Bucureștiul fițelor noastre...

Aseară am văzut un specacol 'simpatic' la Teatrul Act - Orașul. În piesa, personajul principal era într-o permanentă 'pregătire de plecare': nu știa nici unde și nu știa nici pentru cât timp. El (personajul lui Vlad Zamfirescu) nu pleacă undeva, el pleacă de undeva.

Cam așa am venit și eu la București: nu pentru că iubesc Bucureștiul, nu pentru că sunt atrasă de cabluri și betoane, ci pentru că vrut să ies! - Și-am vrut să mă bucur cu alți oameni, și-am vrut să beau cafea în alte locuri, și-am vrut să văd teatru proaspăt.

Am (re)găsit aceleași mirosuri, același accent, aceeași înghesuială, aceiași copii auroaci care țin într-o mână punga ieftină -și la piept, zgribulit sub geacă, un pui de pisică sau de câine- aceeași înghesuială, aceleași tocuri și parfumuri trecând indiferente prin fața acelorași cerșetori bătrâni, același metrou sinistru, aceeași câini vagabonzi, aceleași reclame "cât blocu' ", aceleași manele din aceleași mașini negre, aceleași betoane, aceeași poluare. Apoi sunt cozile... Dacă vrei un covrig, stai la coadă. Dacă vrei o cafea, stai la coadă. Dacă vrei și cafea și covrig, ai ghicit: stai de două ori la coadă. Apoi sunt vânzătoarele: în Cluj trebuie să recunosc că vânzătoarele sunt teribil de plictisite. În București, indiferent dacă vând bilete sau fructe, dacă vând la un colț de chioșc sau la un mall, toate vânzătoarele sunt i-ri-ta-te, aș spune aproape răuvoitoare!

Pe de altă parte (da, există și-o a doua parte), cu bucurie sau cu rușine trebuie să recunoaștem că... ăștia suntem! Și noi ăștia care ne credem 'ăștialalți' (adică altfel decât 'ăia') ar trebui să ne băgăm mințile în cap și șă ne ținem gura. Nu, nu-mi place nici mie Bucureștiul, dar mă tot întreb până când ne vom trata miticii cu atâta superioritate? Până când ne vom considera mai buni și ce ne face mai deștepti? De ce ne plângem când trebuie să venim la București și de ce simțim nevoia să ne justificăm și să asigurăm pe toată lumea că luăm primul tren înapoi?

Tot la București am regăsit aceleași tarabe pline de flori colorate la toate colțurile de stradă. La București 24-FUN are 148 de pagini/săptămână, și la București primăvara vine mai repede. La București poți vezi expoziții și lansări de carte și evenimente culturale "cu caru' ". Numai la București te poți întâlni cu Horațiu Mălăele la stop și cu Maia Morgenstein în holul teatrului, în aceeași seară. Arhitectura Bucureștilor vechi e la fel de frumoasă și Hanul lui Manuc sau Lăptăria lui Enache, la fel de primitoare.

Acesta e Bucureștiul așa cum am început să-l percep: fără să-l iubesc, dar încercând să-l respect pentru ceea ce este... și nu în ultimul rând acceptând că (prea) mult din ceea ce suntem, ca și neam, e aici. 

Povestea trei

Introducere

Aceasta este partea a 3a dintr-o poveste care a început ca un exercițiu de creativitate și exprimare, dar și de voință. Împreună cu colegul meu Bogdan Stănescu (și ‘episodic’, Mihai Savu), ne-am provocat la un ‘duel’ care se dovedește din ce în cue mai palpitant.

Povestea 3, Bogdan: _____________

De data aceasta l-am lăsat/rugat pe colegul nostru Cristi Buda să aleagă fotografia în jurul căreia, folosindu aceleași personaje, să croșetăm o situație. Poza e din albumul lui personal, și pentru mine poza lui a fost cea mai provocatoare. De ce? Pentru că am vrut să-mi omor unul dintre personaje! Asta am simțit toată ziua în care m-am așezat, în sfârșit, să scriu. Dacă l-aș fi omorât frumos sau agresiv, cine știe? Dar cu siguranță l-aș fi sacrificat în modul cel mai neașteptat.

Cu toate astea, în timp ce încercam să înghesui în câteva cuvinte amestecătura de sentimente care îți dărâmă universul interior odată cu pierderea unui om drag, mi-am amintit argumentul lui Cristi când ne-a arătat poza:

- Vă dau fotografia asta că prea ați devenit serioși (cu poveștile voastre)!

