REPUGNANȚĂ

am ales cuvântul următorului exercițiu literar/de imaginație/estetic într-un moment prost. am ales un cuânt urât, scârbos chiar. m-am apropiat de el cam cum te apropii de o vană cu apă rece când trebuie să faci o baie și apa caldă s-a terminat acum 10 minute.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ într-o clipă în care 'a fi om' mă lovise direct în cap. e atât de obositor și uneori chiar plictisitor să stai închis în carapacea asta plină de reguli și limite , încât nu ar trebui să mă mire scârba și frustrarea în care trăim adesea.
pe de altă parte, suntem, defapt, atât de liberi, încât cred că nu știm ce să facem cu atât de mult spațiu, că suntem copleșiți și depășiți de el.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ cu gândul la toate momentele în care ne merge enorm de bine, dar trăim timorați și nemulțumiți. Mă sperie lipsa de emoții, inexistența unui spirit critic pozitiv, starea de existență, dar nu de trăire.

Și fără să mă explic mai mult decât e cazul, iată ce-am stors...

Bogdan, îmi cer scuze că te-am supus unui cuvânt atât de brutal!
creația ta, aici:
change the world


REPUGNANȚĂ

încâlcit între foile murdare ale istoriei
omul
mai obosit și mai scârbit ca niciodată
apatic, dezgustat și disgrațios
își ducea traiul în silă.
de azi.
pe mâine.

săpa pământul cu gândul la un trecut scăldat în raze de soare.
la o grădină cu lalele
la o ciorbă grasă

azi soarele parcă ardea prea tare
vara venise prea repede
și supa era prea subțire.

nu, nu se întâmplase nimic de ieri până azi.
și lipsa narativului din viața lui îl zdrobea,
fără șă-și dea măcar seama

apatia se acutiza pe măsura ce nimicul îi inunda colțurile nebănuite ale existenței
și pe măsură ce întrebări care-i păreau din ce în ce mai profunde îl făceau să trăiască
din ce în ce mai superficial.

strălucirea din ochii lui jucăuși se usca și se transforma într-o blazare aparent incurabilă
satisfacția pe care o avea după o zi de muncă
se pierdea în inutilitatea pe care o simțea în el
și de care nu avea unde fugi.

încerca să se cufunde mai tare și mai adânc într-o transparență artificială
și înghesuindu-se în văzul lumii, se ascundea defapt de el însuși.


visele lui, ambițiile lui, intențile, gândurile și ideile lui

amorțiseră pe un cer cu stele pălite
la care omul, sufocat de sine însuși
a uitat să mai privească

se compromiteau pe-o listă nesfârșită
de dorințe și încercări
la care revenea din când în când
și pe care o scotea vesel în vitrină
când câte un trecător curios și grăbit
se oprea să-i admire florile de peste gard
și să bea o cafea scurtă.

plictisit și împovărat
dezorientat și confuz
omul
nu vedea!

că defapt
soarele strălucește la fel ca altă dată
că pâinea e caldă
și că în fiecare dimineață
bunătățile Cerului se reînnoiesc

mereu cu ochii pe ceas
săpând la colțul lui de grădină
se gândea cu nostalgie la lucrurile care-i făcuseră cândva plăcere
ca și când ele n-ar fi aceleași
ca și când motivele lui de mulțumire
s-ar fi stins odată cu vântul care împrăștia praful pe stradă.
tot praful acela, și cu el,
toate lucrurile care-i făceau inima să tresalte.

resemnat,
omul
întorcea filă cu filă
caietul istoriei

fără să mai privească în ce direcție o apucă pașii lui
fără să aibă, defapt, o direcție
fără să caute o direcție
fără să lupte pentru o direcție

sprijinit de sapă

așteptând poate
ca cineva
oricine
oricine altcineva

să rupă ultimele pagini
să le mototolească
și să ilustreze restul cărții.

omul se gândea la vidul propriei sale existențe

și-ajunsese atât de departe în gândul lui
încât uitase drumul înapoi.