Cat dureaza o poza?

Retorica

Nu e prima data cand ma gandesc la efemeritatea unei poze. Nu e prima data cand ma intreb de ce oamenii vor poze cu ei in locurile pe care le viziteaza, de ce vor sa-si marcheze prezenta fizica si fizic, uneori fara sa vada realitatea de dincolo de lentile? Nu e prima data cand ma intreb unde se duc toti giga de poze de pe computerele noastre, si cat de des ne intoarcem la pozele facute in urma fie doar cu cateva zile sau saptamani.

Cat ii ia unei poze sa fie consumata? Cat ii ia sa se nasca, sau sa moara, sau sa fie data uitarii? In ce masura ea “pietrifica” o amintire si in ce proportie e rezultatul unei secunde de atentie (sau mai grav, de neatentie)? Care e diferenta dintre o fotografie si o poza?

Experienta

Am achizitionat recent un card de 4GB. Se pare ca cel de 2GB e insuficient. Intr-o oarecare sambata seara am sters accidental o ‘masa’ de poze. Poze bune. Poze la care tineam. Poze care bateau un cuie o zi care se va fi terminat trist, o brocanta din inima Genevei, si-o anume noapte intr-un anume loc intr-un anume context pe care as fi vrut sa nu-l uit niciodata, si pe care l-am ‘stampilat’.

M-am enervat atat de tare de propria-mi boacana incat am mobilizat tot ce era ambitie in mine si-am ‘googleit’ un program de recuperare a datelor. Sigur ca dupa doua zile de scanare a computerului, n-am putut atinge nimic (dar am revazut pozele, in spatele unei sticle care costa o gramda de bani. Dintr-o data pozele mele, la distanta de un click, costa... Costa ca si cand nu ar mai fi ale mele!)
Dar reactia mea de excentrica suparare m-a surprins si pe mine. In fond, nu erau decat fotografii. In fond, realitatea le depaseste cu mult. In fond, nimic din ce am vazut sau trait zilele acelea nu s-a sters. E tot acolo, inauntru. Inexprimat si poate, de acum, inexprimabil, dar palpabil dincolo de materie.

Experimentul

De aproape trei luni de zile sunt ca un turist care-si plimba mereu aparatul de fotografiat dupa el. L-am luat cu mine in plimbari, la masa, in Geneva, la cumparaturi, devenind un fel de al treilea ochi, si cu siguranta un ‘partener de drum’. Desi m-a fortat sa tin un permanent ochi deschis si m-a supus la o continua analiza, am obosit. Si-n starea asta de extenuare, am decis sa fac un experiment.
Cand am fost la Basel (trei decembrie) am hotarat sa-mi ofer spre nemurire (oare?) 10 fotografii, si nimic mai mult. Indiferent ce-mi vor vedea ochii sau cate ‘pozitii’ voi mai avea disponibile pe card (cateva sute probabil), indiferent cat de interesanta sau de buna ar fi poza cu numarul 11, ea nu va exista. Acestea sunt regulile jocului meu si nu-mi permit sa fur din propriile buzunare.
Au rezultat, dupa cum urmeaza, urmatoarele poze: O cladire rosie din Clarplatz; un stand de branzeturi de toate mirosurile; o poza de pe Rin; poza unui glob auriu in care se reflecta Emma Mocan cu aparatul de fotografiat si cladirea din spatele ei; o biserica in care am intrat atat pentru refugiu cat si pentru “loc de scapare”; 2 bucatari pe langa care am trecut si care vazandu-ma cu aparatul in mana, au batut in geam si mi-au facut semn sa le fac poza (puteam oare sa le zic ca azi, dintre toate zilele, pozele mele sunt numarate?), o strada care s-a lipit de inima mea, fara motiv; o cladire pe care urcau cateva furnici gigante; un copac grozav de grafic dar si de curajos; si, in sfarsit, punctul culminant: o lucrare de-a lui Auguste Rodin (Les bourgeois de Calais) din curtea muzeului de arta.

As fi vrut sa-mi fotografiez cafeaua cu stelute de ciocolata si targul de Craciun din fata muzeului de istorie, dar n-am mai avut “film”. Si nici chef.

O concluzie pripita:

Cand am pus aparatul de fotografiat in geanta am putut in sfarsit sa-mi tin in mana cana de vin fiert, sa ma bucur de ea, si sa vad cu alti ochi universul Baselului: Ochi fara de lentile; ochii mei si ochii sufletului meu pe care am developat odata pentru totdeauna Baselul celor 10 fotografii.