Jale multiculturala

(Atentie! articol lung, direct proportional cu ‘experienta experimentata’)

Prezenta africanilor in comunitatea de aici a fost intotdeauna aparte. Doi nigerieni sunt in scoala pe care o “staffeaza” colega mea de camera, si i-am cunoscut din prima zi. De cum au aterizat (pentru prima oara) in Europa, si-au cumparat telefoane mobile (mult prea scumpe), s-au uitat dupa ochelari de soare (desi e luna octombrie), si blonde cu pielea alba. Totdeauna poarta cu castile de la telefon in urechi, niciodata nu stim ce (sau daca) asculta. Am fost surprinsa de modul extrem de direct al lor de deschide o conversatie (daca mai lasa loc la replica). Intr-o seara stergeam mesele din sala de jos, rupta de oboseala si cu mintea hoinarind hai-hui. Unul dintre ei s-a uitat direct la mine si ignorand multimea de oameni din juru-i, mi-a spus: “Emma, you look like a movie star”. “Yeah”, am replicat. “A very, very tired movie star”. Apoi mi-a spus ca vrea sa il invat limba romana pentru ca vrea sa ia de nevasta o romanca. Tin sa mentionez ca inca nu a intalnit-o! :)
In acest context, aseara am trait una dintre cele mai inedite si interesante experiente culturale. Acest baiat a aflat ca tatal lui a murit intr-un accident de masina, si fusese deja ingropat, de dimineata. Nu e prima oara cand ma aflu in preajma unui om care primeste o lovitura de asemenea proportii, si obijnuita fiind cu trantit de usi, trantit de telefoane, intors spatele, intors raspunsurile, nici nu mi-am pus problema sa ma apropiu de usa lui pana dimineata. Pe la 21 am fost anunta ca in momentul asta nu vrea altceva decat sa fim toti langa el.
La nici doua minute, in pas alergator, am ajuns la el in camera.
Statea pe marginea patului si plangea, si de jur imprejurul lui 15 - 20 de persoane coplesite de ganduri si de neputinta stateau care pe unde. Acuma, sigur ca fiecare cultura are jalea ei, are modul ei de a-si plange moartea si de a se raporta la e, si fiecare, in mintea lui, isi contruia propria strategie de a se apropia de cel in suferinta. Minute in sir nimeni n-a scos nici un cuvant. Americanul din dreapta lui a stat in rugaciune tot timpul. Nemtoaica din stanga ii atingea mana din cand in cand, in semn de “prezenta”. Rusul facea glume, si da, toata lumea radea. Desi columbeanca nu intelege un cuvant de engleza, a ramas cu noi. Cilianca plangea langa usa. Scotianul de langa mine tacea, dar stiam ca batalia era in el, si nu avea mult de a face cu ce se intampla in afara lui. A venit si norvegianca si s-a asezat in fata usii. Camera era demult plina. Americanca a intrebat atunci: este ceva, din cultura ta, ce putem face si noi aici, pentru a te simti mai aproape de casa? In America, zicea ea, cand cineva moare, lumea aduce mancare si flori.
- Si la noi e tot asa.
Americanca (2) a aparut cu banana bread calda, pregatita pentru pauza de cafea de a doua zi, si cu un pahar de lapte, si le-a pus pe jos, in fata lui. Un minut mai tarziu am adus margareta pe care o pastram in camera de cateva zile si care ma bucura de fiecare data cand deschideam usa, ca si cand as fi vazut-o pentru prima oara.
“Singurul motiv pentru care plang”, spunea el, “e pentru ca tatal meu a murit musulman”. Tatal lui a decedat la 57 de ani lasand in urma 4 sotii, 5 concubine (“that I know about”) si nici mai mult nici mai putin decat 27 de copii. Mama lui e crestina, si dintre cei 8 copiii ai ei, doar 3 sunt intorsi la credinta. O femeie ramasa singura intr-o tara musulmana in care majoritatea copiilor ei sunt musulmani are toate sansele sa fie data afara din casa. “Cand l-am vazut ultima data, am stiut ca are sa moara, desi nu stiam cum. Am incercat sa vorbesc cu el, dar de fiecare data cand aduc vorba de credinta, se lasa cu scandal. Tatal meu a studiat religiile, si stia enorm de mult despre crestinism. Dar a ales islamismul. Si asa a murit”. ... Si asa a si fost ingropat. Accidentul a avut loc seara; dimineata era era inmormantat.
Unul dintre coreeni a impartasit experienta pierderii tatalui lui, si cum inca ii apare in vis, si 13 ani mai tarziu inca poate sa planga (desi iata, are 40 de ani). Un alt african l-a incurajat sa-si planga plansul, pentru ca si el si-a pierdut tatal (in urma doar cu 2 ani) si mama lui n-a stors o lacrima. Dar jalea a ramas in ea atat de adanc incat o macina pana in ziua de azi. povestea lui a fost cu atat mai cutremuratoare cu cat tatal lui a fost otravit. La ora 11 a fost inmormantarea, la ora 3 a aflat ca cel care l-a otravit a fost omorat in bataie de sateni. “Daca nu-l omorau ei, il omoram eu. M-am intors acasa de la inmormantare sa-mi iau arma, cand am aflat ca fusese ucis deja.”
Ce mozaic de oameni eram adunati acolo! Daca ar fi putut cineva lista gandurile fiecaruia in acea ora cat am stat inghesuiti in jurul prietenului nostrul, cu siguranta ar fi devenit un roman despre “Moartea din cultura mea. Moartea din jurul meu. Moartea din mine”: fiecare isi raporta gandurile si trairile la felul in care “se plange” la el acasa, la cei apropiati, dar nu in ultimul rand, la el.
A fost probabil pentru prima oara cand am simtit ca, fara sa fac nimic, am fost defapt utila, doar existand in locul potrivit, pe pragul usii unde era nevoie. Nu mi-am fortat cuvintele sau comportamentul incercand sa fiu pe plac, si sfarsind complet inutila. Cand oamenii trec in nefinta, A FI e suficient.