Camino de Santiago (2)

Oamenii: L. F. J. O.

Oamenii pe care îi întâlnești pe un asemenea drum sunt incredibil de mulți, și, evident, de variați. Am să mă opresc doar la câțiva dintre, cei câțiva care mi-au sărit în ochi și pe care am avut bucuria să-i cunosc mai de aproape.

 

L.

Duminică la prânz - totul închis. Pe un drum ușor abătut de pe linia hărții, decidem să oprim pe o terasă (închisă, evident) sa ne tragem sufletul. Din gramada de scaune așezate frumos unul peste altul, scoatem două și ne așezăm pentru câteva minute. Nu peste mult timp, un spaniol însoțit de o nu-foarte-tânără-dar-nici-foarte-în-vârstă doamnă, vine să-și deschidă restaurantul. Ni se adresează respectuos, ne întreabă ce căutăm pe scaunele lui, și liniștit, intră în local. La fel de liniștită mă adresez mamei în limba maternă și continuăm discuția despre distanța până la următoarea localitate. Doamna L. care îl însoțea pe domnul-partenerul-dânsei se întoarce brusc către noi și cu un zâmbet larg afirmă:

- Și-s și românce.

L. e in din Oltenia, dintr-un sat nu departe de Craiova. Are în jur de 40 de ani și trăiește în Spania de cinci. N-a mai fost acasă de peste doi ani, deși are o fată de 14. Numără zilele până în august când va veni s-o viziteze. Restaurantul (Titanic) e afacerea ei și a spaniolului. Nu are pe cine lăsa când va pleca acasă, astfel încât pentru trei săptămâni restaurantul va fi închis. Va pierde bani, nu are ce să facă, dar ne zice că nu are pe nimeni de încredere în Spania.

L. gesticulează mult cu mâinile încărcate de inele de aur. Un ruj roșu și un parfum strident îi trădează accentul impecabil spaniol. Prin părul brunet i se zăresc lesne câteva fire cărunte în timp ce cu lacrimi în ochi ne povestește prin ce împrejurări a ajuns în Spania și câtă mizerie a opărit-o. În satul ei de acasă lucra la CEC, și când a ajuns în Spania s-a angajat la o româncă.

- Mă punea să-i tund gazonul cu foarfeca, deși în garaj avea mașina de tuns iarba. Nici nu vreau sa-mi amintesc!

L. s-a bucurat enorm sa ne întâlnească. Ne-a făcut o cafea, și pentru prima dată de când eram în Spania, lângă cana de cafea am primit două pliculețe  de zahăr în loc de unul. L. ne spunea că deși foarte mulți pelerini trec pe la ea în fiecare zi, sunt foarte puțini români.

- Acum două săptămâni a trecut un tânăr din România pe aici. Vorbea 16 limbi și dialecte. Nu mi-a venit să cred!

Probabil românii ajunși în Spania au altceva de făcut decât să se plimbe 800km pe jos. Un exemplu (parțial, recunosc) este al țigăncii care recent (atenție!) înghițise trei inele de aur cu diamant în valoare de 800.000 euro, dintr-o expozitie de bijuterii. Sigur că a fost prinsă înainte să iasă din încăpere, dusă la spital și tăiată în o mie de bucățele mărunte mărunte mărunte.

[Ok, recunosc, am o imaginație bolnavă, dar povești ca asta fac să(-mi) sară acul de la tensiometru. Revenind...]

... Și dacă înainte de criză, L. prepara și câte 110 porții de mâncare într-o zi zi, acum are zile în care face trei meniuri. Ne spune ca "în Spania nu poți face nimic dacă nu "te iei" cu un spaniol." Mii de români se întorc acasă după ani de zile de muncă în străinătate, unii dintre ei fără un euro de-o cafea.  Mă întreb doar dacă ar fi stat cuminți acasă în toți acești ani, oare chiar nu ar fi reușit să-și construiască un colț decent de viață?

  

F.

Pe F. l-am întâlnit "în mijlocul străzii". Căuta și el un albergue în Vega de Valcare. Ne-am oprit amândoi plini de suspiciune în fața unui refugiu argentinian, dar părea atât de improvizat încât am mers mai departe. Ne-am reîntâlnit seara la cină, și-am aflat așadar despre F. (japonez, se vedea de la "o poștă") ca e, defapt, canadian. Profesor de anatomie la o facultate de medicină de lângă Toronto, F. începuse Camino de aproape doua luni, încă din Franța. Până la capătul traseului (Santiago de Compostela), F. va fi parcurs 1800km pe jos. Micuțul japonez-canadian era "tot o fibră", și ne povestea cum dintotdeauna a urcat munți. În toamna trecută - înainte ca partenerul lui să fi murit de cancer (mai 2009) după 31 de ani împreună - urcase Kilimanjaro.

