Leftovers

Tonight was leftovers night: tot meniul saptamanii (inclusiv cina mea preferata: platoul de branzeturi), servite la o singura masa. am decis asadar sa public, gramada, tot ce-am scris saptamana asta si n-am terminat/editat/vrut sa public.

27 septembrie
Ce imi place in Elvetia:

- toata lumea saluta pe toata lumea
- sunt flori in toate geamurile
- faptul ca lumea citeste in autobuz
- soferii de autobuz sunt cei mai linistiti si fericiti oameni din lume
- lumea stie sa stea la coada fara sa urle sau sa se agite, stiind ca nu schimba nimic
- pana cel mai mic sat are site
- satele si orasele sunt presarate cu fantani de la 1800
- muzee creative
- o politete generala si universala
- respect fata de munca, si fata de ban (in ordinea asta)

25 septembrie 2008
Am obosit sa citesc teatru!

Am obosit sa citesc teatru! In ultimii ani am citit atat de mult teatru incat vara asta am refuzat sa ma apropiu de dramaturgie. Am devorat roman dupa roman: intrigi complexe care nu se dezleaga pe parcursul a sute de pagini; romane scrise zemos, incarcate de metafore si exprimari molcome, in schimbul unor evenimente derulate rapid si solutionate in 100 de pagini.

Imediat dupa licenta am pus mana pe cartea Julietei Visky (Trei Cruci. Tu vii in ajutorul orfanului), cu a carei tragedie intrasem in contact prin piesa lui Andras Visky: Julieta (spectacol pe care l-am revazut de trei ori). Cartea autobiografica a Juliei Visky (nascuta in 1922 la Budapeste) relateaza viata extrem de dura dusa de aceasta masa a 7 copii, deportata in Baragan, dupa ce sotul ei, pastorul Ferenc Visky, a fost condamnat la 22 de ani de inchisoare catre regimul comunist.

Cred ca am terminat cartea in drum spre un vernisaj in Alba Iulia. Galeria de arta se afla fata in fata cu libraria Humanitas, unde am petrecut urmatoarea ora citind titluri si cronici. Am ales o carte care nu-mi transmistea nimic nici prin autor (J.S.Foer, un autor foarte tanar de altfel) nici prin titlu: Totul este iluminat. Ma intreb: oare cartile emit o energie? Exercita ele o forta de atractie careia i te supui sau pe care o negi? Pentru ca astfel am descoperit un autor care m-a cucerit de pe prima pagina, si a carui roman l-am devorat in urmatoarele 4 zile. Cartea este structurata pe trei nivele, desi filmul (care mi-a placut enrom, desi intriga era considerabil simplificata) nu surprinde decat unul. Pe scurt, un tanar american evreu s-a intors in Ucraina pentru a gasi un sat, o femeie, si povestea familiei lui. Desi nu am citit cartea in engleza, traducerea mi s-a parut destul de buna, iar textul absolut savuros.

Zilele care urmeaza unei lecturi in forta sunt teribile. Timpul se scurge intr-o dimensiune extrem de plictisitoare si totul se intampla pur si simplu, fara nici o umbra de fictiune, fara cuvinte impodobite, fara frumusete. Totul este FAPT: fapt de piatra, si nu crema de zahar ars, viata traita cu ochii larg deschisi, si nu savurata.
In acelasi timp, cartile costa enrom. Iar a-ti permite o carte noua tot la patru zile este un lux. (Cred ca momentul in care omenirea a ajuns la concluzia asta a fost concomient cu infiintarea primei biblioteci)

Intr-o oarecare joi seara, vara 2008, in mall cu prietenii, imi framant bugetul: imi permit si cartea urmatoare (a aceluiasi autor), sau o mai astept? Si cartea dorita s-a facut ... cadou, pricinuind o explozie de bucurie. Mi-am promis sa rasfoiesc randurile acesteia intr-un ritm mai lent, ca o ciocolata pe care o savurezi bucata cu bucata intr-un parc sau langa un rau. Dar Extrem de tare si incredibil de aproape s-a topit pana sambata dimineata, lasandu-ma din nou prada propriilor ganduri.
Ramanand in sfera individului care refuza sa-si traiasca prezentul incercand sa nu uite trecutul (fie el si colectiv), cartea porneste de la evenimente 9/11, oprindu-se asupra unui baietel care si-a pierdut tatal. (...)

