Clepsidra. Cotetul. Lingurita.

Clepsidra.

... Sa tot numeri zilele pe calendar si sa nu crezi: maine se fac 4 saptamani de cand am ajuns aici. Inainte sa ies din tara am cumparat ceva ce-a devenit cea mai originala clepsidra din univers: o sticla de ‘sapun de fata’, care trebuie sa ma tina 3 luni. In fiecare seara si dimineata cand intru in baie si vad ca gelul asta verde-albastrui e tot mai putin, imi dau seama ca sunt de tot mai mult timp aici, ca mai am tot mai putin timp... si ca... ma spal cu el pe fata. Inevitabil, cu fiecare utilizare, ‘storc’ tot mai putin din sticla. Si ma spal cu apa tot mai rece: fato! Mai ai doua luni!

Cotetul.

Imi amintesc ca citeam intr-o carte despre cum se “introduce” o gaina noua intr-un cotet. Pentru ca si gainile au comunitatea lor, si, ca intre femei, sunt foarte posesive si geloase, gaina cea noua trebuie introdusa in cotet noaptea cand toate celelalte dorm, si sub nici o forma ziua. Astfel, cand se trezesc gainile si vad gaina cea noua acolo, desteptandu-se odata cu ele, considera ca acolo "s-a nascut". In acelasi timp gaina cea noua, gasindu-se intre gainile celelalte, crede ca a existat dintotdeauna acolo si niciodata altunde. Si astfel toata comunitatea de gaini traieste fericita. Pana intr-o noapte!
Cu mine a fost putin altfel. Am fost perfect constienta si treaza (desi obosita) cand am ajuns la “cotetul-baza” JEM Burtigny, in miezul zile. Ma astepta un bilet pe usa si un cos cu bunatati pe pat. Africanii din sala cu masa de biliard habar n-aveau cine sunt sau ce/pe cine caut. Cateva zile mai tarziu ei au plecat, si am devenit eu gaina care le-a asteptat pe altele la cotet. Ironic, dar cand ajungi aici chiar ai impresia ca cei care au venit inainte ta sunt aici ‘dintotdeauna’, si doar tu esti "picat din cer". O saptamana mai tarziu incep sa ti se adreseze intrebarile pe care cu doar cateva zile inainte le puneai tu. Dar toate lucrurile s-au asezat, chiar daca nu toti ne-am nascut aici, si nu toti ramanem aici.
Ce e cu adevarat frumos la comunitatea de aici e ca, defapt suntem in aceeasi oala (expresie cumplit de ironica dat fiind contextul paragrafului). Sigur, poate eu sunt mai urbana decat coreanul, africanul mai african decat europeanul (ca sa nu mentionez americanul), rusul mai comunicativ decat norvegianul, germanul mai ordonat decat chilianul. Dar indiferent de cotetul din care venim, toti avem in fond acelasi “interes” in a socializa, a comunica si a ne imprietenii unii cu altii. Suntem ‘familie si prieteni’ uniii altora pentru urmatoarele 3 luni (care iata, brusc, au devenit doua).

Lingurita.

Saptamana asta am ajuns la o concluzie geniala: daca n-ar fi existat gravitatie, n-ar fi existat lingurite. Si mie-mi plac linguritele si sunetul pe care il fac in momentul in care provoaca zaharul sa se ridice sau colorantul din ceai sa se imprastie! In acest context am achizitionat 3 lingurite vechi, scumpe, murdare dar nu si urate, de la un targ de pe marginea drumului. Nu-i asa ca e grozav? (sigur, daca n-ar fi existat gravitatie, tot ar fi existat inghetata).

Ma opresc. Am primit promisiunea de a fi citita daca nu “ma lungesc”. Hello X! Did you make it all the way to the end?

Un weekend de rasfat.

