Intre doua (maxim trei) duminici in Elvetia

Plecarea. Cum am ajuns sa ma indragostesc de Elvetia

Asa se intampla ca intr-o duminica seara de sfarsit de septembrie, am fost ‘parcata’ in fata usii cladirii din Burtigny. M-am instalat in camera, m-am asezat pe marginea patului si, cu capul in maini, m-am intrebat ‘neretoric’: now what?
Asa se intampla ca incet incet am scos capul din cutie, si-am inceput sa vad Elvetia: sa-i vad oamenii, sa-i vad autobuzele, sa-i vad vitrinele, sa-i vad bancile si lacurile si yahturile, sa-i mananc branza sa-i devorez ciocolata, sa-i traiesc evenimente, sa-mi plimb plimbarile in padurile ei, sa-mi conduc pasii in orasele ei, sa-i miros parfumurile scumpe, sa-i citesc ziarele, sa-i mestec guma, sa vorbesc cu vacile ei curate si blande, sa ma inchin in bisericile ei, si sa tac in fata frumusetilor ei coplesitoare!
Am devenit una cu Elvetia pe masura ce Elvetia a devenit una cu mine. Am invatat s-o iubesc, dar m-am disciplinat sa-mi iubesc totodata patria. I-am vorbit limba si i-am cantat cantarile. I-am respectat drapelul si oamenii. M-am bucurat de vremea si de muntii ei. Am scris despre ea. Am povestit despre ea. Am trait in miezul ei si i-am auzit bataia inimii. Sclipirea ei mi-a furat ochii desi mi-a transmis o doza de artificial. Da, o lumea ‘prea buna’ devine artificiala. Si tara asta mica mica mi s-a parut ca un parc mare mare cu toate aleile-i marcate, gunoaiele stranse, punctele turistice bine ingrijite si asfaltul neted. Tara asta mi s-a parut ‘coplesitor de buna’, atat de extraordinara incat mi-am dus entuziasmul si pasiunea pana la capat, si mi-am cumparat un turistic trico alb cu vaci si cu SWITZERLAND dintr-un capat in altul.
Si dintre toate minunatiile ei, in Elvetia am vazut bogatia omenirii si toate frumusetea pamantului...

Intoarcerea. Cum am gasit Romania

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara de sfarsit de decembrie, am venit acasa!
Acasa e lumea mea buna! O, atat de buna! Acasa sunt cei care m-au facut ceea ce sunt. Acasa sunt cei care ma iubesc pentru ceea ce sunt. Acasa e patul meu sub stele, si pisica mea neagra. Acasa mananc sarmale. Acasa e coafeza mea. Acasa e scoala mea. Si teatrul meu. Si orasul meu. Si locul cu cei mai buni papanasi. Acasa sunt parintii mei si fratii mei si prietenii mei. Acasa se colinda de Craciun. Acasa se vorbeste limba romana. Acasa noroiul e pana la genunchi. Acasa poti sa te pierzi in padure fara sa gasesti un semn de marcaj. Acasa urci pe munte pe jos. Acasa dai 5 lei pe-o cafea. Acasa iti permiti sa mergi la cinematograf si in zile in care nu iei salarul. Acasa vezi ‘fetite dezbracate’ in mijlocul iernii si cupluri de indragostiti ‘mozolindu-se’ pe toate gardurile, imaginandu-se in dormitor. Acasa internetul merge “gandesti ca sta”. Acasa craciunitele impart fluturasi pe strada. Acasa romanii rad de propria lor prostie. Acasa se mananca sarmale, si mici, si zacusca, si slanina. Acasa poti face glume pe subiecte (trans/inter-) culturale, si sigur se va gasi cineva sa hohoteasca alaturi de tine. Acasa cainii vagabonzi fac legea. Cainii vagabonzi si politicienii vagabonzi. Cainii vagabonzi, politicienii vagabonzi si manelistii vagabonzi. Acasa poti sta in dus pana ti se increteste pielea. Acasa ai cu cine sta noaptea tarziu depanand amintiri sau cu cine da ping-ponguri de 80km. Acasa se mananca bine. Acasa se bea bine. Acasa se doarme bine. Acasa sunt cele mai bune povesti si cele mai consistente discutii.
Acasa sunt cei pe care ii iubesti.
Acasa sunt cei care te iubesc.
Indubitabil... acasa... acasa in drumul spre Acasa, acasa apartii!

Epilog

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara, cea de azi, pun punct la acest superb capitol al existentei mele: Intre doua duminici in Elvetia, 2008. Desi gasesc usor ironica intrebarea multora: “cat stai acasa?”, imi doresc sa ma intorc in tara in care am invatat despre viata dar si despre moarte, despre cultura, despre civilizatie, despre colectivitate, despre munca, despre solidaritate, despre timp, despre chemare, despre mine, despre lume, si o, cat de multe altele. Multumesc celor care m-au citit in tot acest timp si cu care am putut impartasi aceasta minunata experienta in ‘limba noastra dulce, o comoara’. Desi e o bucurie si o placere sa scriu, e o mare onoare sa stiu ca prezint, fie si unuia singur, interes. Iar Manu, dragul meu prieten Manu, ma citea de fiecare data, si-mi spunea mereu asta cu entuziasm!
... Iar acelora care viseaza cartea mea sub pomul de Craciun in 2009, sa nu uite ca unele lucruri nu au nici macar valoarea unei coperti de carton.