In fine, cand am fost la Alba, mama s-a oprit asupra cartii lui Elisabeth Gilbert: Mananca, roaga-te iubeste, bestseller in America. Iesita dintr-un divort murdar, autoarea decide sa-si ia un an departe de casa, petrecand 3 luni in Italia, 3 in India si 3 in Indonezi, facand din cartea ei un jurnal de calatorie. Am savurat astfel impreuna cu ea universul gastronomic al italiei, am inteles mai multe despre viata de rugaciune si izolare din ashramul indian, despre meditatie, autocontrol si yoga, am cunoscut vraciul batran care te lecuieste de orice boala si am participat la demersul ei de a ajuta o femeie ramasa singura sa-si achizitioneze o casa. In fine, Elisabeth decide sa-si permita luxul de a se indragosti din nou, si in acelasi timp de a se lasa iubita...
Probabil cartea a cucerit lumea nu atat prin maniera (usor simplista) de a spune poveste, cat prin posbilitatea pe care o ofera cititorului de a vedea lumea prin ochii unui occidental frant, si de a fi martor la procesul “punerii inapoi pe picioare” prin experiente noi. Cu toate acestea, am gasit limbajul ei usor simplist, si intr-adevar, lectura a fost usoara!

Undeva intre toate acestea, se contura plecarea in Elvetia. Am decis sa-mi cumpar o carte noua, sub un nou criteriu, extrem de infantil: marimea! Am ramas la Zapada, carte care-mi trasese deja cu ochiul dintr-o vitrina si care-mi parea suficienta cu cele aproape 600 de pagini ale ei. Sigur ca nu m-am indurat sa n-o “apuc” inainte de plecare, iar azi, la o saptamana de cand am ajuns aici, intre doua bucatia de ciocolata alba elvetiana cu stafide, migdale si alune de padure, am intors si ultima pagina.

Am adus de acasa inca 2 carti usor evitate pana acum, iar cand esti departe de biblioteca ta, citesti ce ai. Se numeste autodeterminare. Dar ma gandesc sa citesc ceva in franceza: poate o carte pentru copii, poate ziarul local, sau poate o revista de benzi desenate. In orice caz, la finele verii vad ca am calatorit nu doar geografic, dar si (inter-)cultural: un evreu american ucrainean inapoi in tara parintilor, o americanca in Europa si Asia, o unguroaica in Romania, in perioada cea mai crunta, un turc occidentalizat inapoi in Turcia etc. Lumea incepe sa capete sens, ca intreg, ca miscare, ca ideologie...

28 septembrie
Bunici de aur

Astazi Mani si Tani au implinit 50 de ani de trai in doi, si oricat de mult as fi vrut sa fiu acasa sa-i fac bunicii buchetul de mireasa, sa aprind lumanarile sau sa invart sarmale, am fost la 1800 de kilometri de casa.
Toate amintirile legate de ei sunt strans infiripate in jurul unui camin frumos, incarcat de armonie si cel mai adanc respect, dar manifestat in cel mai creativ si sincer mod.
Bunicii mei si gandul copilariei stau strans legate de bundas si papara servite la pat, de baie sambata seara si taiatul unghiilor, de prajitura de la Craciun si Paste si de toate ‘excursiile’ la Racatau, unde fara exceptie mancam salata frantuzeasca de cartofi si paine cu branza.
Bunicii mei sunt ca mierea (pe care am invatat s-o storc, tot de la ei): sunt produsul muncii de-o viata, sunt placere, sunt extrem de dulci dar in acelasi timp, a nu te ‘lipi’ de ei e imposibil. Bunicii mei sunt pur si simplu BUNI. Buni si foarte dragi. Buni, dragi, de pret si de aur!

Cam astea sunt ciornele mele, resturile de saptamana asta. Maine seara servim pizza si salata!