Un weekend de rasfat.

Am parasit cuibusorul cald si viata cunoscuta de ‘acasa’, pentru a ma scalda in efervescenta necunoscutului, neintalnitului, neprevazutului, 1800km mai departe. 3 saptamani mai tarziu am parasit zona de confort 2, pentru un weekend prelungit inainte si inapoi, departe de JEM Burtigny: Neuchâtel, Bienne, Tavannes, Bern si in fine, Luzern.
Am petrecut 4 zile intr-o familie de romani dragi, ceea ce mi-a trezit sentimentul de dor atat pentru tara si pentru viata de familie, cat si pentru ‘gasca mea’. Dar asta poate si pentru ca am primit un telefon de la Daviducu nostru, plecat in excursie cu scoala la Barcelona, care incantat fiind de ‘fantana cantatoare’, m-a sunat sa aud si eu muzica. Sau poate datorita telefonului primit de la fratele mai mare (tot mai mare) si iubita lui. Sau poate datorita conversatiei cu tata (care mi-a spus ca-mi citeste blogul si m-a incurajat sa mai scriu. Hei, macar stiu ca e cineva la celalalt capat. Hi dad. Hi mom!). sau poate pur si simplu datorita faptului ca indiferent in ce lume traim, o alta lume traieste in noi. O lume de care nu ne putem debarasa indiferent cat de departe am fugi sau cate amintiri am incerca sa dam uitarii. Ma conectez lumii mele, parasite acasa dar atat de vii in mine, cand mai aud o melodie cunoscuta pe care o ascultam in masina sau cand vad pe strada cate un omulet care-mi aminteste de cineva, sau poate doar un fugar gand, presarat cu dor.
Ironic, in aceeasi seara a aceluiasi weekend am pierdut doua lucruri care amenintau “sa plece”: unul e echivalentul unui nasture care se desface, celalalt nu are echivalent. Nici nu m-am intors dupa primul. Le-am pierdut, si va trebui sa traiesc fara ele. Sau cu ele, altfel.
Dar printre altele, tot weekendul asta am avut parte de primul film vizionat la cinematorgraf (spatiu negru care imi lipseste enorm, cam pe cat imi lipseste teatrul), am auzit prima predica in franceza pe care ma felicit ca am inteles-o (dar pe care probabil mai bine n-o pricepeam), si-am avut parte de prima dimineata cu “somn de voie”. Intre noi fie vorba, n-am crezut ca sunt atat de obosita, deja.
Cu cateva seri inainte de a pleca din Romania, mancam McJunk cu un prieten intr-o parcare in Manastur,. I-am spus atunci “ei, cine stie cand am sa mananc urmatorul Mc, unde si cu cine”. Raspunsul a venit aproape o luna mai tarziu: Bienne, o alta prietena, swissburger.
Ca veni vorba de Romania, si weekendul petrecut vorbind limba natala... ma surprind vorbind engleza “in minte” (adica singura, cu eul meu), mi-e tot mai greu sa scriu si tot mai dificil sa citesc in romana. Prefer sa citesc un ziar francez decat sa mai deschid cartea de 600 de pg, plimbata prin Europa, si parcursa pana la impresionanta pagina numarul 38. Dar revenind, mi-a placut sa aud formulari franco-romane de genul a grava un cd sau exprimari elegante pe care cred ca in limbaj curent le-am pierdut, de genul banalului: doresti...?! Ne e mai usor sa spunem: vrei....?! aproape asteptand in secret ca interlocutorul nostru sa nu “vreie” nimic.
In orice caz, ma descopar ocazional zambind in gol si spuanandu-mi in secret: “eeeei, Mocanito, iti dai seama ca esti in Elvetia?! Ce truda ta cauti aici?” Dar dupa weekenduri ca acesta de rasfat si generozitate nemeritate, de frumuseti inimaginabile si de ansambluri coplesitoare, aproape-mi spun: “Fetito, acum te poti duce acasa linistita, chiar daca doar pentru asta ai venit pana aici!”. Apoi imi trag o palma, si-mi trece: “Asta s-o crezi tu!”

EPILOG

m-am intors asadar la Burtigny, dupa un weekend de departe de acasa si departe de casa, de dor de cei vechi, si un neasteptat dor de cei noi. m-am intors cu inima putin stransa, inapoi la "izolare", m-am intors cu inima vesela: "chiar mi-a fost dor de oamenii astia". si nu mica mi-a fost bucuria sa vad fete incantata sa ma revada, sa aflu ca le-am lipsit, ca au intebat de mine si ca "it's been like forever since you left". well, I'm back!