Am parasit cuibusorul cald si viata cunoscuta de ‘acasa’, pentru a ma scalda in efervescenta necunoscutului, neintalnitului, neprevazutului, 1800km mai departe. 3 saptamani mai tarziu am parasit zona de confort 2, pentru un weekend prelungit inainte si inapoi, departe de JEM Burtigny: Neuchâtel, Bienne, Tavannes, Bern si in fine, Luzern.
Am petrecut 4 zile intr-o familie de romani dragi, ceea ce mi-a trezit sentimentul de dor atat pentru tara si pentru viata de familie, cat si pentru ‘gasca mea’. Dar asta poate si pentru ca am primit un telefon de la Daviducu nostru, plecat in excursie cu scoala la Barcelona, care incantat fiind de ‘fantana cantatoare’, m-a sunat sa aud si eu muzica. Sau poate datorita telefonului primit de la fratele mai mare (tot mai mare) si iubita lui. Sau poate datorita conversatiei cu tata (care mi-a spus ca-mi citeste blogul si m-a incurajat sa mai scriu. Hei, macar stiu ca e cineva la celalalt capat. Hi dad. Hi mom!). sau poate pur si simplu datorita faptului ca indiferent in ce lume traim, o alta lume traieste in noi. O lume de care nu ne putem debarasa indiferent cat de departe am fugi sau cate amintiri am incerca sa dam uitarii. Ma conectez lumii mele, parasite acasa dar atat de vii in mine, cand mai aud o melodie cunoscuta pe care o ascultam in masina sau cand vad pe strada cate un omulet care-mi aminteste de cineva, sau poate doar un fugar gand, presarat cu dor.
Ironic, in aceeasi seara a aceluiasi weekend am pierdut doua lucruri care amenintau “sa plece”: unul e echivalentul unui nasture care se desface, celalalt nu are echivalent. Nici nu m-am intors dupa primul. Le-am pierdut, si va trebui sa traiesc fara ele. Sau cu ele, altfel.
Dar printre altele, tot weekendul asta am avut parte de primul film vizionat la cinematorgraf (spatiu negru care imi lipseste enorm, cam pe cat imi lipseste teatrul), am auzit prima predica in franceza pe care ma felicit ca am inteles-o (dar pe care probabil mai bine n-o pricepeam), si-am avut parte de prima dimineata cu “somn de voie”. Intre noi fie vorba, n-am crezut ca sunt atat de obosita, deja.
Cu cateva seri inainte de a pleca din Romania, mancam McJunk cu un prieten intr-o parcare in Manastur,. I-am spus atunci “ei, cine stie cand am sa mananc urmatorul Mc, unde si cu cine”. Raspunsul a venit aproape o luna mai tarziu: Bienne, o alta prietena, swissburger.
Ca veni vorba de Romania, si weekendul petrecut vorbind limba natala... ma surprind vorbind engleza “in minte” (adica singura, cu eul meu), mi-e tot mai greu sa scriu si tot mai dificil sa citesc in romana. Prefer sa citesc un ziar francez decat sa mai deschid cartea de 600 de pg, plimbata prin Europa, si parcursa pana la impresionanta pagina numarul 38. Dar revenind, mi-a placut sa aud formulari franco-romane de genul a grava un cd sau exprimari elegante pe care cred ca in limbaj curent le-am pierdut, de genul banalului: doresti...?! Ne e mai usor sa spunem: vrei....?! aproape asteptand in secret ca interlocutorul nostru sa nu “vreie” nimic.
In orice caz, ma descopar ocazional zambind in gol si spuanandu-mi in secret: “eeeei, Mocanito, iti dai seama ca esti in Elvetia?! Ce truda ta cauti aici?” Dar dupa weekenduri ca acesta de rasfat si generozitate nemeritate, de frumuseti inimaginabile si de ansambluri coplesitoare, aproape-mi spun: “Fetito, acum te poti duce acasa linistita, chiar daca doar pentru asta ai venit pana aici!”. Apoi imi trag o palma, si-mi trece: “Asta s-o crezi tu!”

EPILOG

m-am intors asadar la Burtigny, dupa un weekend de departe de acasa si departe de casa, de dor de cei vechi, si un neasteptat dor de cei noi. m-am intors cu inima putin stransa, inapoi la "izolare", m-am intors cu inima vesela: "chiar mi-a fost dor de oamenii astia". si nu mica mi-a fost bucuria sa vad fete incantata sa ma revada, sa aflu ca le-am lipsit, ca au intebat de mine si ca "it's been like forever since you left". well, I'm back!

sans titre

In afara de faptul ca mi-am lovit spatele de ultimul raft din baie, jucand ascunsea noaptea trecuta si de faptul ca momentan sunt incredibil de racita, in afara de faptul ca ma trezesc la 6:45 si pana la 21:00 nu ajung inapoi in camera, in afara de faptul ca fac cca 70km/zi cu trenul/autobuzul pana la Geneva si inapoi, in afara de faptul ca am sa ma intorc acasa cu 10kg in plus din cauza cantitatilor inimaginabile de branza pe care le consum, in afara de toate astea, toate restul sunt bune. Bune de tot!

Azi se fac 20 de zile de cand am plecat de acasa. Incet,incet lucrurile se aseaza intr-un ‘program’, si zilele mele devin plin de dau peste. Stiu ca plecarea mea a fost spontana pentru multi, si multi inca se intreaba ce caut aici. Nu am sa va spun ce caut. Am sa va spun doar ce fac. Intre articole boeme si mers la cartofi, sunt sigura ca s-au ridicat o multime de semne de intrebare.

