Povestea trei

Introducere

Aceasta este partea a 3a dintr-o poveste care a început ca un exercițiu de creativitate și exprimare, dar și de voință. Împreună cu colegul meu Bogdan Stănescu (și ‘episodic’, Mihai Savu), ne-am provocat la un ‘duel’ care se dovedește din ce în cue mai palpitant.

Povestea 3, Bogdan: _____________

De data aceasta l-am lăsat/rugat pe colegul nostru Cristi Buda să aleagă fotografia în jurul căreia, folosindu aceleași personaje, să croșetăm o situație. Poza e din albumul lui personal, și pentru mine poza lui a fost cea mai provocatoare. De ce? Pentru că am vrut să-mi omor unul dintre personaje! Asta am simțit toată ziua în care m-am așezat, în sfârșit, să scriu. Dacă l-aș fi omorât frumos sau agresiv, cine știe? Dar cu siguranță l-aș fi sacrificat în modul cel mai neașteptat.

Cu toate astea, în timp ce încercam să înghesui în câteva cuvinte amestecătura de sentimente care îți dărâmă universul interior odată cu pierderea unui om drag, mi-am amintit argumentul lui Cristi când ne-a arătat poza:

- Vă dau fotografia asta că prea ați devenit serioși (cu poveștile voastre)!

Așa că mi-am păstrat personajele intacte și cât se poate de fericite. Poate doar nu m-am putut curăța complet de nostalgie…

Mi-am dat seama cu această ocazie că mi-e greu să combin dialogul cu narațiunea, din cauza sutelor de pagini de teatru scrise și citite. Nu o dată am început, inconștient, să notez indicațiile scenice. Dar să lăsăm vorbăraia. Here’s my baby:

O seara în familia Buburuzei…

Buburuza-mama și buburuza-tată, după cină, în bucătărie… Musafirii tocmai au zburat spre casele lor. Mama spală vase, tata bea un suc de flori, abătut.

Mama:

- Auzi dragă, ai văzut scrisoarea de la Buburuza? A ajuns ieri. Eram puțin îngrijorată…

- Și ce zice copila noastră?

- Fetele au ajuns bine și păreau încântate. Mi-a povestit despre drum și mi-a scris ce emoții a avut la zbor… Îmi amintesc și eu prima dată când am zburat, eram atât de speriată încât nu-mi puteam controla aripile!

- O lasă, și acuma tot așa faci! Nu mai știi când am plecat în căutarea stupului cu luna de miere cât de strâns te țineai de piciorușele mele?

- Ei, și tu… Eram mai mică atunci. N-aveam deât vreo două buline.

- Și-acuma ai ajuns plină de riduri! Azi-mâine o să-ți apară dungi negre pe spate, în loc de buline!

Tatăl râde zgomotos. Mama ia ‘un pumn’ de pureci rămași pe-o frunzuliță și aruncă după el. Îl nimerește drept în față, apoi purecii cad în paharul cu suc de flori de pe masă. Începe și mama să râdă. Tătal se ridică bosumflat. Mama se apropie de el zâmbăreață și-l înconjoară cu aripile înbulinate.

- Hai, hai! Ce ești așa serios în seara asta?

Tata iese dintre brațele mamei.

- Azi m-am întâlnit cu iepuroaica Ica în pădure, fugea spre casă șă-și ia rămas bun de la copii și bărbat. Mi-a zis că tocmai îl văzuse pe Ursul Ursus plimbându-se cu o nouă liste de animale pe care trebuie să le sacrifice. Se pare că e un nou cod al faunei… În fine, Ica a reușit să obțină o amânare, așa că să-i faci o vizită mâine. Cred că s-ar bucura. Nu știe câte zille mai are… În zbor spre casă m-am întâlnit și cu Lupul Loop… Era și el tare disperat.

- Era și Loop pe lista lui Ursus?

- Da. Și el obținuse o amânare dar acum încerca să fugă din pădure. I-am zis s-o ia pe iubita Tabita și să meargă la balta lângă care ne-am cunoscut și unde mai mergem în concediu, să stea acolo măcar pentru o vreme.

- La Balta cu Apa Rece?

- Da, da.

- Balta aia e plină de amintiri. Cred că plutesc deja!

- Când te-am văzut prima dată acolo, aveai cele mai frumoase buline de pe plajă!

- Și m-ai invitat la dans! De la barul colț se auzea ‘Strangers in the night’.

Tata începe să fredoneze:

- Little did we know, when we said our first hello… 

Mama se apropie de tata, îi prinde patru piciorușe cu piciorușele ei, și începe să danseze și să cânte:

- Ever since that night we’ve been together, lovers at first sight, in love forever…

Încep să cânte împreună, ca într-o scenă zemoasă de film american:

- It turned out so right, for strangers in the night!

Intră Bubicu’ târându-și piciorul.

- În pădurea asta se moare pe capete și la noi în bucătărie se dansează. Parcă ați fi nemții de pe lângă lagărele de concentrare!

- Bubicule, de ce nu dormi?, tresare mama.

- Citeam, și- am auzit muzică din bucătărie. Am venit să văd ce se întâmplă… Nu știți nimic de sora-mea?

- Ba da! Ne-a scris o scrisoare. E deasupra frunzei de la intrare. Au ajuns cu bine fetele. Stau câteva zile și-apoi se întorc acasă.

Mama se întoarce serioasă către tata:

- Ce ziceai de restul animalelor?

- Nu m-am mai întâlnit decât cu Oac, broasca de pe lac. Și ea era pe listă, dar i-a zis lui Ursu’ s-o șteargă. Și el pur și simplu a șters-o, ca într-un banc sec.

- Noi suntem fericiți așa ascunși în pădure, dar cine știe cât mai ține și binele asta...

Bubicu’ iese târându-și piciorușul după el după cue murmură un noapte bună, și merge să ia scrisoarea de la sora lui plecată în Marele Oraș. Mama și tata trag pânza de paianjen înapoi peste geam și dau drumul licuriciului care le ținuse lumina ‘aprinsă’. Întunericul e complet. Liniștea e totală…