Om bun,
Să nu crezi nici un minut că m-am pierdut în numărătoarea lunilor de la plecarea ta, sau că m-am încâlcit între amintirile deformate ale vremurilor când mergeam la Felix împreună. Dimpotrivă. Realitatea morţii îmi dă târcoale din nou, când, rănită încă după brusca ta apunere, îmi privesc cu milă tăieturile şi zgârieturile.
E oarecum neplăcut să trăieşti cu adevărul morţii deasupra capului, fără să ştii cine va fi următorul lovit, fără să apuci să-ţi iei rămas-bun, fără să ai timp să te vindeci între două înmormântări. Unii ca tine mor pe când sunt mai plini de viaţă. Alţii cred că au dreptul să-şi ia viaţa. Alţii trăiesc o viaţă întreagă, au copii, nepoţi, si sa pregatesc de moarte fericiţi şi împăcaţi. Mă cutremur văzând câte abordări şi unghiruri are aceeaşi realitate: singurul lucru sigur în viaţă este moartea, şi asta mi-e tot mai clar.
Într-un fel asta îmi simplifică viaţa. E foarte uşor să evaluezi importanţa sau efemirtatea unui lucru sau unei decizii când îl pui faţa în faţa cu sfârşitul vieţii pentru analiză. Imediat îţi dai seama cât de (ne)important este. Dar reversul acestei abordări este o viaţă trăită în angoasă pe măsură ce vedem şi conştientizăm deşertăciunea în care ne învârtim şi care ne ameţeşte ca un carusel.
Aiurez. Aiurez cu dorul vremurilor când aiuream împreună. Oricum, în lumina unui întreg mănunchi de evenimente care s-au desfăşurat recent pe pământul ăsta trist dar frumos, am tânjit îndelung după sufletul tău împăciuitor şi blând. Îmi place să mi te imaginez citind poezii în Rai şi stând de vorbă cu îngerii... şi-atunci toate stelele pălesc umilite în lumina Luminii şi toată lumea se sfarmă ca un biscuite vechi şi uscat.
Te purtăm în suflet. Te pomenim. Ne amintim. Ne e dor. Te iubim.
Emma şi toţi aceia...
Să nu crezi nici un minut că m-am pierdut în numărătoarea lunilor de la plecarea ta, sau că m-am încâlcit între amintirile deformate ale vremurilor când mergeam la Felix împreună. Dimpotrivă. Realitatea morţii îmi dă târcoale din nou, când, rănită încă după brusca ta apunere, îmi privesc cu milă tăieturile şi zgârieturile.
E oarecum neplăcut să trăieşti cu adevărul morţii deasupra capului, fără să ştii cine va fi următorul lovit, fără să apuci să-ţi iei rămas-bun, fără să ai timp să te vindeci între două înmormântări. Unii ca tine mor pe când sunt mai plini de viaţă. Alţii cred că au dreptul să-şi ia viaţa. Alţii trăiesc o viaţă întreagă, au copii, nepoţi, si sa pregatesc de moarte fericiţi şi împăcaţi. Mă cutremur văzând câte abordări şi unghiruri are aceeaşi realitate: singurul lucru sigur în viaţă este moartea, şi asta mi-e tot mai clar.
Într-un fel asta îmi simplifică viaţa. E foarte uşor să evaluezi importanţa sau efemirtatea unui lucru sau unei decizii când îl pui faţa în faţa cu sfârşitul vieţii pentru analiză. Imediat îţi dai seama cât de (ne)important este. Dar reversul acestei abordări este o viaţă trăită în angoasă pe măsură ce vedem şi conştientizăm deşertăciunea în care ne învârtim şi care ne ameţeşte ca un carusel.
Aiurez. Aiurez cu dorul vremurilor când aiuream împreună. Oricum, în lumina unui întreg mănunchi de evenimente care s-au desfăşurat recent pe pământul ăsta trist dar frumos, am tânjit îndelung după sufletul tău împăciuitor şi blând. Îmi place să mi te imaginez citind poezii în Rai şi stând de vorbă cu îngerii... şi-atunci toate stelele pălesc umilite în lumina Luminii şi toată lumea se sfarmă ca un biscuite vechi şi uscat.
Te purtăm în suflet. Te pomenim. Ne amintim. Ne e dor. Te iubim.
Emma şi toţi aceia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu