vineri, 14 mai 2010

"nu e treaba mea"

Am să fac o scurtă și foarte rapidă pauză de la mărunțelele exerciții începute, pentru că așa simt azi. E miercuri la prânz și nu sunt într-o stare foarte creativă a minții. Afară plouă și între pereții acestei camere albe se aud doar bulele apei minerale din paharul de plastic. Probabil îmi folosesc toată creativitatea căutând scuze presei românești pentru "subțirimea" ei, acum când de câteva zile bune sap tot mai adânc după subiecte de calitate și editoriale care nu plâng de milă autorilor lor, dar nimic nu se ivește în zare. Apropo de nimic, iată două situații petrecute între orele 10 și 15, azi.

Evenimentul 1.
Am comandat un taxi împreună cu mama mea pe care o așteptau deja studenții la școală.
- 4 minute, îmi spune ardelenește dispecera.
Patru minute e rezonabil. Așteptăm, deși în întârziere deja. Povestim cu bunica. Eu mi-aș face o cafea rapidă, dar nu mai este timp. Mama iese în fața casei, în așteptarea taxiului care nu mai apare. Eu mă gândesc tot la cafeaua aceea, dar îmi închid resemnată geanta și ies și eu. Mama se joacă cu câinele.
- N-a venit?
- N-a venit.
Sun înapoi la taxi _ _ _ _ _  . Doamna mă roagă să aștept pe fir. După (nu exagerez) 2 minute în care m-a iritat și mai amarnic melodia din funal, sunt anunțată că taxiul va ajunge într-un minut.
Deja întârziase vrei 10 minute, dar chiar nu aveam chef de scandal. Pe când după încă 3 minute a și apărut, eram deja furioasă. Din cauza cafelei, nu altceva.
- Se mai întâmplă, ne-a zis tânărul taximetrist după ce l-am întrebat politicos ce s-a întâmplat...
Iată cum taxiul nostru a venit în 14 minute în loc de 4, anunțate.

Evenimentul 2.
Lucrez provizoriu într-un birou gol-goluț în care urmează să se mute un departament. Am fost sunată și informată că urmează să vină un oarecare ins cu "niște" mobilă. Bătaie în ușă, și domnul șofer - altminteri un domn "bine", cu o mustăcioară îngrijită și o burtică decentă - mă anunță că a adus mobila... daaaaaar nu e treaba lui să o mute, așa că o lasă în parcare.
- Nu e treaba mea!, mi-a zis pur și simplu...
Subsemnata cască ochii mari și nu apucă să spună nimic: pe când iese din clădire, camionul pleacă din parcare. Adiministratoarea complexului - imposibil de găsit. Recepționera, o tânără foarte drăguță și foarte amabilă, insistă cu telefoane spre birou dânsei, dar nimic.
Numa' bine că afară începe ploaia peste minunăția de mobilă: 3 corpuri cu sertare și două scaune pe roți. Tânăra recepționeră, din proprie inițiativă, se oferă să mă ajute să car mobila - care din fericire era toată pe roți (mobila, desigur). Târâș-gropiș am împins corpurile cu sertare pe lângă clădiri până în fața ușii blocului de unde doi tineri simpatici/sportivi/amabili ne-au ajutat cu urcarea mobilei pe trepte.

Întrebarea mea e simplă:
Dacă taximetristul de dimineață nu și-a făcut deloc treaba și
șoferul camionetei și-a făcut doar treaba,
atunci ce făcea tânăra recepționeră împingând mobila prin curtea complexului când, cu siguranța asta nu era treaba ei? Grea întrebare! Îmi revine un singur răspuns frumos formulat de înțeleptul Caragiale:
Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.

2 comentarii:

liviu spunea...

emm, minunat:sus constiința, jos constiința!trăiască constiința !
dad

Anonim spunea...

esti proasta sinuide-te!!!