t r e i

... Scrisoare la trei luni de la plecare ...

Manu drag,

Afla despre mine ca sunt bine, sanatoasa si fericita, chiar daca pe pamant totul nu e bine, putin e sanatos, si mai nimic nu e fericit. Iernile sunt tarzii, verile sunt lungi, frunzele cad, ghioceii apar, soarele rasare si apune, ca iar sa se intoarca la capatul pamantului, si sa inceapa din nou, aceleasi rotiri. Si in toata ameteala asta astea, totul, I mean totul este desertaciune.

M-am intors din Elvetia cu mare entuziasm, cu o minte limpede si cu planuri clare (in ciuda alcatuirii mele mentale haotice, desi nu intamplatoare). Oricum o intorc si o sucesc, plecarea asta a fost terapie curata. Am invatat mult, am gustat mult, am curatat mult din mintea si inima mea. As fi preferat sa te intalnesc inapoi in vama unde te-am vazut ultima data, chiar cand ieseam din tara. Ai venit sa ma vezi, aminteste-ti! Erai putin suparat ca n-ai putut conduce tu masina – inca nu aveai carnet. Dar stii ca m-am bucurat sa te vad oricum! Little did I know...

Deci dupa toata branza asta, am aterizat inapoi in cea mai dureroasa sesiune ever to exist. Ca sa nu mentionez (re)adaptarea la viata acasa, la (re)vazut prieteni, la (re)conectat. A fost o etapa nebuna de tranzitie si trebuie sa marturisesc, nu cu putin dor. De cand m-am intors, ma tot gandesc! Scria SJF in cartea lui cam asa: “ma gandesc si ma gandesc si ma gandesc, si m-am gandit de milioane de ori pana la durere, dar niciodata pana la fericire!” Ma intreb, oare: cam cat trebuie sa te gandesti pana la uitare? Si mai mai intreb: este uitarea ceva cu adevarat dezirabil?

Aseara curatam cu mama planta pe care mi-ai dat-o azi-vara. Era miniona si avea cateva floricele roz! Ei, stiati ca planta aceea infloreste o singura data? Apoi se transforma intr-un fel de... tufa. Am luat si o bucatica din semnul tau de BMW si-am infipt-o in pamant. Defapt, daca ma gandesc mai bine, paul mi-a dat-o cu un biletel: “You might need it more than I do!”

Of, omule, cat (ne) esti de prezent!

In fiecare seara trec peste drum de parcarea de langa Cora unde faceai stopul cand te intorceai la Oradea, si unde ne mai intalneam din cand in cand. Daca ne-am fi intalnit si-n seara asta acolo, ti-as fi povestit pana la uitare. Ti-as fi zis fericita ca am dat cam 11 din 14 examene, dar ca am cedat inainte de ultimele. M-ai fi certat ca n-am mai mlta grija de mine. Sigur ca orice fiiinta are limitele ei, dar eu le-am atins pe ale mele... Ti-as mai fi zis probabil ca am inceput sa lucrez. Despre asta ti-as fi tot povestit! :) Guess what? Am ajuns un ‘geek’ care sta 8h in fata calculatorului. Da, exact ca voi, pe care nu v-am putut intelege niciodata! Acum mi s-au deschis ochii! Si vad! Si mai este ceva si mai si: chiar imi place ce fac, so far. Asa nedefinit cum imi este inca, ti-as spune ca sunt Creative Director si ai fi mandru! Scriu web content pentru doua siteuri. “Important e ca scrii”, mi-ai spune. Da, important e ca scriu, si-mi place. E desigur alta zeama decat fitele de la teatru (de care nu m-am dezlipit de tot dar de care incep sa ma detasez). E si alta zeama de oameni. Da, am cunoscut o trupa intreaga de oameni frumosi si distractivi si meseriasi de la care invat multe. Dar e amuzant sa ma aud seara la plecare zicand: “pe maine” (si sa si astept “maine”). Cred ca n-am mai spus asta cu regularitate cam de cand eram in liceu (dar nici nu asteptam sa ma intorc, si sansele sa fi lipsit erau oricum enorme)... Sunt sigura ca ai fi incantat sa-mi cuprinzi entuziasmul si ca mi-ai da o salata intreaga de feedback.