Așa că mi-am păstrat personajele intacte și cât se poate de fericite. Poate doar nu m-am putut curăța complet de nostalgie…

Mi-am dat seama cu această ocazie că mi-e greu să combin dialogul cu narațiunea, din cauza sutelor de pagini de teatru scrise și citite. Nu o dată am început, inconștient, să notez indicațiile scenice. Dar să lăsăm vorbăraia. Here’s my baby:

O seara în familia Buburuzei…

Buburuza-mama și buburuza-tată, după cină, în bucătărie… Musafirii tocmai au zburat spre casele lor. Mama spală vase, tata bea un suc de flori, abătut.

Mama:

- Auzi dragă, ai văzut scrisoarea de la Buburuza? A ajuns ieri. Eram puțin îngrijorată…

- Și ce zice copila noastră?

- Fetele au ajuns bine și păreau încântate. Mi-a povestit despre drum și mi-a scris ce emoții a avut la zbor… Îmi amintesc și eu prima dată când am zburat, eram atât de speriată încât nu-mi puteam controla aripile!

- O lasă, și acuma tot așa faci! Nu mai știi când am plecat în căutarea stupului cu luna de miere cât de strâns te țineai de piciorușele mele?

- Ei, și tu… Eram mai mică atunci. N-aveam deât vreo două buline.

- Și-acuma ai ajuns plină de riduri! Azi-mâine o să-ți apară dungi negre pe spate, în loc de buline!

Tatăl râde zgomotos. Mama ia ‘un pumn’ de pureci rămași pe-o frunzuliță și aruncă după el. Îl nimerește drept în față, apoi purecii cad în paharul cu suc de flori de pe masă. Începe și mama să râdă. Tătal se ridică bosumflat. Mama se apropie de el zâmbăreață și-l înconjoară cu aripile înbulinate.

- Hai, hai! Ce ești așa serios în seara asta?

Tata iese dintre brațele mamei.

- Azi m-am întâlnit cu iepuroaica Ica în pădure, fugea spre casă șă-și ia rămas bun de la copii și bărbat. Mi-a zis că tocmai îl văzuse pe Ursul Ursus plimbându-se cu o nouă liste de animale pe care trebuie să le sacrifice. Se pare că e un nou cod al faunei… În fine, Ica a reușit să obțină o amânare, așa că să-i faci o vizită mâine. Cred că s-ar bucura. Nu știe câte zille mai are… În zbor spre casă m-am întâlnit și cu Lupul Loop… Era și el tare disperat.

- Era și Loop pe lista lui Ursus?

- Da. Și el obținuse o amânare dar acum încerca să fugă din pădure. I-am zis s-o ia pe iubita Tabita și să meargă la balta lângă care ne-am cunoscut și unde mai mergem în concediu, să stea acolo măcar pentru o vreme.

- La Balta cu Apa Rece?

- Da, da.

- Balta aia e plină de amintiri. Cred că plutesc deja!

- Când te-am văzut prima dată acolo, aveai cele mai frumoase buline de pe plajă!

- Și m-ai invitat la dans! De la barul colț se auzea ‘Strangers in the night’.

Tata începe să fredoneze:

- Little did we know, when we said our first hello… 

Mama se apropie de tata, îi prinde patru piciorușe cu piciorușele ei, și începe să danseze și să cânte:

- Ever since that night we’ve been together, lovers at first sight, in love forever…

Încep să cânte împreună, ca într-o scenă zemoasă de film american:

- It turned out so right, for strangers in the night!

Intră Bubicu’ târându-și piciorul.

- În pădurea asta se moare pe capete și la noi în bucătărie se dansează. Parcă ați fi nemții de pe lângă lagărele de concentrare!

- Bubicule, de ce nu dormi?, tresare mama.

- Citeam, și- am auzit muzică din bucătărie. Am venit să văd ce se întâmplă… Nu știți nimic de sora-mea?

- Ba da! Ne-a scris o scrisoare. E deasupra frunzei de la intrare. Au ajuns cu bine fetele. Stau câteva zile și-apoi se întorc acasă.

Mama se întoarce serioasă către tata:

- Ce ziceai de restul animalelor?

- Nu m-am mai întâlnit decât cu Oac, broasca de pe lac. Și ea era pe listă, dar i-a zis lui Ursu’ s-o șteargă. Și el pur și simplu a șters-o, ca într-un banc sec.

- Noi suntem fericiți așa ascunși în pădure, dar cine știe cât mai ține și binele asta...