Asadar, saptamana mea e un mozaic: lunea demareaza bine cu o zi de pauza. Cu sau fara mine, toamna a inceput, masterul a inceput, ultimul an de jurnalism a inceput, weekendul s-a sfarsit. Mi-am pastrat o zi libera pentru corespondenta, weekend prelungit, sau pentru un posibil part-time job. Martea lucrez ca intern la Global Hope Network Internation, o organizatie umanitara de care m-am agatat doar ca sa sugativez ca un burete tot ce pot de la ei, si sa-i ajut cu ce au nevoie. Miercurea e zi de campus, tot cu GHNI: cautam voluntari pentru calatoriile pe termen scurt in India, Nepal, Afganistan, Sudan etc. Probabil in decembrie ma voi ocupa si de organizarea unui eveniment in universitate, pentru cei interesati. Joia lucrez cu Jonathan Tame, cel care a ‘initiat’ cafeneaua Qvo Vadis si care momentan se ocupa de strangerea de fonduri si de cautarea unui amplasament pentru o lucrare a sculptorului Liviu Mocan (aka DAD) in Geneva, cu ocazia a 500 de ani de la nasterea lui Calvin. Si in fine, vinerea urmez un curs (ReFormation21) adresat studentilor/absolventilor care lucreaza in organizatiile internatinale din Geneva si din imprejurimi si care are ca scop dezvoltarea unei perspective biblice in aria personala in care activeaza.
Locuiesc la Jem Burtigny (Youth With a Mission) si sunt una din doua persoana a caror activitate se desfasoare in principiu in Geneva. Momental la “baza” au loc doua scoli: o scoala de design si un DTS (dicipoling the nations). Deci in fiecare zi iau masa cu columbieni, chilieni, americani, nemti, rusi, africani, norvegieni, francezi, coreeni ..., ... .
Parte din viata de comunitate sunt doua ora de munca voluntara, pe zi. Astfel, dupa ce abea ajung in sat la 18:09, intru direct in bucatarie de unde nu ies pana la 20:30.
(...)
In zilele senine, din spatele cladirii se vede Mont Blanc si intreg lantul munos, la ‘radacina’ caruia luceste lacul Leman cu “jetul” lui de 120m si 7tone de apa in aer.

De cand am scris ultima data am avut parte o multime de experiente transculturale. Am sa mentionez doar Swiss night (cu fondue, Heidi si muzica traditionala) si prima lectie de dansuri latine duminica seara (merengue).

Una peste alta am parte de un timp extrem de benefic si de reconfortant, in ciuda programului inghesuit si a racelii care m-a lovit si care ma face sa ma simt mereu obosita si fara aer. Frumusetea si bunatatea lui Dumnezeu se revarsa in moduri extrem de creative, de nebanuite si de nesateptate. Sunt multumitoare pentru toate lucrurile mici si mari cu care ma rasfata in fiecare zi.

Leftovers

Tonight was leftovers night: tot meniul saptamanii (inclusiv cina mea preferata: platoul de branzeturi), servite la o singura masa. am decis asadar sa public, gramada, tot ce-am scris saptamana asta si n-am terminat/editat/vrut sa public.

27 septembrie
Ce imi place in Elvetia:

- toata lumea saluta pe toata lumea
- sunt flori in toate geamurile
- faptul ca lumea citeste in autobuz
- soferii de autobuz sunt cei mai linistiti si fericiti oameni din lume
- lumea stie sa stea la coada fara sa urle sau sa se agite, stiind ca nu schimba nimic
- pana cel mai mic sat are site
- satele si orasele sunt presarate cu fantani de la 1800
- muzee creative
- o politete generala si universala
- respect fata de munca, si fata de ban (in ordinea asta)

25 septembrie 2008
Am obosit sa citesc teatru!

Am obosit sa citesc teatru! In ultimii ani am citit atat de mult teatru incat vara asta am refuzat sa ma apropiu de dramaturgie. Am devorat roman dupa roman: intrigi complexe care nu se dezleaga pe parcursul a sute de pagini; romane scrise zemos, incarcate de metafore si exprimari molcome, in schimbul unor evenimente derulate rapid si solutionate in 100 de pagini.

Imediat dupa licenta am pus mana pe cartea Julietei Visky (Trei Cruci. Tu vii in ajutorul orfanului), cu a carei tragedie intrasem in contact prin piesa lui Andras Visky: Julieta (spectacol pe care l-am revazut de trei ori). Cartea autobiografica a Juliei Visky (nascuta in 1922 la Budapeste) relateaza viata extrem de dura dusa de aceasta masa a 7 copii, deportata in Baragan, dupa ce sotul ei, pastorul Ferenc Visky, a fost condamnat la 22 de ani de inchisoare catre regimul comunist.

Cred ca am terminat cartea in drum spre un vernisaj in Alba Iulia. Galeria de arta se afla fata in fata cu libraria Humanitas, unde am petrecut urmatoarea ora citind titluri si cronici. Am ales o carte care nu-mi transmistea nimic nici prin autor (J.S.Foer, un autor foarte tanar de altfel) nici prin titlu: Totul este iluminat. Ma intreb: oare cartile emit o energie? Exercita ele o forta de atractie careia i te supui sau pe care o negi? Pentru ca astfel am descoperit un autor care m-a cucerit de pe prima pagina, si a carui roman l-am devorat in urmatoarele 4 zile. Cartea este structurata pe trei nivele, desi filmul (care mi-a placut enrom, desi intriga era considerabil simplificata) nu surprinde decat unul. Pe scurt, un tanar american evreu s-a intors in Ucraina pentru a gasi un sat, o femeie, si povestea familiei lui. Desi nu am citit cartea in engleza, traducerea mi s-a parut destul de buna, iar textul absolut savuros.