Hey, ti-am zis ca am fost la colindat la tine anul trecut? Tare s-a mai bucurat mama ta, sora ta si Alin. Cu totii iti ducem lipsa cum nici nu-ti poti iagina!

In orice caz, in ultimele saptamani am fost tot ceea ce se numeste generic ‘varza’ (avem noi romanii niste expresii de ‘te crucesti’. ‘Te crucesti’, auzi-o si pe asta)... Mi s-au ars circuitele de stres si oboseala, si m-a chinuit o insomie zdravana. Dar am (oarecum) grija de mine si ma tratez sa-mi ies din starea aceea de non-, pe care o detest cu toata inima mea. Non-starea mea in care nu mai vreau nimic pentru ca nu-mi place nimic, sau poate imi place totul, nici nu stiu. Nu ma enerveaza nimic, dar sunt permanent iritata. Nu dorm noaptea, dar mi-e somn toata ziua. Nu-mi doresc nimic. Nu mi-e pofta de nimic. Nu vreau sa merg nicaieri. Nu vreau sa fiu nicaieri. As vrea sa-mi gasesc un ‘loc al nimicului’ ca-n cartea lui JSF. Deci ziceam ca-mi ies din starea asta, si au inceput sa ma enerveaza unele lucruri cum au inceput sa ma bucure alte, cum au inceput sa-mi revina poftele, dorurile, mirosurile, dorintele.

Ai vazut Den Brysomme Mannen (The Bothersome Man, 2006)? L-am vazut acum multa vreme la Arta. Regizorul isi imagina o lume ‘perfecta’ - undeva dupa moarte. Un fel de rai artificial - in care fiecare individ - desi neindividualizat, ci colectiv si relativ uniform – ducea o viata aparent perfecta. Ironic, era o lume fara copii, fara muzica - doar zgomot ‘de fundal’, fara probleme, fara solutii.

In lumea asta utopica... nu existau simturi. Alcoolul nu te ametea, ciocolata calda n-avea gust, redecorarea casei nu-ti dadea nici cea mai mica satisfactie... Era probabil o lume functionala, si aparent functiona bine... En fin, atmosfera filmului mi-a fost trist de cunoscuta in ultima vreme. Ti-as putea zice cum se termina filmul, dar n-am s-o fac!

Nu stiu de ce-ti pierd vremea cu filme artistice. Tot asa cum uneori ma intreb de ce-mi risipesc viata in maruntisuri si ganduri inutile ... Mai plang din cand in cand de dorul tau, da-mi trag doua palme si ma adun. Oricum, prietene, sa stii ca mi-e dor de tine. Rau de tot!

Imi imaginez uneori cum ai umplut raiul de retele de aur si cum “n-ai nici o treaba”. Si tot ce-ti povestesc eu aici despre lumea asta mizerabila valoreaza cat “un smoc de par lasat pe marginea vanei”. Stiu ca tot ce traiesti tu e atat de maret, incat sunt probabil penibila intre cuvintele si randurile astea care-ti transmit atat de putin. Dar copilule, as vrea sa-ti spun asa de mult! As vrea sa-ti cant la flaut si sa-ti arat cat de mare s-a facut Tiff. As vrea sa merg cu tine la mici si bere intre Cluj si Oradea si te sacait doar ca sa te vad zambitor, asa cum te stiu dintotdeauna. Of, om bun... Cum ai putut?! Cum ai putut sa te iei si sa pleci asa?

Am ramas aici - asa cum o spun de fiecare data - in lumea asta trista dar frumoasa. Si ma bucur de ce e frumos, si ma mai intristez traind rautatea crunta din care nu ne putem depasi pe noi insine.

I know I will see you on the other side, my friend. Poate-mi reinstalezi Leopardul. Azi la birou am primit un singur raspuns: “No, I will not fix your computer”! (dar sa nu ma intelegi gresit. Colegii mei sunt oameni buni, doar ocupati!)

Imi opresc aici cuvintele si te las sa-mi citesti gandurile!

Te imbratisez. Din nou. Si din nou. Si din nou.

Cu dor. Cu drag. Cu aceeasi prietenie,

Emma

... la trei luni dupa ce ai plecat spre Cluj, fara sa fi ajuns vreodata...