Bubicu’ iese târându-și piciorușul după el după cue murmură un noapte bună, și merge să ia scrisoarea de la sora lui plecată în Marele Oraș. Mama și tata trag pânza de paianjen înapoi peste geam și dau drumul licuriciului care le ținuse lumina ‘aprinsă’. Întunericul e complet. Liniștea e totală…

p a t r u

foto: 9 septembrie 2006,  23 de ani si 3 zile: small birthday party

... de multe ori in ultimele patru luni de la dramaticul accident al lui Manu m-am gandit cât de fericit trebuie să fie omul ăsta drag, departe de mizeria lumii în care noi trăim, încă. 

Ferice de el!

Mi-e dor de statusurile tale, Manule. Ne lipsesti, dar nu te-am uitat!

Despre aristocrația decăzută...

Din când în când rezonez mai intens cu dramaturgia lui Cehov. În ultimul timp am senzația că întreg cercul din jurul meu e subtil construit din personaje dramatice cehoviene. Un Treplev, o Nina, o doică, cele trei surori Irina, Mașa și Olga, fratele lor: Andrei, un Cebutâkin, un baron autentic, o Natașa, un comandant... Dar ce e pe de-o parte frumos în opera cehoviană, pe de altă parte atât de trist în viața reală, este faptul că toate, adică toate creațiile astea ale autorului rus se află într-un punct dramatic al existenței lor, într-o situație limită, la marginea viețuirii lor emoționale. 

Deși spațiile lui Cehov sunt largi, sunt imense, personajele aleg să se înghesuie și să se sufoce, ca și când întreaga dramă a omenirii s-ar așeza pe umerii lor, liniștită ca un porumbel care vine să-ți mănânce din palmă. 

Linia aceasta încordată degenerează în toate direcțiile, și tragedia este inevitabilă: necesitatea de a lua o decizie, strâns cu ușa fiind, este iminentă. Personajele acestea sunt atât de discrete, atât de drăgălaș construite, încât viața organică sub toate aspectele ei pălește domol. Și ca tragedia să fie completă, persnajul apocaliptic care va provocă decăderea totală nu este nici măcar conștient de acțiunea lui. Răul inconștient este mai grav decât răul conștient pentru că în lipsa de cunoaștere stă și lipsa diferențelor, iar într-un univers fără diferențe, fără bine și rău, frumos și urât, existența se reduce la instinctul animalic. O, ce lume tristă. Ce lume tristă, mică și asfixiată... Ce lucruri mărunte ne toacă fizic și psihic! Pe ce nimicuri am construit o împărăție, când lumea largă e la picioarele noastre, gata să se lase văzută, aprofundată, îngrijită (deși niciodată pe deplin înțeleasă...). Care ne sunt pilonii de rezistență la care să ne întoarcem când universul viselor noastre e ca la Cehov, undeva la Moscova. ... Și pentru că nimic nu ne oprește, rămânem acasa... 

Umorul sterp, umorul negru, umorul care nu naște nimic și care nu 'bate' nicăieri, umorul lui Cehov și umorul pe care l-am identificat în derâderea, în persiflarea și ironia care ne-au devenit cale de comunicare, acest umor putred atacă rădăcina. Și pentru că erbicidul e prea aproape de mâinile noastre, nu-l vedem. Acestea sunt efectele pe termen lung ale bășcăliei, și deși îmi place să cred că Livada cu vișini nu va fi tăiată, Treplev nu se sinucide (nici măcar ipotetic) și cele trei surori pleaca la Moscova unde vor trăi fericite și vor muri de bătrânețe, am să-mi termin scriitura în coadă de pește, cu câteve citate din  

Trei surori 

Actul I 

Verșinin:

Asta ne e ursita tuturor, și n-avem încotro. Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de improtant, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai târziu drept măreț și plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol și de neluat în seamă. (...)  

Actul III 

Mașa 

Cum o să trăim viața asta? Ce-o să ni se mai întâmple? Când le citești în cărți, toate ți se par învechite, de parcă le-ai fi știut de mult, dar când iubești tu însuți, îți dai seama că nimeni nu știe nimic. Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el. (...) Acum v-am spus tot. Acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere! Tăcere... 

Călătoria Buburuzelor...

Inca o fotografie de Bogdan Stanescu.

Povestea merge mai departe...

Bogdan: http://www.fixpix.ro/jurnal/2009/03/domnu_toma.html

11 Martie 2009, ora 01:01

Str. Basmului Neterminat, nr. infint, ap. 888

Marele Oraș

Lumea Abandonată

Dragă mami,

Îmi pare rău că nu am apucat să-ți scriu de 8 Martie, dar am fost foarte ocupată cu Bubulina. Lumea asta în care am ajuns e cumplit de aglomerată și enorm de mare, cum niciodată nu mi-aș fi putut închipui. Ca sa fiu sinceră, uneori mi-e greu și să rămân aproape de Bubu, pentru că dacă-mi întorc ochii un minut de la ea, am toate șansele să mă pierd. Dar fac tot posibilul să nu ajung prea departe de ea, pentru că e mai mare și știe mai multe decât mine... Și și pentru că ți-am promis ție, deși sunt sigură că m-aș putea descurca și singură!

