- Mai bine m-ai ține, puțin, în brațe, și-am înceta cu prostiile astea! îi spuse P. blând, aproape șoptit, într-o seară de vară. R. oftă înduioșat. Îi era atât de dragă ființa aceasta plăpândă și firavă care se afla lângă el, cu el, și care era într-un fel a lui, încât aproape îi dădeau lacrimile. Fără să mai spună nimic, o îngrămădi între brațele lui, și o sărută afectuos pe gât.
[...]
... Nu se știe cu exactitate cât timp trecu, dar până să își deschidă ea ochii, noaptea deja alunecase peste apusul de după deal și stelele se înbulziseră pe albastrul zdravăn al cerului. P. își ridică ușor nedumerită capul de pe umărul lui R. și privi în jur la mulțimea de beculețe aprinse undeva în depărtare. Câte un bec pentru fiecare suflet, îi spusese el cândva. Acum mai mult ca niciodată, toate sufletele străluceau acut. Luminițele pământului și luminițele cerului îi strângeau la mijloc pe cei doi și sutele de martori tăcuți. Aerul se răcise, vântul sufla viu între pietre, și parcă întreg universul stătea cu urechile ciulite, în așteptarea cuiva.
Un foșnet discret în pomul din apropiere, două secunde de liniște, și izbirea primei frunze de asfalt! Așa s-a furișat invizibilă și alunecoasă, Toamna. Intrată pe poarta din spate, ciupi Verii prima frunză. Vădit iritată, Vara se întoarse cu o sprânceană ridicată din drumul ei, și încercă să-și păstreze calmul care o caracteriza. Dar jucăușă, Toamna mai despinse o frunză. Și încă una. Și încă una. P. și R. priveau curioși dar totuși rezervați această hârjoneală aparent copilărească. Pitiți și nemișcați, nu îndrăzneau să spună nimic, de teama de nu fi auziți. Vara era deja furioasă. Primele păsări își schimbau direcția de zbor, și noaptea se lăsase mult prea devreme anul acesta. Vara nu mai avea cu cine lupta și privirea plină de satisfacție de pe fața Toamnei o enerva la culme. Cu un gest plin de ură dar și de curaj, își apucă dușmanul de gât și printre dinți întrebă Toamna ce caută atât de devreme.
P.și R. erau îngroziți. Nu se știau ce final putea avea acest război cosmic, și era un risc pe care au decis tacit să nu și-l asume. Cu grijă să nu fie remarcați, se ridicară tiptil de pe bancă, și fără să scoată un cuvânt, se furișară pe aleea care îi scotea la lumină. Când în urma lor rămăseseră doar câțiva câini care scormoneau plictisiți pământul, P. și R. o luară la fugă spre gardul care delimita cele două lumi.
Aceasta a fost noaptea în care Toamna a înjunghiat Vara, în care Leopardul a fugit de Căprioară, și în care P. și R. au sărit gardul cimitirului, tocmai când echipajul de poliție trecea pe acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu