Despre aristocrația decăzută...

Din când în când rezonez mai intens cu dramaturgia lui Cehov. În ultimul timp am senzația că întreg cercul din jurul meu e subtil construit din personaje dramatice cehoviene. Un Treplev, o Nina, o doică, cele trei surori Irina, Mașa și Olga, fratele lor: Andrei, un Cebutâkin, un baron autentic, o Natașa, un comandant... Dar ce e pe de-o parte frumos în opera cehoviană, pe de altă parte atât de trist în viața reală, este faptul că toate, adică toate creațiile astea ale autorului rus se află într-un punct dramatic al existenței lor, într-o situație limită, la marginea viețuirii lor emoționale. 

Deși spațiile lui Cehov sunt largi, sunt imense, personajele aleg să se înghesuie și să se sufoce, ca și când întreaga dramă a omenirii s-ar așeza pe umerii lor, liniștită ca un porumbel care vine să-ți mănânce din palmă. 

Linia aceasta încordată degenerează în toate direcțiile, și tragedia este inevitabilă: necesitatea de a lua o decizie, strâns cu ușa fiind, este iminentă. Personajele acestea sunt atât de discrete, atât de drăgălaș construite, încât viața organică sub toate aspectele ei pălește domol. Și ca tragedia să fie completă, persnajul apocaliptic care va provocă decăderea totală nu este nici măcar conștient de acțiunea lui. Răul inconștient este mai grav decât răul conștient pentru că în lipsa de cunoaștere stă și lipsa diferențelor, iar într-un univers fără diferențe, fără bine și rău, frumos și urât, existența se reduce la instinctul animalic. O, ce lume tristă. Ce lume tristă, mică și asfixiată... Ce lucruri mărunte ne toacă fizic și psihic! Pe ce nimicuri am construit o împărăție, când lumea largă e la picioarele noastre, gata să se lase văzută, aprofundată, îngrijită (deși niciodată pe deplin înțeleasă...). Care ne sunt pilonii de rezistență la care să ne întoarcem când universul viselor noastre e ca la Cehov, undeva la Moscova. ... Și pentru că nimic nu ne oprește, rămânem acasa... 

Umorul sterp, umorul negru, umorul care nu naște nimic și care nu 'bate' nicăieri, umorul lui Cehov și umorul pe care l-am identificat în derâderea, în persiflarea și ironia care ne-au devenit cale de comunicare, acest umor putred atacă rădăcina. Și pentru că erbicidul e prea aproape de mâinile noastre, nu-l vedem. Acestea sunt efectele pe termen lung ale bășcăliei, și deși îmi place să cred că Livada cu vișini nu va fi tăiată, Treplev nu se sinucide (nici măcar ipotetic) și cele trei surori pleaca la Moscova unde vor trăi fericite și vor muri de bătrânețe, am să-mi termin scriitura în coadă de pește, cu câteve citate din  

Trei surori 

Actul I 

Verșinin:

Asta ne e ursita tuturor, și n-avem încotro. Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de improtant, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai târziu drept măreț și plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol și de neluat în seamă. (...)  

Actul III 

Mașa 

Cum o să trăim viața asta? Ce-o să ni se mai întâmple? Când le citești în cărți, toate ți se par învechite, de parcă le-ai fi știut de mult, dar când iubești tu însuți, îți dai seama că nimeni nu știe nimic. Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el. (...) Acum v-am spus tot. Acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere! Tăcere...