Află despre noi că am ajuns bine și că suntem fericite și sănătoase. Vremea e frumoasă aici, dar mi-e dor de umbra de acasă. Ce mai face Tătucu? Dar Bubicu? I s-a vindecat piciorușul patru după ce și l-a agățat în tufa de zmeură? Of, și de câte ori ne-ai spus să nu ne jucăm pe-acolo...

Dar să-ți spun câteva cuvinte despre drumul nostru... Când ne-ați condus la brutăria din sat unde se adună porumbeii să mănânce firmituri și de unde se pleacă în toate direcțiile lumii, îmi era foarte frică. Și lui Bubu îi era, mi-am dat seama imediat. Nu zburasem niciodată așa sus, și nu știam la ce să ne așteptăm. Dar în seara aceea cu caruselul, atunci când am coborât cu fețele încremenite - dar zâmbetul până la urechi, ne-am promis că următoarea probă nu va fi de viteză, va fi de înălțime. Ne-a fost teamă că nu ne veți lăsa, dar sunt așa de fercită că am ajuns aici.

Deci am urcat pe aripa porumbelului gri. Bubu a s-a cățărat și ea ceva mai greu pe o pasăre mai slăbuță, și când am ajuns, mi-a și zis ca i-a fost rău tot zborul. Eu m-am ascuns între câteva pene, dar ea nu s-a gândit la asta. Am așteptat să plecăm. Ne-a fost teamă că ne vom despărți, că nu vom pleca împreună sau că nu vom ajunge în același loc. Se putea întâmpla orice, dar vehiculele noastre aeriene mergeau tocmai împreună. Când au început să-și miște aripile în tandem și ne-am ridicat, mi-a bătut inima atât de tare încât a trebuit să-mi țin ochii strâns închiși. Când i-am deschis eram sus sus sus, vedeam brutăria și școala și pe toți oamenii cei mari. Deși pe voi nu v-am mai văzut, am știut că sunteți acolo și-atunci mi-a venit să plâng. Dar să știi că n-am plâns!

Am ajuns mai repede decât am crezut. Păsările noastre au coborât pe rând. A mea a aterizat pe-o țeavă rece ce m-a făcut să-mi amintesc de carusel. Bubu a aterizat direct jos pe trotuar, și-apoi a început să zboare singură spre mine. Tremura de frig pentru că să știi că acolo sus vântul e foarte puternic și aerul rece, dar ne-am bucurat așa de tare să ne revedem încât bulinele de pe aripioarele noastre au început să danseze.

În timp ce ne povesteam una alteia despre călătorie, un Om Mare (care aici se numește Adult) care se uita aparent plictisit în jos, a luat o piatră și-a aruncat după pasărea lui Bubu. Se pare că aici Oamenii Mari nu iubesc zburătoarele. Poate nici insectele. Dar nu-ți fă probleme pentru noi. Mai stăm câteva zile și venim spre casuța noastră.

E foarte neobișnuită lumea asta, deși e altfel decât am învățat la școală. Am să-ți spun mai multe în următoarea scrisoare (sau când ajung acasă), dar acum trebuie să mă duc la culcare.

Bubu ar vrea și ea să scrie ceva, dar nu știe ce. Are ceva ce în Marele Oraș se numește nothing, dar eu nu știu exact cum e aia să ai nothing, când ea nu are nimic... Oricum, te rog spune-le tu și alor ei că suntem bine și fericite și că vedem multe lucruri interesante. Ce să vă aducem?

Apropo, mi-a apărut o bulină nouă pe aripa dreaptă. Sunt așa de fericită! De fiecare dată când trec peste o baltă sau pe lângă o sticlă aruncată pe jos (aici e plin de ele), mă admir și-mi zâmbesc.

Acum trebuie să plec. Calde salutări și lui Tătucu și-o ciupire lui Bubicu, așa, ca de la sora lui mai mare!

Te îmbrățișez cu drag și dor din Marele Oraș, cu bucurie,

o Buburuza mică

PS. Ți-am legat și o poza pe care am făcut-o eu în ‘aeroport’ - în timp ce o așteptam pe Bubu să urce...

Fantezie despre copilărie

[Acesta este un text 'experimental', parte dintr-un proiect fără nume și -aparent- fără finalitate. Pornind de la această poză, împreună cu colegul meu Bogdan Stănescu - unul dintre cei mai creativi creatori - am provocat un schimb de imaginație și cuvinte. Poza e o felie din tortul lui...