Zilele care urmeaza unei lecturi in forta sunt teribile. Timpul se scurge intr-o dimensiune extrem de plictisitoare si totul se intampla pur si simplu, fara nici o umbra de fictiune, fara cuvinte impodobite, fara frumusete. Totul este FAPT: fapt de piatra, si nu crema de zahar ars, viata traita cu ochii larg deschisi, si nu savurata.
In acelasi timp, cartile costa enrom. Iar a-ti permite o carte noua tot la patru zile este un lux. (Cred ca momentul in care omenirea a ajuns la concluzia asta a fost concomient cu infiintarea primei biblioteci)

Intr-o oarecare joi seara, vara 2008, in mall cu prietenii, imi framant bugetul: imi permit si cartea urmatoare (a aceluiasi autor), sau o mai astept? Si cartea dorita s-a facut ... cadou, pricinuind o explozie de bucurie. Mi-am promis sa rasfoiesc randurile acesteia intr-un ritm mai lent, ca o ciocolata pe care o savurezi bucata cu bucata intr-un parc sau langa un rau. Dar Extrem de tare si incredibil de aproape s-a topit pana sambata dimineata, lasandu-ma din nou prada propriilor ganduri.
Ramanand in sfera individului care refuza sa-si traiasca prezentul incercand sa nu uite trecutul (fie el si colectiv), cartea porneste de la evenimente 9/11, oprindu-se asupra unui baietel care si-a pierdut tatal. (...)

In fine, cand am fost la Alba, mama s-a oprit asupra cartii lui Elisabeth Gilbert: Mananca, roaga-te iubeste, bestseller in America. Iesita dintr-un divort murdar, autoarea decide sa-si ia un an departe de casa, petrecand 3 luni in Italia, 3 in India si 3 in Indonezi, facand din cartea ei un jurnal de calatorie. Am savurat astfel impreuna cu ea universul gastronomic al italiei, am inteles mai multe despre viata de rugaciune si izolare din ashramul indian, despre meditatie, autocontrol si yoga, am cunoscut vraciul batran care te lecuieste de orice boala si am participat la demersul ei de a ajuta o femeie ramasa singura sa-si achizitioneze o casa. In fine, Elisabeth decide sa-si permita luxul de a se indragosti din nou, si in acelasi timp de a se lasa iubita...
Probabil cartea a cucerit lumea nu atat prin maniera (usor simplista) de a spune poveste, cat prin posbilitatea pe care o ofera cititorului de a vedea lumea prin ochii unui occidental frant, si de a fi martor la procesul “punerii inapoi pe picioare” prin experiente noi. Cu toate acestea, am gasit limbajul ei usor simplist, si intr-adevar, lectura a fost usoara!

Undeva intre toate acestea, se contura plecarea in Elvetia. Am decis sa-mi cumpar o carte noua, sub un nou criteriu, extrem de infantil: marimea! Am ramas la Zapada, carte care-mi trasese deja cu ochiul dintr-o vitrina si care-mi parea suficienta cu cele aproape 600 de pagini ale ei. Sigur ca nu m-am indurat sa n-o “apuc” inainte de plecare, iar azi, la o saptamana de cand am ajuns aici, intre doua bucatia de ciocolata alba elvetiana cu stafide, migdale si alune de padure, am intors si ultima pagina.

Am adus de acasa inca 2 carti usor evitate pana acum, iar cand esti departe de biblioteca ta, citesti ce ai. Se numeste autodeterminare. Dar ma gandesc sa citesc ceva in franceza: poate o carte pentru copii, poate ziarul local, sau poate o revista de benzi desenate. In orice caz, la finele verii vad ca am calatorit nu doar geografic, dar si (inter-)cultural: un evreu american ucrainean inapoi in tara parintilor, o americanca in Europa si Asia, o unguroaica in Romania, in perioada cea mai crunta, un turc occidentalizat inapoi in Turcia etc. Lumea incepe sa capete sens, ca intreg, ca miscare, ca ideologie...

28 septembrie
Bunici de aur

Astazi Mani si Tani au implinit 50 de ani de trai in doi, si oricat de mult as fi vrut sa fiu acasa sa-i fac bunicii buchetul de mireasa, sa aprind lumanarile sau sa invart sarmale, am fost la 1800 de kilometri de casa.
Toate amintirile legate de ei sunt strans infiripate in jurul unui camin frumos, incarcat de armonie si cel mai adanc respect, dar manifestat in cel mai creativ si sincer mod.
Bunicii mei si gandul copilariei stau strans legate de bundas si papara servite la pat, de baie sambata seara si taiatul unghiilor, de prajitura de la Craciun si Paste si de toate ‘excursiile’ la Racatau, unde fara exceptie mancam salata frantuzeasca de cartofi si paine cu branza.
Bunicii mei sunt ca mierea (pe care am invatat s-o storc, tot de la ei): sunt produsul muncii de-o viata, sunt placere, sunt extrem de dulci dar in acelasi timp, a nu te ‘lipi’ de ei e imposibil. Bunicii mei sunt pur si simplu BUNI. Buni si foarte dragi. Buni, dragi, de pret si de aur!

