Romanisme

Am s[ ]ncep prin a-mi cere scuze c[ un text despre caracterul rom\nilor e lipsit de caractere rom\ne;ti!
Scrijelesc aceste randuri de pe un computer care nu imi apartine, si care nu are caracter (iar eu, la randul meu, nu am vointa si nici timpul necesare insusirii lui)!


25 august, ora 8:50, o cofetarie din buricul targului. O portie imensa de zaharuri pentru micul dejun impreuna cu B.
Din anticamera se aud bubuituri, lovituri, taieturi. Ne zicem:
- asta e o chestie foarte romaneasca, sa te trezesti in sunete de santier!
In blocuri se intampla tot timpul. Romanii nostri incep sa bata cuie inainte sa se spele pe dinti, in timp ce isi beau cafeaua fiarta in ibric.

Explicatia
Se da un musafir ne-roman care doarme intr-un bloc de romani, in Romania. Neromanul se trezeste in batai de ciocan. Explicatia gazdei:

Scenariul I: optimistul si spiritul de solidaritate
Aici la noi, in fiecare bloc, cel care se trezeste primul dimineata ii trezeste pe toti ceilalti cu batai insistente in oale, calorifere, tevi sau ce poate produce mai mult zgomot! Este important sa se auda de la orice etaj pentru ca depindem unul de altul sa prindem troleul, sau sa ne trimitem copiii la scoala, sau sa ajungem la timp la serviciu, sau sa ne plimbam cainele dimineata. E ca si cum am fi tot timpul cu familia in tabara. Suntem foarte uniti, si asta se vede. Solidaritatea este una dintre caracteristicile principale ale poporului nostru!

Scenariul II: pesimistul si scarba nationala
Numai in Romania se poate intampla asa ceva: bubuit de manele pana noaptea tarziu si lovituri de ciocan de dimineata. In lumea civilizata asa ceva nu se intampla. Aici cand se trezeste unul trebuie sa-i trezeasca pe toti, si parca fac cu schimbul, ca in fiecare dimineata sa fie cineva cu alarma. Romanii defapt nici nu lucreaza, si atunci cand o fac din necesitate si in regim de urgenta, se asigura ca aude toata lumea. De-aia se lucreaza dimineata si in orele de liniste! Atunci toti sunt acasa, linistiti...

Oricum ar fi, este cert faptul ca pentru a aduce o imbunatatire intr-un spatiu dat, e nevoie de mizerie si poate de putina harmalaie. Intr-un cuvant mai cuprinzator, de inconfort. Dar ceva imi spune ca nici peste granita galagia e mai putin galagioasa dimineata cand la ora 8 vecinul isi tunde gazonul!

[1-0!]

Cum vine toamna peste ochi, și peste flori, și peste buze, și peste morminte

- Mai bine m-ai ține, puțin, în brațe, și-am înceta cu prostiile astea! îi spuse P. blând, aproape șoptit, într-o seară de vară. R. oftă înduioșat. Îi era atât de dragă ființa aceasta plăpândă și firavă care se afla lângă el, cu el, și care era într-un fel a lui, încât aproape îi dădeau lacrimile. Fără să mai spună nimic, o îngrămădi între brațele lui, și o sărută afectuos pe gât.
[...]
... Nu se știe cu exactitate cât timp trecu, dar până să își deschidă ea ochii, noaptea deja alunecase peste apusul de după deal și stelele se înbulziseră pe albastrul zdravăn al cerului. P. își ridică ușor nedumerită capul de pe umărul lui R. și privi în jur la mulțimea de beculețe aprinse undeva în depărtare. Câte un bec pentru fiecare suflet, îi spusese el cândva. Acum mai mult ca niciodată, toate sufletele străluceau acut. Luminițele pământului și luminițele cerului îi strângeau la mijloc pe cei doi și sutele de martori tăcuți. Aerul se răcise, vântul sufla viu între pietre, și parcă întreg universul stătea cu urechile ciulite, în așteptarea cuiva.

Un foșnet discret în pomul din apropiere, două secunde de liniște, și izbirea primei frunze de asfalt! Așa s-a furișat invizibilă și alunecoasă, Toamna. Intrată pe poarta din spate, ciupi Verii prima frunză. Vădit iritată, Vara se întoarse cu o sprânceană ridicată din drumul ei, și încercă să-și păstreze calmul care o caracteriza. Dar jucăușă, Toamna mai despinse o frunză. Și încă una. Și încă una. P. și R. priveau curioși dar totuși rezervați această hârjoneală aparent copilărească. Pitiți și nemișcați, nu îndrăzneau să spună nimic, de teama de nu fi auziți. Vara era deja furioasă. Primele păsări își schimbau direcția de zbor, și noaptea se lăsase mult prea devreme anul acesta. Vara nu mai avea cu cine lupta și privirea plină de satisfacție de pe fața Toamnei o enerva la culme. Cu un gest plin de ură dar și de curaj, își apucă dușmanul de gât și printre dinți întrebă Toamna ce caută atât de devreme.

P.și R. erau îngroziți. Nu se știau ce final putea avea acest război cosmic, și era un risc pe care au decis tacit să nu și-l asume. Cu grijă să nu fie remarcați, se ridicară tiptil de pe bancă, și fără să scoată un cuvânt, se furișară pe aleea care îi scotea la lumină. Când în urma lor rămăseseră doar câțiva câini care scormoneau plictisiți pământul, P. și R. o luară la fugă spre gardul care delimita cele două lumi.


Aceasta a fost noaptea în care Toamna a înjunghiat Vara, în care Leopardul a fugit de Căprioară, și în care P. și R. au sărit gardul cimitirului, tocmai când echipajul de poliție trecea pe acolo.

BLOG ÎNCHIS TEMPORAR

Blog închis din lipsă de parfum inspirațional, din lipsă de timp, și din... alte priorități. Viata se intampla "out there".

Din luna mai de când am publicat urmele rânduri, existenta mea s-a petrecut ca un tăvălug pornit la vale.

A murit unul dintre cei mai iubiti pamanteni - bunicul meu Tani, Paul s-a mutat la casa lui, am renuntat la ¨eu¨ pentru ¨noi¨, am scris impreuna cu Bogdan si Andrei o carte (cadou de nunta pentru fratele meu si cumnatica), am fost in Elvetia pentru o saptamana la inaugurarea lucrarii Decalog, am fost pe Vladeasa, si multe altele: de unele refuz sa-mi amintesc, in timp ce altele ma fac sa zambesc.

Randurile acestea le scriu din Astorga, la inceputul unui pelerinaj de doua saptamani si peste 300 km a pied. Camino de Compostela este o ruta frecevantata de sute de ani. Iulie 2009, impreuna cu mama, batem ultima bucata (de la Leon la Santiago). Poate, cine stie, dupa revenirea acasa imi scrijelesc randurile din jurnal si in balta asta uscata a mea.

Bon camino!

retoric, față în față cu nevăzutul

de ce

păsările zboară mai liber 

vântul suflă mai frumos între spicele verzi de grâu

norii se mișcă mai repede pe cerul mai albastru

soarele strălucește mai tare, ziua

și cerul e mai bogat în stele, noaptea

de ce mâncarea e fără gust și cafeaua fără zahăr

muzica prea tristă și inima prea grea

când încărcat de bucuria amintirilor presărate cu sarea uscată a lacrimilor de pe obrajii palizi

îți iei rămas-bun de la un suflet iubit?

de ce tot ce faci și tot ce nu faci

capătă o altă conotație

de ce tot ce ai făcut și n-ai făcut

de la un minut la altul se pietrifică într-un morman de amintiri 

la care nu mai poți adăuga nimic

din care nu mai poți scoate nimic

dar în care pe măsură ce te adâncești

descoperi bogății mai mari și mai valoroase?

de ce sicriul e prea mic

cuvintele prea puține

groapa prea îngustă 

și florile prea puține

când îngropi o comoară care nu poate fi cuprinsă și nici măsurată?

de ce aștepți încă să sune telefonul 

să-i auzi vocea 

sau să intre pe ușă

să-i poți observa din nou

gingășia cu care vorbește pisicuței

de ce subit îți dai seamă că ultima dată când a trecut pe la tine

ai uitat să-i faci cafeaua

și că ultima dată când l-ai văzut

te grăbeai în drumul tău

de ce n-ai știut că e ultima dată

de ce azi îl conduci pe ultimul drum?

ş a s e

Om bun,

Să nu crezi nici un minut că m-am pierdut în numărătoarea lunilor de la plecarea ta, sau că m-am încâlcit între amintirile deformate ale vremurilor când mergeam la Felix împreună. Dimpotrivă. Realitatea morţii îmi dă târcoale din nou, când, rănită încă după brusca ta apunere, îmi privesc cu milă tăieturile şi zgârieturile.

E oarecum neplăcut să trăieşti cu adevărul morţii deasupra capului, fără să ştii cine va fi următorul lovit, fără să apuci să-ţi iei rămas-bun, fără să ai timp să te vindeci între două înmormântări. Unii ca tine mor pe când sunt mai plini de viaţă. Alţii cred că au dreptul să-şi ia viaţa. Alţii trăiesc o viaţă întreagă, au copii, nepoţi, si sa pregatesc de moarte fericiţi şi împăcaţi. Mă cutremur văzând câte abordări şi unghiruri are aceeaşi realitate: singurul lucru sigur în viaţă este moartea, şi asta mi-e tot mai clar.

Într-un fel asta îmi simplifică viaţa. E foarte uşor să evaluezi importanţa sau efemirtatea unui lucru sau unei decizii când îl pui faţa în faţa cu sfârşitul vieţii pentru analiză. Imediat îţi dai seama cât de (ne)important este. Dar reversul acestei abordări este o viaţă trăită în angoasă pe măsură ce vedem şi conştientizăm deşertăciunea în care ne învârtim şi care ne ameţeşte ca un carusel.

Aiurez. Aiurez cu dorul vremurilor când aiuream împreună. Oricum, în lumina unui întreg mănunchi de evenimente care s-au desfăşurat recent pe pământul ăsta trist dar frumos, am tânjit îndelung după sufletul tău împăciuitor şi blând. Îmi place să mi te imaginez citind poezii în Rai şi stând de vorbă cu îngerii... şi-atunci toate stelele pălesc umilite în lumina Luminii şi toată lumea se sfarmă ca un biscuite vechi şi uscat.

Te purtăm în suflet. Te pomenim. Ne amintim. Ne e dor. Te iubim.

Emma şi toţi aceia...

REPUGNANȚĂ

am ales cuvântul următorului exercițiu literar/de imaginație/estetic într-un moment prost. am ales un cuânt urât, scârbos chiar. m-am apropiat de el cam cum te apropii de o vană cu apă rece când trebuie să faci o baie și apa caldă s-a terminat acum 10 minute.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ într-o clipă în care 'a fi om' mă lovise direct în cap. e atât de obositor și uneori chiar plictisitor să stai închis în carapacea asta plină de reguli și limite , încât nu ar trebui să mă mire scârba și frustrarea în care trăim adesea.
pe de altă parte, suntem, defapt, atât de liberi, încât cred că nu știm ce să facem cu atât de mult spațiu, că suntem copleșiți și depășiți de el.

am ales cuvântul REPUGNANȚĂ cu gândul la toate momentele în care ne merge enorm de bine, dar trăim timorați și nemulțumiți. Mă sperie lipsa de emoții, inexistența unui spirit critic pozitiv, starea de existență, dar nu de trăire.

Și fără să mă explic mai mult decât e cazul, iată ce-am stors...

Bogdan, îmi cer scuze că te-am supus unui cuvânt atât de brutal!
creația ta, aici:
change the world


REPUGNANȚĂ

încâlcit între foile murdare ale istoriei
omul
mai obosit și mai scârbit ca niciodată
apatic, dezgustat și disgrațios
își ducea traiul în silă.
de azi.
pe mâine.

săpa pământul cu gândul la un trecut scăldat în raze de soare.
la o grădină cu lalele
la o ciorbă grasă

azi soarele parcă ardea prea tare
vara venise prea repede
și supa era prea subțire.

nu, nu se întâmplase nimic de ieri până azi.
și lipsa narativului din viața lui îl zdrobea,
fără șă-și dea măcar seama

apatia se acutiza pe măsura ce nimicul îi inunda colțurile nebănuite ale existenței
și pe măsură ce întrebări care-i păreau din ce în ce mai profunde îl făceau să trăiască
din ce în ce mai superficial.

strălucirea din ochii lui jucăuși se usca și se transforma într-o blazare aparent incurabilă
satisfacția pe care o avea după o zi de muncă
se pierdea în inutilitatea pe care o simțea în el
și de care nu avea unde fugi.

încerca să se cufunde mai tare și mai adânc într-o transparență artificială
și înghesuindu-se în văzul lumii, se ascundea defapt de el însuși.


visele lui, ambițiile lui, intențile, gândurile și ideile lui

amorțiseră pe un cer cu stele pălite
la care omul, sufocat de sine însuși
a uitat să mai privească

se compromiteau pe-o listă nesfârșită
de dorințe și încercări
la care revenea din când în când
și pe care o scotea vesel în vitrină
când câte un trecător curios și grăbit
se oprea să-i admire florile de peste gard
și să bea o cafea scurtă.

plictisit și împovărat
dezorientat și confuz
omul
nu vedea!

că defapt
soarele strălucește la fel ca altă dată
că pâinea e caldă
și că în fiecare dimineață
bunătățile Cerului se reînnoiesc

mereu cu ochii pe ceas
săpând la colțul lui de grădină
se gândea cu nostalgie la lucrurile care-i făcuseră cândva plăcere
ca și când ele n-ar fi aceleași
ca și când motivele lui de mulțumire
s-ar fi stins odată cu vântul care împrăștia praful pe stradă.
tot praful acela, și cu el,
toate lucrurile care-i făceau inima să tresalte.

resemnat,
omul
întorcea filă cu filă
caietul istoriei

fără să mai privească în ce direcție o apucă pașii lui
fără să aibă, defapt, o direcție
fără să caute o direcție
fără să lupte pentru o direcție

sprijinit de sapă

așteptând poate
ca cineva
oricine
oricine altcineva

să rupă ultimele pagini
să le mototolească
și să ilustreze restul cărții.

omul se gândea la vidul propriei sale existențe

și-ajunsese atât de departe în gândul lui
încât uitase drumul înapoi.

Contur

nu, nu s-a terminat!
după Fantezie despre copilărie, Călătoria Buburuzelor, Povestea Trei și The Fourth in the Trilogy, am consumat personajele, am schimbat conturul, dar am păstrat provocarea.
de data aceasta am ales un doar subiect și un deadline. în rest, mână liberă.

subiect: CONTUR
deadline: acum 19 minute
creația lui Bogdan: http://www.fixpix.ro/jurnal/2009/05/contur.html

interior. exterior. contur

era noapte.
luna era acoperită de un nor gri.
era ora 3.15.

1. interior

Ioana stătea îngândurată pe marginea patului, cu spatele la geam. era micuță de înălțime, și piciorușele ei mărunțele nu atingeau mocheta. avusese o zi lungă și dureroasă. își făcuse în sfârșit curaj să-i spună lui Andrei că ar vrea să se despartă de el, dar acum nu era sigură că fusese cea mai bună idee. era frământată și speriată. dintr-o dată o lovise ca o minge de tenis sau mai rău, ca un meteorit, perspectiva de a rămânea singură pentru restul vieții, deși era tânără frumoasă. dar oare chiar asta vroia? chiar renunța la un noi pentru un eu, nemaiputând suporta un tu? nu. nu vedea drum înainte dar nici drumul 'pe lângă' nu părea o soluție potrivită. era sătulă de încercări ratate, era flămândă după altceva, ceva nou. ce? nu era sigura. dar știa că oamenii nu se schimbă așa... pur și simplu. mai nou credea că oamenii nu se schimbă deloc. sau poate doar puțin pe-aici, pe-acolo, deși niciodată radical. știa că vrea altceva, dar nu știa unde să caute. il iubea pe Andrei, dar era atât de încâlcit în dicționarele și enciclopediile lui încât ea simțea că se topește. Andrei nu-i aprecia mâncarea, nu îi simțea absențele, nu îi căuta prezențele, nu o întreba cum se simte sau de ce are nevoie, nu o interoga atunci când ieșea pe ușă (deși și-ar fi dorit) . Andrei trăia pe altă lumea, și ea se simțea tot mai puțin parte din universul lui. Tot interiorul ei se învârtea în sesnsul acelor de ceasornic.

2. exterior

Andrei stătea îngândurat pe marginea patului, alt pat, cu fața la geam. Andrei era înalt și destul de 'bine făcut', și atunci când Ioana se cuibărea între brațele lui, se simțea cel mai puternic dintre pământeni. avusese o zi lungă și dureroasă. Ioana i-a spus că vrea să se despartă de el, dar el o iubea atât de mult... ființa aceasta micuță îi schimbase viața, și nu-și putea imagina o existență departe de parfumul ei. observase că în ultimul timp se purtase ciudat, dar a crezut că e doar 'o fază'. rătăcit între amintiri, se întreba dacă se mai poate întoarce înapoi la diminețile boeme cu papară și ciocolată calda. ar fi vrut să știe ce era în inima ei, dar fetița aceasta devenită între timp femeie era of, atât de încâlcită, încât orice încercare de a trece peste NUul primit 'din instanță' se încheia fie cu lacrimi, fie cu uși trântite. poate își pierduse răbdarea. cu cărțile era ceva mai simplu. acolo găsea lucruri adevărate și neștiute, și cu fiecare lucru nou pe care îl învăța, se simțea puțin mai aproape de Cunoaștere dar și puțin mai departe de Înțelepciune. prefera să citească despre flori decât să i le aducă Ioane, pentru că oricum părea să nu-i aprecieze atențiile. Acum tot interiorul lui se învârtea în sens invers acelor de ceasornic.

3. contur

marginea patului Ioanei impreună cu marginea patului lui Andrei și cu marginile tuturor paturilor pe care se petrece ființarea și existența umană formează conturul. conturul alcătuit prin unirea tuturor punctelor, a tuturor locurilor în care se petrece gândul. marginea patului, colțul pernei, scaunul de la birou, fotoliul din bibliotecă, stopurile din drumul spre serviciu, terasa cafenelei, banca de sub copac. mereu între interior și exterior, între aici și acolo, între a ține și a lăsa, între plin și gol, între a te despărți sau a mai aștepta, între a-ți da demisia sau a te conforma, între a renunța sau a te încăpățâna, între a te compromite sau a ține cu dinții de ceea ce crezi, între a spune și a tăcea, între a fi și a exista. și fiecare, mărginit de propriul lui contur tangențial cu zeci și sute de alte contururi, își stabilește parametri și își decide regulile. apoi încercă să viețuiască împreună cu el însuși, din când în când acceptând să deschidă o margine, o buclă, un colț, pentru a face loc unui alt contur. acceptând vulnerabilitatea pentru a contura împreună. pentru a-și lărgi orizontul. pentru a avea un miez comun.

... cu picioarele atârnate în interiorul aceluiași contur, Ioana și Andrei stau spate în spate fără să știe, dar mai ales fără să vrea...

Viața de om mare

Acest text care vorbeșe despre perioada de tranziție din viața mea e o un puzzle de file personale. Chiar dacă am ales să-l public, fiți blânzi în a mă judeca. O parte din el e scris cu o zi înainte de o discuție 'serioasă' cu șeful meu. A doua parte e scrisă, ironic, cu o seară înaite de a primi un mail 'grav' (dar pozitiv) de la el. Deși tind să dau dovadă de un ton negativ, între rânduri citiți optimismul care vine din încrederea că toate lucrurile, fără excepție, vin din mâna lui Dumnezeu. Și atâta vreme cât suntem în El, nu avem de ce ne teme.
[Momentan sunt angajată pe postul de Director Creativ în firma Lateral, și scriu pentru
www.captivatingromania.ro
www.explorra.com - coming soon]


[8 aprilie/20 aprilie/29 aprilie]
Azi am o zi 'în premieră'! Azi e a doua zi de Paște, azi sunt în vacanță și tot azi sunt liberă de serivici. Azi am dormit până la 11, azi n-am făcut nimic concret, și nu, nu m-am simțit vinovată. Defapt, mă simt grozav. Azi mi-am băut cafeaua în liniște pe balansoar, la soare. Azi am avut vreme să mă gândesc la toate lucrurile de care n-am avut vreme în ultimele două luni. Azi am citit. Azi am stat. Azi...

Săptămâna trecută (n.a. 16 aprilie) s-au împlinit două luni de când, spre îngrijorarea bunicilor și mândria părinților, le fac pe toate: primul an de masterat în artele spectacolului, ultimul an de facultate la jurnalism, un full-time job la firma Lateral (plus repetițiile săptămânale ale corului Conspirito, câte-un ping-pong până la Rast la Dunăre, câte-o întâlnire lunară de organizare, o alta săptămânală și alte sporadice). Mi-a plăcut întotdeauna să mă țin ocupată. A face îmi dă un sentiment bun, și cred că sufăr de o sadică plăcere de a-mi împinge toate limitele.