Ni s-a alăturat spontan si Mihai Savu, dar adresa poveștilor lor mi-e încă necunoscută.

Așadar, rodul fanteziei mele:]

Bogdan: www.fixpix.ro

Mihai: blog.mihaisavu.com

Două mămăruțe:

- Du-te mai incolo! se răsti îmbufnată Bubruza către Bubulină. Nu încap de aripile tale, îmbulinato! Îmi iei tot aerul!

Buburuza, resemnată, s-a retras tăcută puțin mai încolo pe țeava metalică rece. I s-au urcat aripile la cap, se gândi ea, uitându-se în gol. Ea și Bubulina erau prietene de când erau mici. Mici mici. Ei, foarte mari nu erau nici acum, doar așteptau să se dea pe caruselul care nu mai pornea.

Cele două mămăruțe făceau concurs. Acesta era doar unul din multele – de ce nu, poate ultimul - si Buburuza era vădit emoționată. Au făcut întrecere cine zboară mai sus de la creanga magnoliei, cine trece înainte și înapoi balta de lângă școală fără să-și ridice aripile, cine mănâncă mai mulți purici de plante. Au făcut concurs chiar și cine se apropie mai tare de focul de lângă trotuar, dar nici una n-a îndrăznit să zboare peste el. Așa înțeleg ele libertatea și copilăria: Buburuza și Bubulina îi testează limitele și-și antrenează curajul, fără să își poată imagina ce e de cealaltă parte a acestui carusel amețitor.

După câteva secunde de liniște, Buburuza, cea mai mică dintre cele două mămăruțe, o întrebă cu un glas jucăuș pe Bubulină:

- Bubu... când eram mai mici și ne jucam în grădina cu macii aceia mari... mai știi?!

- Știu, cum să nu. Acolo unde mai dădeau albinele concerte din când în când...

- Da, da... acolo. Bubu... ce era cel mai frumos când eram mici?

- De departe, când ne jucam de-a v-ați ascunselea și nu mă găseai niciodată, deși mă ascundeam de fiecare dată în acelaș bujor! 

- Mie îmi plăcea să joc elastic cu furnicile, deși îmi agățam mereu aripile. 

- Da, da. Îmi amintesc. Apoi îți luai zborul, supărată.

- Dar Bubu, mai știi când...

Becurile caruselului încep să se aprindă rând pe rând, și o muzică veselă duduie din boxele supra-uzate. Din cauza basului prea puternic, un copilaș începe să plângă. De lângă un bărbat-bine, o tânără mama fuge spre copil, îi prinde capul în mâini, îi rearanjează căciula, și-l liniștește. Îl așează din nou pe căluț, se asigură că s-a calmat, și se alătură din nou, zâmbitoare, bărbatului, de unde în liniște, se vor bucura de zâmbetul zăpăcitor al copilului lor. Caruselul începe să se învârtă tot mai tare. Buburuza și Bubulina sunt sus pe țeava rece de metal, dar sunt prea departe de noi pentru a le putea vedea. Nu vom ști niciodată dacă au supraviețuit vitezei și vântului în drumul lor spre viața de mămăruță adultă. Dar pe măsură ce căluții prind avânt, cele două mămăruțe se țin aripă de aripă, bulină de bulină, și construiesc, fără să știe, încă o amintire din copilărie...

t r e i

... Scrisoare la trei luni de la plecare ...

Manu drag,

Afla despre mine ca sunt bine, sanatoasa si fericita, chiar daca pe pamant totul nu e bine, putin e sanatos, si mai nimic nu e fericit. Iernile sunt tarzii, verile sunt lungi, frunzele cad, ghioceii apar, soarele rasare si apune, ca iar sa se intoarca la capatul pamantului, si sa inceapa din nou, aceleasi rotiri. Si in toata ameteala asta astea, totul, I mean totul este desertaciune.

M-am intors din Elvetia cu mare entuziasm, cu o minte limpede si cu planuri clare (in ciuda alcatuirii mele mentale haotice, desi nu intamplatoare). Oricum o intorc si o sucesc, plecarea asta a fost terapie curata. Am invatat mult, am gustat mult, am curatat mult din mintea si inima mea. As fi preferat sa te intalnesc inapoi in vama unde te-am vazut ultima data, chiar cand ieseam din tara. Ai venit sa ma vezi, aminteste-ti! Erai putin suparat ca n-ai putut conduce tu masina – inca nu aveai carnet. Dar stii ca m-am bucurat sa te vad oricum! Little did I know...