Cam astea sunt ciornele mele, resturile de saptamana asta. Maine seara servim pizza si salata!

dimensiuni

1. sfera

Am crescut intr-o familie de intelectuali, antrenandu-mi mintea si imaginatia, si aceasta mostenire o voi purta toata viata, indiferent din ce parte bate lumina, ca pe o umbra de care nu te poti dezlipi, nici daca fugi de ea, nici daca mergi inspre ea. M-am inscris la doua facultati si-am inceput un master, facand din biblioteca locul in care ma simt ca acasa. O fi aceasta bine sau rau, nu am nici o parere hotarata. M-am perindat din festival in festival, din spectacol in spectacol, teatru, cinematograf, concert si o intreaga gama colorata de evenimente culturale, cunoscand oameni de un rafinament rar si o inalta cultura. Am vazut mult, am invatat enorm. Acesta mi-e drumul incarcat de pasiune si bucurie.

2. pamantul


Bucuria mea cand sunt departe de casa, este sa ma descopar facand lucruri pe care sub nici o alta forma nu le-as fi facut acasa; sa fiu deschisa la orice experienta noua, si sa o savurez pana la capat; sa ma pun in situatii necunoscute si ma vad iesind din ele. Pe scurt, sambata am decis sa fac ceva ce n-am mai facut niciodata. Ceva ce (credeam eu) nu are nimic de a face cu munca mintii. Ceva ce in acasa nu cred ca as fi facut nici de dragul experientei, nici macar un ban in plus. Doamnelor si domnilor, sambata am fost la cartofi. Sigur, cand spun la cartofi, probabil va imaginati ca am stat in genunchi, cu fata in pamant, patru ore. Dar nu... Am lucrat pe o “instalatie” care scoate cartofii din pamant, ii sorteaza pe marimi si-i separa de pamant. Munca mea era sa salvez cartofii mici mici de pe banda cu pamant. Cartofii mei cred ca vor merge la mancarea vacilor, deci am petrecut cateva ore pregatind cina animalelor din ferma din Burtigny. Culmea.... culmea este ca mi-a placut! Nu stiu daca mi-a placut atat munca, dar cu siguranta mi-a placut felul in care se munceste. 4 ore de lucru, 15 minute de pauza, timp in care nimeni nu s-a plans, nimeni nu s-a uitat la ceas, nimeni n-a palavragit non-sensuri. Fermierul, (un personaj tipic, trecut de tinerete dar bine conservat, cu riduri adanci si-o piele bronzata mediu, vorbitor de franceza si atat) si “fermiera”, (gospodina, carunta, harnica, volubila) inchiriaza ferma si spatiile din jurul ei de aproape 20 de ani, si spera sa ramana aici pentru multa vreme.

3. concluzia

Revenind la cartofii mei, am ajuns la concluzia ca nu, nu te poti gandi la altceva in timp ce sortezi cartofi decat la cartofi (cate felul de gatit cartofi stiu, pana unde stiu sa numar cartofii in franceza, care vaca va manca din cartoful asta si oare-i va placea?, cat timp i-ar mai fi luat cartofului sa mai creasca si sa ajunga in cutia cartofilor mari, cam care este cultura cartofului in Romania, cati cartofi are randul asta etc.) Am mai ajuns la concluzia ca traind in sfera culturilor inalte, hranind doar sufletul, fara a intra macar putin in contact cu minunile pamantului, pierzi o dimensiune miraculoasa a vietii pe pamant. Tatal nostru care esti in Ceruri, painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Faca-se voia Ta, precum in CER asa si pe PAMANT.

Probabil daca as fi avut mai mult timp, m-as fi angajat la ferma.

