Inceputul sfarsitului: dezlipeala

“(...) Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-i telefonez mamei. Vestea i s-a parut atat de colosala incat m-a intrebat daca ma refeream la vreo mosie care se numea Geneva. “E un oras in Elvetia”, i-am spus. M-a intrebat, fara sa se tulbure, cu seninatatea-i infinita si dorinta de a intelege incuraturile cele mai surprinzatoare ale copiilor ei, pana cand aveam sa stau, si i-am raspuns ca ma voi intoarce in cel mult doua saptamani. De fapt, ma duceam numai pentru cele patru zile cat dura conferinta. Insa, din motive straine de vointa mea, n-am ramas acolo doua saptamani, ci aproape trei ani. (...)”

Pe trenul pe care am petrecut atatea si atatea ore in ultimele luni, aseara, 9 decembrie, ora 17:26, la doar cateva minute dupa ce am urcat pe trenul de Geneva-Gland, am intors pagina 604, ultima pagina a cartii lui Marquez “A trai pentru a-ti povesti viata”. M-a prins greu cartea asta, probabil la fel de greu ca si cea care a precedat-o: Zapada (de Orhan Pamuk). Dar incet-incet imi inchei conturile. Imi termin cartile. Imi finalizez proiectele. Ma apropiu de prezentarea finala. Ma intalnesc cu ultimii oameni pe care am vrut sa-i vad in Elvetia. Imi fac lista muzeelor pe care n-am avut timp sa le vizitez, inca.

Incet incet incep sa nu mai apartin. Mi s-a terminat abonamentul de tren, si brusc ma simt strain acestor locuri si oamenilor pe care i-am intalnit de atatea ori in calatoriile mele. Controlorul de bilete. Vanzatorul din patiserie. Soferul de autobuz. Razvan a plecat si el.

Ma doare despartirea de locurile si de oamenii acesti atat de iubiti. Ma doare despartirea si ma sperie necunoscutul atat de cuoscut, de acasa. Traiesc desprinderea de acest univers ca pe o bucata de scotch pe care o dezlipesti inceeee t , i n c eeee t , i n c eeee t, de pe piele. Si rand pe rand iti smulgi firele de par de pe mana, si asculti sunetul negrabit al lipiciului, si vezi multimea de celule moarte, si urmele ridurilor si incretirea pielii, si toate acelea care existau acolo, pe mana ta, si nu le vedeai. Ma uitam ieri la Alpii de la orizont si ma intrebam cum ar arata lumea daca cineva ar intinde un scotch pe sub nori, peste tot pamantul asta nostru. Apoi o mana colosala l-ar apasa, sa se asigure ca s-a lipit bine, si in sfarsit, l-ar smulge. L-ar smulge cu copaci, magazine, stadioane de fotbal, munti, statii de autobuz, fabrici de sapun, gradini botanice, universitati, bicliclete, monumente, muzee, cafenele, parcuri... tot ce e frumos sau urat, tot ce construieste universul material din jurul nostru, dar pe care uneori parca nu il vedem, tot. Cum ar arata orizontul nostru?

Ei, asa se intampla cand te dezlipesti de lipit. Ma veti intreba, si va voi raspunde: Nu, cand am plecat de acasa nu am simtit asta. Cand am plecat am vrut si am ales sa ma lipesc de altceva. Pentru ca stiu, o, stiu prea bine ce ma asteapta cand ma intorc inapoi. Si undeva adanc, mi-e poate, putin, dor. Stiu, mama, ca te-ai saturat de ‘pasivitatea’ mea, dar vin acasa sa impodobim casa de sarbatoare. Si mi-e dor de rugaciunile lui tata, si de sarmalele lui Elvira, de surprizele lui David si de povestile tarzii cu Paul, mi-e dor de drumuri pierdute in Cheile Turzii si de supe cu prietenii mei. Mi-e dor de universul de acasa.

Dar acuma, azi, ma simt dezlipita... de tot.