Deci dupa toata branza asta, am aterizat inapoi in cea mai dureroasa sesiune ever to exist. Ca sa nu mentionez (re)adaptarea la viata acasa, la (re)vazut prieteni, la (re)conectat. A fost o etapa nebuna de tranzitie si trebuie sa marturisesc, nu cu putin dor. De cand m-am intors, ma tot gandesc! Scria SJF in cartea lui cam asa: “ma gandesc si ma gandesc si ma gandesc, si m-am gandit de milioane de ori pana la durere, dar niciodata pana la fericire!” Ma intreb, oare: cam cat trebuie sa te gandesti pana la uitare? Si mai mai intreb: este uitarea ceva cu adevarat dezirabil?

Aseara curatam cu mama planta pe care mi-ai dat-o azi-vara. Era miniona si avea cateva floricele roz! Ei, stiati ca planta aceea infloreste o singura data? Apoi se transforma intr-un fel de... tufa. Am luat si o bucatica din semnul tau de BMW si-am infipt-o in pamant. Defapt, daca ma gandesc mai bine, paul mi-a dat-o cu un biletel: “You might need it more than I do!”

Of, omule, cat (ne) esti de prezent!

In fiecare seara trec peste drum de parcarea de langa Cora unde faceai stopul cand te intorceai la Oradea, si unde ne mai intalneam din cand in cand. Daca ne-am fi intalnit si-n seara asta acolo, ti-as fi povestit pana la uitare. Ti-as fi zis fericita ca am dat cam 11 din 14 examene, dar ca am cedat inainte de ultimele. M-ai fi certat ca n-am mai mlta grija de mine. Sigur ca orice fiiinta are limitele ei, dar eu le-am atins pe ale mele... Ti-as mai fi zis probabil ca am inceput sa lucrez. Despre asta ti-as fi tot povestit! :) Guess what? Am ajuns un ‘geek’ care sta 8h in fata calculatorului. Da, exact ca voi, pe care nu v-am putut intelege niciodata! Acum mi s-au deschis ochii! Si vad! Si mai este ceva si mai si: chiar imi place ce fac, so far. Asa nedefinit cum imi este inca, ti-as spune ca sunt Creative Director si ai fi mandru! Scriu web content pentru doua siteuri. “Important e ca scrii”, mi-ai spune. Da, important e ca scriu, si-mi place. E desigur alta zeama decat fitele de la teatru (de care nu m-am dezlipit de tot dar de care incep sa ma detasez). E si alta zeama de oameni. Da, am cunoscut o trupa intreaga de oameni frumosi si distractivi si meseriasi de la care invat multe. Dar e amuzant sa ma aud seara la plecare zicand: “pe maine” (si sa si astept “maine”). Cred ca n-am mai spus asta cu regularitate cam de cand eram in liceu (dar nici nu asteptam sa ma intorc, si sansele sa fi lipsit erau oricum enorme)... Sunt sigura ca ai fi incantat sa-mi cuprinzi entuziasmul si ca mi-ai da o salata intreaga de feedback.

Hey, ti-am zis ca am fost la colindat la tine anul trecut? Tare s-a mai bucurat mama ta, sora ta si Alin. Cu totii iti ducem lipsa cum nici nu-ti poti iagina!

In orice caz, in ultimele saptamani am fost tot ceea ce se numeste generic ‘varza’ (avem noi romanii niste expresii de ‘te crucesti’. ‘Te crucesti’, auzi-o si pe asta)... Mi s-au ars circuitele de stres si oboseala, si m-a chinuit o insomie zdravana. Dar am (oarecum) grija de mine si ma tratez sa-mi ies din starea aceea de non-, pe care o detest cu toata inima mea. Non-starea mea in care nu mai vreau nimic pentru ca nu-mi place nimic, sau poate imi place totul, nici nu stiu. Nu ma enerveaza nimic, dar sunt permanent iritata. Nu dorm noaptea, dar mi-e somn toata ziua. Nu-mi doresc nimic. Nu mi-e pofta de nimic. Nu vreau sa merg nicaieri. Nu vreau sa fiu nicaieri. As vrea sa-mi gasesc un ‘loc al nimicului’ ca-n cartea lui JSF. Deci ziceam ca-mi ies din starea asta, si au inceput sa ma enerveaza unele lucruri cum au inceput sa ma bucure alte, cum au inceput sa-mi revina poftele, dorurile, mirosurile, dorintele.