15 lucruri cu care trebuie sa ma obijnuiesc in Elvetia

1. o camera mica
2. o camera mica pe care trebuie s-o impart cu cineva
3. mese la ore fixe
4. mese la ore fixe si imposibile (7:30, 13:00, 18:00)
5. o camera conceputa fara calorifer (chiar daca am confiscat un ventilator din camera oaspetilor intr-o noapte, devenind brusc cea mai calda camera din cladire)
6. o jumatate de dulap
7. sa aud vorbindu-se in jur 2-3 limbi tot timpul si sa trebuiasca sa ma gandesc in ce limba sa ma gandesc ce gandesc
8. sa gatesc pt 30 de persoane intr-o bucatarie industrializata (o placere)
9. sa mananc paine doar o data pe zi (ah, proaspat scoasa din cuptor)
10. sa nu fie cine sa ma scoata la McDonald’s noaptea la ora 3 (partial pt ca primul Mc e la mai bine de o ora distanta)
11. sa aud negri cantand in bucatarie
12. sa salut soferul de autobuz, chelnerul, vecinul necunoscut, vanzatoarea si asa mai departe
13. internet la mare viteza
14. sa platesc bani enormi pentru lucruri marunte
15. sa gasesc echilibrul intre deconectare, uitare si dor.

boEMMA

23 septembrie 2008: Boemia

07:00 suna alarma mea
07:05 suna alarma mea
07:10 suna alarma mea
07:15 suna alarma mea
17:18 suna alarma lui Kristine
07:20 suna alarma mea
07:35 suntem la masa
08:00 incepe ziua

Eu ma intorc in camera si pt urmatoarele 3 ore citesc, scriu, citesc, scriu. Kristine vine in pauzele de la curs in camera, zgribulita. Isi mai ia cate ceva si iese. Ma duc si fac un dus fierbinte. Ma intorc la activitatea de dinainte. Mai strang camera. Decid sa continui sa citesc afara. Vreau sa termin de citit Zapada (Orhan Pamuk) pana maine. Mai am 200 pg. Kristen se intoarce din nou, obosita. Mai ia ceva din camera si iese din nou la curs. Uit cat e ceasul, si ratez pranzul. “Eh, cina e in cateva ore”, imi zic. Colega mea se intoarce de la masa si se intinde rupta de somn, in pat. “La 2 avem alta intalnire”, imi zice. Am 15 min sa dorm. Eu intru in camera de pe terasa, de pe cealalta parte a camerei intra ‘sefa’ ei: “am uitat sa-ti spun ca e randul nostru la strans masa”. Kristen: “Adica... acuma?!” Cu un profund sentiment de vinovatie pentru dimineata mea supra-boema, am iesit pe usa fara a mai pune intrebari si-am lasat nemtoaica sa-si doarma cele 15 minute. Am aterizat in culmea curateniei: o bucatarie ‘industriala’ cu oale in care as fi putut linistita sa fac baie. Cu spuma! Multa spuma. Ascult conversatia din bucataria 2: un american povestind cu un chinez si un brazilian. Si frec oala/vana. Si ma gandesc tot la baia cu spuma si la pranzul pe care l-am ratat. O ora si ceva mai tarziu, in drum spre camera, Gabriel, negrul vorbaret si supra-activ m-a anuntat ca diseara ‘gasca’ iese. “Let’s go out tonight, just chillin’! There’s not much to do in this village!”. “Great”, I say. “where”?! “At Rolle, the next village”! u-hu!
Pe cand m-am intors in camera, Kristen era plecata deja la curs.

Cina la 6:00: o nebunie de branzeturi, salate, biscuiti si sosuri care m-a entuziasmat atat de tare incat toata seara am fost plina de zambet. Incerc o branza neagra, olandeza, dulce, acoperita cu un strat de dulceata de ... sa fi fost zmeura. It’s left-overs dinner: rezumatul sapatmanii gastronomice la JEM Burtigny. Raman la masa cu un elvetian din Lugano, vorbitor de multe limbi, dar pro-american. Ei, nimeni nu-i perfect. Francezul de langa el... el e european pana la capat!
07:29 Gabriel bate la usa: u comin’ ladies?! And out we go.
Rolle e un alt sat simpatic, langa lac, cam la 20 minute de Burtigny. Elegant luminat, construit in jurul unui castel, Rolle emana atmosfera sensibil europeana a unui mers negrabit al vietii, asezat pe linia lacului Leman, intre case cu obloane, fantani cu flori si puburi decupate din Parisul de alta data.
Dupa o delicioasa plimbare prin satucul-orasel superb luminat, Kirsten si eu ne-am alaturat grupului “that was just... you know... chillin’ ” si-am petrecut urmatoarea ora razand, strambandu-ne, indoindu-ne degetele unii altora si traducand cuvinte.
La 22:00 ne-am intors la baza, dar ce seara de 23 septembrie 2008 mi-a pus deoparte nu va fi intins in cuvinte.
Bonne nuit a tous!