F. era unul dintre cei mai sociabili oameni pe care i-am cunoscut pe Camino. Avea arta conversației în el, și cu cea mai transparentă naturalețe, reușea să găsească subiecte de discuție cu oricine, indiferent de vârstă sau de țară. Pentru că era în formă maximă, era primul care ajungea la albergue. Apoi îi aștepta pe ceilalți, și până seara reușea să strângă în jurul lui un grup întreg și să pună pe picioare lupte de idei și schimburi inter-culturale. Vize, politică, acorduri între state, istorie, vinuri, traduceri de cuvinte, bancuri, argumente, contra-argumente erau toate consumate în discuțiienorm de plăcute din care, fără prea mare dificultate mi-am dat seama că F. venea din înalta societate, și asta nu pentru că ar fi avut o atitudine superioară (pe Camino toți sunt egali: se trezesc devreme, umblă, obosesc, îi dor cioantele, mănâncă, dorm).

 

F. m-a făcut - fără să vrea și fără să știe - să îmi pun din nou problema homosexualilor și a maturității societății românești. De ce, pentru noi, un gay trebuie să fie travestit sau cel puțin îmbrăcat dubios, și cu siguranță un bărbat tânăr, frumos, narcisist, deconstruit sexual? De ce el nu poate căpăta chipul unui japonez-canadian de peste 50 de ani, profesor, care a trăit 30 de ani alături de același partener? Nu, nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Poziția mea față de pederaști (și mai ales față de agresivitatea cu care aruncă "into your face" victimizarea lor socială) rămâne neatinsă. Dar am perceput din nou opinia publică autohtonă ca pe una împiedicată în clișee și stereotipii. Mă opresc aici înainte să ofensez pe cineva :).

 J.

Pe J. l-am cunoscut în fața unui albergue, într-una dintre serile în care căutam un izvor de internet. Deși îl mai văzusem de câteva ori pe parcursul călătoriei și schimbaserăm câteva indicații, în seara aceea în Foncebadon mi-a povestit mai multe despre călătoriile lui pe Camino. Anul acesta era pentru prima oară când îl parcurgea de la un capăt la altul dintr-o suflare, deși era a treia oară pe traseu.

J. era profesor de spaniolă la un ONG care se ocupa, printre altele, de refugiați. Mi-a spus că îi întreabă pe elevii lui un singur cuvânt în limba maternă, un cuvânt pe care l-a învățat în toate limbile. După câteva secunde de liniște în care se scufundase probabil adânc în memoria lui, prinsese o scoică și urcă înapoi la aer, mi-a spus cu entuziasm în glas: MULTUMESC!

- Ce frumos!, mi-am spus. Ce frumos cuvânt de reținut în toate limbile!

Și m-am întrebat tot atunci, dacă ar fi să aleg eu un cuvânt, care ar fi ăla? Să tot fie NUCĂ?

O.

Despre O. nu știu nimic. Nimic, nimic. Am trecut pe lângă ea într-o zi, și de departe mi-am spus: probabil O. face un pelerinaj foarte spiritual. Judecând după ghetele ei vechi și părul vâlvoi, mi-am dat seamă că era pe drum de multă vreme. Călca încet și greoi în sens invers direcției de mers a traseului, și deși era o ființă tare tânără, puteam citi în liniștea ei o profundă căutare.

O. a trecut pe lângă mine. Am salutat-o politicos așa cum se salută pelerinii când trec unul pe lângă altul, și O. mi-a răspuns doar dând din cap. Apoi a trecut mai departe, pășind pe nevăzut.

La ce se gândea O., n-am să știu niciodată. Pentru ce se ruga sau cu cine dialoga, sau cât mai avea să stea pe Camino, nici atât. Dar am realizat atunci câtă informație gratuită și complet nefolositoare schimbă oamenii între ei. Cât de mult vorbim, cât de puțin ne gândim la ce spunem, cât zgomot emitem, cât de puțin comunicăm efectiv.

O. era probabil unul dintre pelerinii care făcuseră jurământul tăcerii. Și când mă gândesc câtă liniște se face în om când ăși deschide sufletul, când închide gura și cască ochii, îmi vine să nu mai scriu nici un cuvânt. Mulțumesc, O., că mi-ai amintit ce prețioasă e tăcerea!

(urmează... Cum e cu șosetele? Inițiere în arta spălării eficiente: avantaje, dezavantaje, pericole, sfaturi utile)