Ai vazut Den Brysomme Mannen (The Bothersome Man, 2006)? L-am vazut acum multa vreme la Arta. Regizorul isi imagina o lume ‘perfecta’ - undeva dupa moarte. Un fel de rai artificial - in care fiecare individ - desi neindividualizat, ci colectiv si relativ uniform – ducea o viata aparent perfecta. Ironic, era o lume fara copii, fara muzica - doar zgomot ‘de fundal’, fara probleme, fara solutii.

In lumea asta utopica... nu existau simturi. Alcoolul nu te ametea, ciocolata calda n-avea gust, redecorarea casei nu-ti dadea nici cea mai mica satisfactie... Era probabil o lume functionala, si aparent functiona bine... En fin, atmosfera filmului mi-a fost trist de cunoscuta in ultima vreme. Ti-as putea zice cum se termina filmul, dar n-am s-o fac!

Nu stiu de ce-ti pierd vremea cu filme artistice. Tot asa cum uneori ma intreb de ce-mi risipesc viata in maruntisuri si ganduri inutile ... Mai plang din cand in cand de dorul tau, da-mi trag doua palme si ma adun. Oricum, prietene, sa stii ca mi-e dor de tine. Rau de tot!

Imi imaginez uneori cum ai umplut raiul de retele de aur si cum “n-ai nici o treaba”. Si tot ce-ti povestesc eu aici despre lumea asta mizerabila valoreaza cat “un smoc de par lasat pe marginea vanei”. Stiu ca tot ce traiesti tu e atat de maret, incat sunt probabil penibila intre cuvintele si randurile astea care-ti transmit atat de putin. Dar copilule, as vrea sa-ti spun asa de mult! As vrea sa-ti cant la flaut si sa-ti arat cat de mare s-a facut Tiff. As vrea sa merg cu tine la mici si bere intre Cluj si Oradea si te sacait doar ca sa te vad zambitor, asa cum te stiu dintotdeauna. Of, om bun... Cum ai putut?! Cum ai putut sa te iei si sa pleci asa?

Am ramas aici - asa cum o spun de fiecare data - in lumea asta trista dar frumoasa. Si ma bucur de ce e frumos, si ma mai intristez traind rautatea crunta din care nu ne putem depasi pe noi insine.

I know I will see you on the other side, my friend. Poate-mi reinstalezi Leopardul. Azi la birou am primit un singur raspuns: “No, I will not fix your computer”! (dar sa nu ma intelegi gresit. Colegii mei sunt oameni buni, doar ocupati!)

Imi opresc aici cuvintele si te las sa-mi citesti gandurile!

Te imbratisez. Din nou. Si din nou. Si din nou.

Cu dor. Cu drag. Cu aceeasi prietenie,

Emma

... la trei luni dupa ce ai plecat spre Cluj, fara sa fi ajuns vreodata...

01:23

noapte. nu. dimineata. proasta combinatie de stres, ganduri, oboseala, nostalgii amestecate cu cafea, coca-cola si mancare pe apucate au generat intr-o grava insomnie si urata durere de stomac. as vresa sa scriu despre toate lucrurile interesante pe care le-am citit in ultimul timp, as vrea sa scriu despre oameni si locuri, despre clatite si flori, despre declaratiile de dragoste pe care Liviu si Rodica Mocan si le intind unul altuia, dar gandurile nu-mi ajung mai departe de ultimele doua somnifere inghitite, care or fi adormit in drum spre efect.

when it doesn't rain, it snows. when I can't talk, I write. when I can't write, I sleep. But now I can't sleep, talk nor write. And it doesn't rain, and it doesn't snow...

intr-una dintre zilele urmatoare as vrea sa scriu despre filmele nominalizate la Oscar. pana in momentul asta, tot ce-am vazut m-a lasat cu o spranceana ridicata. oferta de anul asta mi s-a parut slaba cu S mare. adica Slaba. mai vorbim dupa ce vad si Milk.

pana atunci ... vise placute.

"in cautarea somnului pierdut",

Emma M.

Dramatizare

Sunt obosita. Obosita si vreau sa plang. Sau macar sa ma plang. Sau macar sa dramatizez. De trei saptamani dramatizez - textul lui J.S.Foer. Azi am dat examenul. What a release. Am muncit pe examenul asta de mi-au sarit capacele... Si m-a lasat complet stoarsa si epuizata, in fata urmatoarelor 7 examene saptama asta... 