de Burtigny

Si am plecat. Pur si simplu am plecat. Soudan, cum zice Lord Byron: Tous les adieux devrait etre soudan! Nu m-am convins greu sa-mi fac bagajul. Omul normal “mai si pleaca o leaca” de acasa, inainte sa-si piarda normalitatea. Mi-am ingramadit prietenii si familia, mi-au ingramadit toalele in bagaje, mi-am ingramadit bagajele in masina si hop-top, ingramadita de toate gandurile, emotiile si sperantele, am spus adieux a tous que c’est bien-aime. Bienvenue a tous que c’est inconnu!
Am ajuns in locul in care pt urmatoarele 3 luni ma asteapta un pat si-o mancare calda, o trupa de oameni colorati, vorbitori de tot soiu de limbi, internet wireless si Mont Blancul la orizont. Un varf de deal, printre vii si casute vechi cat multe vieti de om. Burtigny e o combinatie delicioasa de litere si sunete, si parca acest mic colt de univers nu putea fi numit nicicum altfel. 250 de oameni stransi in case de piatra dar atat de civilizati incat incepi sa te intrebi din ce lume vii. A nu saluta bonjour monsieur, bonjour madamme... mais, c’est inimaginable! Coltul asta cu dealurile lui, cu vacile si fantanile lui, cu soarele lui, cu biserica lui si cu cimitirul, ma rasfata in fiecare zi.
Burtigny, aflat la 36 km de Geneva, e acasa pentru urmatorele 3 luni, si creste pe inima mea ca iedera din cimitir, pe zi ce trece. Imi moderez entuziasmul, fara sa ma las prada sentimentalismelor!

dialog in oglinda

- Am auzit ca pleci...
- Asa se zice...
- Si... chiar pleci?
- Se pare ca da....
- Aham. Si.... um.... unde ziceai ca pleci?!
- Plec pur si simplu..
- Inteleg. Si.... stai mult?!
- Mult, putin... conteaza?!
- Da... ai dreptate.
Pauza
- Si... ce vei face acolo unde pleci?
- Habar n-am. Am sa vad cand ajung. Un program de largire a mintii.
- Frumos. Suna bine. Si-n rest?
- In rest... am sa il aplic...
Pauza
- Deci te iei si pleci, de una singura, in lumea larga...
- Exact!
- Aha. Inteleg.
Pauza.
- Auzi, tu chiar pleci?!

Drag de viata vs Dor De Duca

Azi, undeva, candva a devenit peste doua zile: out there! Am planuit de mult timp sa-mi iau cateva luni departe de casa, de cuib, de oameni cunoscuti si dragi cu probleme cunoscute, cu gusturi cunoscute, cu framantari cunoscute, cu adrese cunoscute. Dar azi, azi cand mi-am ridicat pasaportul nou-nout, fara vize, fara stampile, fara trecut... am realizat dintr-o data ca... plec! Plec cu adevarat! Si plec curand! Foarte curand!
Se pare ca si starea de pre-plecare imi face bine. Detasarea imi face bine! Si defapt, e ceea ce-mi doresc pentru urmatoarele 3 luni: sa ma detasez de tot ce m-a tinut cu ghiarele ca intr-o capcana. Tot ce a format micul meu univers caldut. Tot ceea ce inseamna context.
Sa petrec timp departe de cei dragi si sa-mi aminesc in fiecare zi de ce imi sunt atat de iubiti. In acelasi timp, sa cunosc oameni pe care nu i-am mai intalnit nicicand, niciunde. Sa invat informatii noi si sa citesc autori noi. Sa gust bunatati noi si sa ma pierd pe stradute necunoscute. Vreau sa traiesc ALTFEL, ALTUNDEVA! Si cand imi dau seama ca n-am sa mai fiu aici cand saptamana asta, ca in fiecare alta saptamana, vine masina de gunoi... imi canta sufletul de bucurie, imi sclipesc ochii de nerabdare, si-mi tremura inima de emotie, in timp ce anticipez DOR.
mi-e drag de viata mea!

C r e s c . . .

Timpul trece, si eu cresc. Percep diferit cursul anotimpurilor. Imi scot, pe rand, maselele de minte. Absolv, rand pe rand, scolile la care am visat. Pe rand, prietenii mei pleaca la familiile lor, asa cum tot rand pe rand imi schimb preferintele in materie de autori, muzica sau regizori.

Cresc, dar nu sunt atat de departe incat inocentele si stangaciile copilariei/adolescentei sa-mi fie necunoscute. Il cert pe fratele meu de 10 ani pentru lucruri pe care le faceam la randul meu, ieri-alaltaieri. Nu mai rad la toate glumele, tot asa cum sunt mult mai precauta cand imi fac un prieten nou. Mi-am dezvoltat ticuri si “fixuri” de care nici macar nu sunt constienta. Incep sa recunosc valoarea muncii, si ‘grutatea’ banului. Incep sa fac lucrurile pentru care ii judecam cu superioritate pe cei din jurul meu, si sa calc pe rand tot ce era pentru mine “eu niciodata n-am sa”... Invat sa nu ma mai mint, in timp ce masor ‘lungiminea’ neadevarului. Gasesc originalitatea autentica ca fiind o raritate, desi explozia de culori si combinatii imi fura cu usurinta ochii.

Cred ca mi-am dorit sa fiu ‘om mare’ inca de mica, desi n-as putea spune ca nu am trait anii bomboanelor gumate si a jocurilor ‘din spatele casei’. Mama-mi spune ca de mica am fost ‘matura’ (desi nu stiu exact ce inseamna asta). Paradoxal probabil, dar acesta este punctul culminant al ‘cresterii’ mele: descopar adevarul din spatele cliseelor. Incep sa recunosca cand nu stiu ceva, fara sa improvizez raspunsturi stalcite, doar pentru a ma demonstra.

