam 310km de Santiago. Am zburat din Cluj la Madrid unde am poposit peste noapte. A doua zi am luat primul tren și 4 ore mai târziu eram în Leon. Nu foarte odihnite dar extrem de enzutiasmate, am reușit să plecăm efectiv din Leon în jurul orei 11. Pentru prima zi ne-am propus 8km până la prima cazare, dar am sfârșit prin a face pe toți 22.2km până la următoarea, în Viladangos del Paramo. Zilele următoare am făcut între 18 și 30 km/zi cu plecare la 6 sau 7 a.m. și prăbușirea undeva după prânz. Traseul e foarte bine marcat prin săgeți galbene sau simbolul pelerinului pe acest drum: o scoică. Am întâlnit foarte mulți oameni din toată lumea - am să scriu despre cei câțiva care ne-au devenit mai apropiați. În fond, eram ca peștii într-un banc (n.a. banc de pești) care chiar dacă nu "înoată" în tandem, mai devreme sau mai târziu tot se întâlnesc.
Drumul merge kilometri întregi în paralel cu șoseaua, trece prin orașe, peste munte, printre mori de vânt sau prin păduri de eucalipt. Scenariul se schimbă undeori la câteva zile, alteori de câteva ori pe zi. Și pentru aceia care se întreabă, nu, nu e plictisitor.

(urmează... Oamenii: L. F. J. O.)