D o u a

Fata aceea inalta nu stia exact cat e ceasul. Si nici n-o interesa. In lume se murea in fiecare secunda, dar ea se plimba nevinovata cu tramvaiul si se uita la saracii care adunau capete de tigari de pe jos. Baiatul acela stia exact cat e ceasul. Si-l interesa, pentru ca se grabea. In lume, aproape 2 oameni mor in fiecare secunda. In secunda aceea ultima, el a fost unul dintre ei... Si toate visele si ambitiile s-au auzit trosnind sub greutatea tuturor vietilor pe care nu le va mai trai niciodata, a inmormantarilor la care nu va mai plange niciodata, a pozelor pe care nu le va mai face niciodata, a nuntilor la care nu se va mai bucura niciodata, a zilelor de nastere pe care nu le va mai sarbatori niciodata.

Exact 2 luni au trecut din ziua aceea. Nu stiu tocmai in ce moment intervine uitarea, dar cu cat distanta e mai mare, cu atat mai adanca durerea si mai actuala amintirea. Ma intreb adesea cat acces au cei plecati la viata noastra cotidiana. Ma intreb daca ne vad plangand de dor, sau daca ne aud gandurile si murmurul. Ma intreb daca ne simt uitarea, tot asa cum ma intreb daca vom putea uita vreodata. Mi-am auzit inima batand mai puternic citind randurile din Orbitor, absolut cutremuratoare la adresa uitarii:

“De patruzeci de zile nu mai fusesera pomeniti in biserica, unde preotul batran sedea si plangea intre icoane ca un navigator intr-o corabie subreda, de tot atatea zile colacii si coliva si orezul cu lapte nu mai venisera de la neamurile cele vii. Inspaimantati ca vor muri a doua oara de foame si uitare, mortii incepura sa se foiasca, starnind un amenintator vuiet subpamantean. Clantanindu-si danturile puternice, au inceput sa rupa scandurile buretoase, pline de larve-nchistate de carabusi, sa sape cu labele lor ca de cartita tunele de la unii la altii, sa tina sfat cate doi, cate trei, si-n cele din urma toti deodata, satul de dedesubt, inghesuiti intr-o hruba strabatuta de radacini, de unde sicriele, deasupra testelor, se zareau luminand ca niste cutiute de cristal. Trei sute de morti, slabiti de post indelungat, dar insufletiti de o manie doar celor raposati cunoscuta, isi fosneau vesmintele innegrite, tineau cuvantari lungi si salbatice si isi holbau orbitele goale, unii la altii. (...) Toata existenta si stradania lor in lume era la fel de trecatoare si de iluzorie ca si fragmentul de anatomie al mintii ce-l visa.”

(Cartarescu Mircea, Orbitor, Aripa stanga, p.65)

Poate traiesc intr-un univers ideal si utopic, dar tind sa cred ca oamenii nu se uita pur si simplu unii pe altii, odata cu ingroparea romanelor vietilor lor. Dimpotriva: cu cat incearca mai tare sa se uite unii pe altii, cu atat se afunda mai adanc in groapa.

Doua luni dupa moartea lui Manu, nu trece zi in care sa nu ma gandesc la el. Doua luni dupa moartea lui Manu, inca imi pun aceeasi intrebare retorica pe care mi-o adresez din clipa cand am primit telefonul Acela, aceeasi intrebare care nu doar nu asteapta raspuns, ci nu are raspuns. Intrebarea care nu-mi da liniste prin simpla ei natura. Intrebarea care-mi da liniste prin faptul ca-mi aminteste, mereu si mereu, ca n-am uitat: 

Manule, cum ai putut sa mori?