Loc al Nimicului

Lucrez de o saptamana buna pe dramatizarea unui roman care imi place enorm. Scris de tanarul Jonathan Safran Foer (mai bine cunoscut pentru Totul este iluminat), Extrem de tare si incredibil de aproape e povestea unui copil de noua ani care trece prin trauma pierderii tatalui in atacul terorist de la New York 9/11. Sigur, povestea e mai adanca, facand apel la marile tragedii ale umanitatii precum si la cautarea adevarului si nevoia de a sti. Totusi, la un nivel mult mai mic, povestea dintre personaje e la fel de cutremuratoare. As dori sa impartasesc cu voi o bucatica de text despre Instrainare si Refuz.

actul V

scena 1

THOMAS

Mama ta si cu mine nu vorbim niciodata despre trecut, asta e o regula. Cand e la baie, eu stau la usa, iar ea nu sta niciodata in spatele meu cand scriu, astea sunt alte doua reguli. Ii deschid usile, dar nu-i ating niciodata spatele cand intra, nu-mi da niciodata voie sa ma uit la ea cand gateste, imi impatureste pantalonii, dar imi lasa camasile pe masa de calcat, nu aprind niciodata lumanari cand e ea-n camera, insa le sting intotdeauna. E o regula sa nu ascultam niciodata muzica trista, e o regula timpurie, findca melodiile sunt la fel de triste ca cel care le asculta, asa ca nu prea ascultam muzica. Nu dormim niciodata de doua ori in acelasi pat, nu ne uitam niciodata la emisiuni de televiziune despre copii bolnavi, nu ma intreaba niciodata cum mi-am petrecut ziua, intotdeauna mancam pe aceeasi parte a mesei, cu fata la fereastra. Sunt atatea reguli ca uneori nu-mi amintesc ce e si ce nu e regula. Astazi o parasesc, sa fie asta regula in jurul careia ne-am organizat in tot acest timp sau sunt pe cale, oare, sa incalc regula de baza? Am crezut ca putem alerga unul spre celalalt, am crezut ca putem avea o regasire frumoasa, chiar daca la Dresda abia ne cunosteam. N-a fost sa fie. Amandoi am ratacit, cu bratele larg deschise, dar nu unul spre celalalt. Bratele marcheaza distanta, toata povestea noatra a fost o regula prin care sa ne conducem viata de cuplu, totul a fost o masuratoare, o imperechere de milimetri si de reguli: cand ea se trezeste si merge la dus, eu hranesc animalele: asta e o regula. Pentru ca ea sa nu se simta rusinata, ea isi face de lucru cand eu ma dezbrac seara; merge la usa sa vada daca e incuiata, verifica de doua ori cuptorul, isi inspecteaza colectia de portelanuri in dulap, trece in revista din nou bigudiurile pe care nu le-a folosit niciodata de cand ne cunoastem si, cand ea se dezbraca, imi gasesc mai multe preocupari ca oricand. La doar cateva luni dupa casatorie am inceput sa izolam diverse zone din apartament si sa le etichetam: "Locuri ale Nimicului", in care fiecare dintre noi avea asigurata intimitatea desavarsita. Am cazut de-acord ca nu ne vom uita niciodaa la aceste zone, ca ele vor fi teritorii inexistente in apartament, unde cate unul din noi va inceta sa mai existe. Primul a fost langa piciorul patului din dormitor, l-am marcat cu banda rosie pe covor si era suficient de mare cat sa stai in picioare, era un loc bun ca sa dispari, stiam amandoi ca e acolo, dar nu ne uitam niciodata la el. A functionat atat de bine incat ne-am hotarat sa facem un Loc al Nimicului si in camera de zi, care parea o necesitate, pentru ca uneori unul dintre noi avea sa dispara in timp ce se afla in camera de zi. Am facut zona asta putin mai mare pentru ca unul dintre noi sa se poata intinde acolo; era o regula sa nu ne uitam niciodata la spatiul ala dreptunghiular care nu exista. Cand te aflai acolo nici tu nu existai. A functionat pentru o vreme, dar aveam nevoie de mai multe reguli. La cea de-a doua aniversare a noastra am marcat o intreaga camera de oaspeti ca Loc al Nimicului. Atunci parea o idee buna. Uneori un petinc de la piciorul patului sau un dreptunghi din camera de zi nu-ti ofera destula intimitate. Fata usii care dadea spre camera de oaspeti nu era Nimic, iar fata dinspre hol era Ceva; clanta care le unea pe cele doua nu era Nimic, nici Ceva; peretii holului nu erau Nimic, chiar si fotografiile au disparut, dar holul in sine era Ceva; cada nu era Nimic, apa din cada era Ceva; parul de pe corpurile noastre nu era Nimic, bine-nteles, dar odata ce se aduna la gura de scurgere devenea Ceva. Incercam sa ne usuram vietile, incercam prin toate regulile, sa ne facem viata suportabila. Dar intre Nimic si Ceva au inceput sa apara neintelegeri. Dimineata, o vaza de Nimic reflecta o umbra de Ceva, la fel ca amintirea unei persoane pe caer ai pierdut-o. Noaptea, lumina de Nimic din camera de oaspeti se revarsa pe sub usa de Nimic si se imprastia in holul de Ceva, nu mai e nimic de spus. A devenit greu sa navighezi intre Ceva si Ceva fara sa treci accidental prin Nimic, iar atunci cand Ceva - o cheie, un stilou, un ceas - ramanea accidental intr-un Loc al Nimicului, nu putea fi niciodata recuperat, asta era o regula nescrisa, ca majoritatea regulilor noastre. S-a ajuns la un moment dat, cu un an sau doi in urma, ca apartamentul nostru sa fie mai mult Nimic decat Ceva. In loc sa ne salveze, ne-a facut mai mult rau. Intr-o dupa-amiaza, stateam pe canapeaua din dormitorul numarul doi, gandindu-ma, gandindu-ma si tot gandindu-ma, cand mi-am dat seama ca stateam pe o insula de Ceva. "Cum am ajuns aici?" m-am intrebat, inconjurat de Nimic, si "Cum ma mai pot intoarce?". Cu cat mama ta si cu mine stateam mai mult impreuna, cu atat luam de bune presupozitiile celuilalt, cu atat mai putine lucruri erau spuse si mai multe, prost intelese. Imi amintesc ca m-am referit odata la un spatiu drept Nimic, in timp ce ea era sigura ca noi cazuseram de-acord ca acel spatiu era Ceva; intelegerile noastre au dus la neintelegeri, la suferinta. Am inceput sa ma dezbrac in fata ei, cu cateva luni in urma, iar ea a spus: "Thomas! Ce te-a apucat?" "Credeam ca aici nu e Nimic", i-am raspuns, acoperindu-ma cu unul dintre caietele mele. Iar ea a spus: "E Ceva!". Asa ca am scos din dulapul din hol schita apartamentului nostru si am lipit-o pe usa de la intrare, iar cu un marker verde si unul portocaliu am separat Ceva de Nimic. "Aici e Ceva", am hotarat. "Aici nu-i Nimic." "Ceva." "Ceva.""Nimic." "Nimic." "Ceva." "Nimic.""Nimic." "Nimic." Totul a fost stabilit pentru totdeauna, nu va mai fi decat pace si fericire... Dar n-a durat decat pana la noaptea trecuta, ultima noastra noapte impreuna, cand mi-a pus inevitabila intrebare. I-am spus "Ceva", acoperindu-i fata cu palemele si apoi ridicandu-le ca pe un voal nuptial. "Trebuie sa fim." Dar in adancul inimii stiam adevarul.