Reinventez, poate, roata. Dar e roata mea! Si are logica mea. Si cu cat reinventez mai mult, cu atat stiu, defapt, mai putin. Si cu cat stiu mai putin, cu atat vreau sa cuceresc mai mult. Si cu cat cuceresc mai mult, cu atat cresc mai mult. Iar ziua in care am sa mai incetez sa cresc, va fi ziua in care voi inceta sa traiesc, si voi incepe doar sa exist. Nimic nou, recunosc. Dar acum nu doar stiu, ci si cunosc acest adevar!

non-stare

traiesc, din nou, o perioada de non-stari. adica mi-e... nicium. nu mi-e bine, dar nici rau nu mi-e. sau, dimpotriva. mi-e foarte bine sau foarte rau. nu mai am rabdare. nu am rabdare sa scriu, sau sa citesc, sau sa vad un film intreg, sau sa stau la o cafea intreaga, sau sa ascult o poveste pana la capat.
mi-e nicicum.
am nenumarate texte neterminate. vreau sa scriu. deschid documentul. incep sa scriu. scriu. scriu. imi sare gandul in alta parte si brusc... nu mai vreau sa scriu nimic. si ciorna peste ciorna am texte despre paradoxuri umane, despre cum m-am saturat sa-mi impachetez prietenii si sa-i trimit prin lume, file de jurnal, franturi de recenzii si asa mai departe... toate stau ingramadite intr-un folder de franturi.
am rezistat cu greu cursului de azi. am venit in Flowers. am baut un ceai negru cu lapte. am inceput sa scriu.
si iata, brusc.... nu mai am ce spune.
s-a terminat gandul. si cuvantul...

Visul (August Strindberg)

Avocatul: (intra iar) ma intorc la primul meu infern... asta a fost cel de-al doilea si cel mai mare... cel mai dulce a fost si cel mai mare... uite, din nou a lasat sa-i cada acele de par pe podea.... (le aduna de pe jos)
Ofiterul: ia te uita, si el a gasit acele de par!
Avocatul: si el?! Priveste! Are două brate, dar e un singur ac. Sunt doua, dar e unul. Il indrept, e o singura bucata, il indoi, sunt doua, fara sa-nceteze de a fi unul. Il frnag, uite, sunt doua. (frange acul de par si azvarle cele doua bucati)
Ofiterul: a vazut toate astea... dar inainte de a se rupe, cele doua brate s-au departat! Daca se apropie, rezista!
Avocatul: si daca-s paralele, nu se intalnesc niciodata... nici nu tin, nici nu se frang.
Ofiterul: acul de par e cel mai desavarsit lucru din lume. O linie dreapta egala cu doua paralele!
Avocatul: o broasca incuiata cand e deschisa.
Ofiterul: descuie o usita care, incuiata, ramane deschisa
Avocatul: seamana cu usa asta. O inchid si iti deschid cale libera, Agnes! (iese si inchide usa).

47 de zile...

De la ultima mea postare. Pentru cei care va intrebati ce-i cu linistea asta... Pai, de cand a dat mama peste blogul meu, cred ca trebuie sa scriu... mai elegant. Si asta nu din alt motiv decat pentru ca ... mama mea ... a citit mult la viata ei. Si-atunci... n-am mai scris deloc. (mom, n-o lua personal :) )

In ultimele 47 de zile am fost singura acasa (doar cu Palu) 8 zile, am dat vreo 14 examene, am organizat un spectacol, am facut vreo 3 surprize, am intrat in conflict cu 2 persoane, am fost la 4 repetitii, am cheltuit XXX RON, am vazut 4 spectacole, mi-am scos o masea, am avut musafiri peste musafiri, am vorbit vreo 400 de minute la telefon, am vazut..... o gramada de filme, am fost la o gramada de cafele cu o gramada de oameni, am scris o gramada de mailuri, am luat o gramada de decizii, si-am mai crescut 47 de zile.

Paradoxal, dar in urmatoarele 47 de zile am sa mai cresc un an intreg! Wow! “cresc in 47 de zile cat altii intr-un an”! Ce zmeoaica m-am facut!
In urmatoarele 47 de zile mai intentionez sa plec urgent din cj (probabil TM) pentru cel putin 4 zile, sa termin si ultimele 3 examene, sa incep sa citesc cel putin 2 carti pentru licenta, sa vad cel putin 4 spectacole, sa cant frumos la cele 2 concerte, sa-mi cumpar flori de cel putin 2 ori, ca doar vine primavara... si-n rest, acceasi gramada de cafele, oameni, mailuri, decizii, si inca 47 de zile.

Va doresc 47 de zile ... bune! Una mai buna ca alta!