Chiar m-am gandit in ultima vreme la reactia noastra cand vedem o dramatizare/ecranizare, dupa ce citim o carte (si-mi amintesc debaturile cu E.C si M.T de pe vremea adolescentei cand M. incerca sa ne convinga cat de inutil e sa citesti o carte, cand poti sa vezi filmul. E. si cu mine eram antagonistele care sustineam cauza hartiei)... Oricum, aproape fara exceptie, cand primim un produs semi-mestecat in perspectiva celui crud, suntem dezamagiti. E atat de frumos universul pe care o lectura il creaza in noi ... atat de frumos si de personal. Ei bine, acuma de cand tot dramatizez si dramatizez, imi dau seama ce munca grea e defapt sa mesteci ideile altcuiva si sa le redai in alta forma, fara sa-i alterezi esenta. Va rog sa ma credeti, e cumplit! De azi inainte am sa mai inchid un ochi in fata dramatizarilor proaste (dar am sa-mi rezerv intrebarea: DE CE l-ai facut daca l-ai facut asa prost?).

Iar e trecut de 21:00 si sunt in acelasi birou ca azi-noapte. Alunec in voie. Ma simt teribil de obosita. Si incet-incet universul cuvintelor mele se prabuseste sub greutatea tuturor(a).

PS. Azi se dadeau pe strada baloane cu PNLul. Am vrut sa iau unul si sa-l sparg in sala de lectura. BOOM! ... si-apoi sa fug si sa ma ascund dupa usa. Probabil as fi facut-o daca as fi avut drum la sala de lectura... Sau daca macar usa n-ar fi fost de sticla! :)

(a)zi de sesiune. just another.... Monday.

10:08 si mi-am luat in primire locul 64 al salii de lectura. Daca esti unul dintre aceia care vin cu laptopul la biblioteca, locurile la care poti sta aproape de priza se reduc la 5. Acum o sesiune si jumatate, am cumparat un prelungitor si un triplustecher si le-am donat acestei salisoare in care invat cam de pe vremea examenului de capacitate. Aproape nimic nu s-a schimat de atunci. Am prins ‘in tranzitie’ o tanara roscata bibliotecare, dar care pare a nu fi avut structura necesara pentru 8h de liniste. (am stiut asta din prima zi cand am vazut-o fluturandu-si buclele si blugii stramti printre mese).

Meniul zile: trebuie sa finalizez URGENT dramatizarea romanului lui J.S.Foer. Examenul e maine si pana atunci trebuie sa dau ‘actorului’ care-mi va citi lucrarea textul finaliza. Ieri am pus ultimul punct la o analiza de vreo 6 pagini a filmului California dremin’ (nesfarsit), lucrare pe care trebuie s-o recitesc, corectez, trimit. Data finala: joi. Miercuri, examen la jurnalism: Analiza media. 6 analize+o lucrare finală. Nu am scris decat una bucata analiza pe o structura narativa. Time is ticking. Vineri, alt examen. Sambata, alte 3 examene. Duminica, data finala pentru trimiterea unei alte analize de jurnalism on-line. 

10:21 si sala incepe sa se ingramadeasca. 

Cineva vorbeste la telefon. De ce vorbeste cineva la telefon in sala de lectura? Domnisoara de langa mine studiaza franceza: le plus-que-parfait de l’indicatif. Are un scris de mana superb. Si-un ceas superb.

11:12 soarele bate direct pe mine. Vreau sa ies la cafea, dar doar dupa ce termin actul II!

11:25 actul III are17 pagini. Cam mult... Ce se taie? Ce ramane?

11:59. Am terminat actul III. Ies la cafea. Am fost productiva. 

12:25 sunt inapoi la 64 cu cafea, suc de pere, iaurt, covrigi si mini snickers. Cand s-au si facut covrigii 1.2 lei/bucata?

13:43 vine cris. Impartim o masa :) Intre noi: un termos de cafea, o cana de cafea, o sticla de suc de pere, o sticla de apa, un iaurt. Nu mai incapem de albume, foi, notite, carti, laptop. As vrea sa vorbesc cu ea. Tot timpul. Nu pot! 

Citesc:

M-am gandit la toate lucrurile pe care oamenii si le spun mereu unii altora, si la cum va muri toata lumea, fie ca asta se va intampla intr-o milisecunda sau in cateva zile, sau in cateva luni sau in 76,5 ani, daca tocmai te-ai nascut. Tot ce se naste trebuie sa moara, ceea ce inseamna ca vietile noastre sunt ca zgarie-norii. Fumul se ridica mai repede sau mai incet, dar toti zgarie-norii ard si toti suntem captivi inauntru rau.

17:40 Cristina pleaca.

18:52 TERMIN! Fac o plimbare pe centru. E liniste. Si rece. Incerc sa ma duc sa-mi listez textul.

21:44 si sunt inca in cladirea facultatii. Obosita si stresata. Pana la 22:00 trebuia sa duc DVDurile inapoi la centrul de inchiriere din Manastur.