Așadar de când lucrez Lateral, îmi lipsește ocazional viața de student liber și veșnic (pre)ocupat: îmi lipește mirosul de lemn vechi și de cărți uzate din biblioteca (spațiul fabulos în care se întâmplă în mod miraculos totul, low profile). Mi-e dor să apuc în fugă doi covrigi de la colțul străzii și să-i amestec cu broscuțele verzi de la cofetărie. Mi-e dor să am geanta burdușită de cărți, cursuri, agrafe de păr și de hârtie, caiete de notițe, 7seri, resturi de bilete de teatru și film, biscuiți, ciocolată, o sticlă de ceai verde sau de apă, și gaura neagră a genții verzi în care se pierd ireversibil toate mărunțișurile universului. Mi-e dor să întâmpin primăvara pe-o bancă lângă o cafea cu lapte și să simt aroma trecătorilor. Mi-e dor de pulsația centrului vechi. Mi-e dor să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți pe stradă, și mi-e dor să intru la un film aleatoriu pentru că, întâmplător, eram în trecere prin fața cinematografului. Mi-e dor de afișele (de hârtie) evenimentelor din Cluj, devenite informația unui click și-a unui thrailler. Mi-e dor să împart o baghetă cu porumbeii din Matei și mi-e dor să mă prindă ploaia în balerini. Mi-e dor de toate tantile bătrâne de la care cumpăr flori, mi-e dor de vărzărie, mi-e dor să ascult conversațiile necunoscuților, mi-e dor să stau pe internet pe Eroilor, așteptând să treacă vremea. Sau poate ploaia. Sau neașteptând nimic, doar stând.

Și cu tot dorul ăsta, cu greu m-aș întoarce la mărunțișurile din lista asta. Într-adevăr, toate lucrurile sunt frumoase la vremea lor, și simt cum încet-încet vremea lor trece. A venit vremea noului și-a proaspătului. De când lucrez și viața mea 'liberă' s-a scurtat cu 8 ore pe zi, am căpătat o altă dimensiune a timpului, a muncii, a realității și a iluziei. Am văzut cum se schimbă ierarhia priorităților, dar am văzut că poți face cu plăcere ce trebuie să faci. Am descoperit o mână (două, defapt) de oameni minunații, oameni cu pasiuni, oameni harnici, oameni veseli. Am citit mult, am scris mult. Am învățat ceva nou despre eficiență, am învățat ceva nou despre mine.

Și dacă cineva, cândva, din spatele unui monitor, va descoperi un colț de lume nouă printre cuvintele mele, va ști ceva mai mult sau va fi măcar puțin mai curios cu privire la minunățiile lăsate de mâna lui Dumnezeu sau construite de mâna omului, atunci mă pot declara un om pe deplin satisfăcut.

Amestec

20:16 și liniștea din birou amestecată cu semi-întunericul serii îmi dau o (non-)stare ciudată. Satisfacția de a termina un nou articol (Top 10 amazing theaters in the word - pentru Explorra care va veni) amestecată cu un entuziasm obosit și cu prea multă cafea îmi provoacă un tremur ușor al mâinilor și-o sacadare a ideilor. 1 mai muncitoresc. Va fi acasă? Va fi pe munte? Va fi pe șantierul Habitat? Va fi la birou? Va fi în ploaie? Pe birou, lângă mine, zac în dizgrație două suporturi de curs: Presa de Opinie și Sociologia Comunicării. A venit timpul să stau peste program și să mă ocup de ale sesiunilor care bat la ușă. Aș vrea să le răspund: Ocupat! Lucrez! Închis! sau orice altceva. Dar e din nou momentul să mă mobilizez. Vreau să le fac pe toate. Și vreau să le fac bine! Vreau și știu că pot! Pentru că această boală a împingerii limitelor este incurabilă. Îmi place unde și ce lucrez. Și-mi place unde și ce învăț. Și-mi place să le fac pe toate. Pentru că sunt un amestec de încăpățânare și ambiție! Pentru că viața e un amestec de plăceri și datorii. Pentru că orice amestec de calitate produce zeamă. Și asta e zeama în care trăim!

The fourth in the Trilogy

Aceasta este a patra -și ultima- poveste din șirul întâmplărilor mămăruțelor mele. Bogdan a ajuns la trei bucăți narative, pe când Mihai s-a lăsat după primul episod. Am încercat ceva ușor diferit de data aceasta. Am stabilit un subiect: clișeul, și o tema: sky is the limit. Apoi ne-am propus reciproc câte o fotografie.
Textul lui Bogdan după fotografia aleasă de mine: despre impacturi și așteptări.

Textul meu după fotografia lui Bogdan:

Eseu filozofic explicativ gol și personal

Mămăruțele mele trăiesc bine mersi pe-un fir de iarbă unde-și scriu jurnalele și-și construiesc bucată cu bucată amintirile. În timp ce eu îmi încarc sufletul cu probleme care nu sunt ale mele și mintea cu frământări bine prăjite, ele își joacă joaca, își cântă cântarea și-și zboară zborul. Eu nu le-am creat pe Bubulină și pe Buburuză, ci eu cel mult mi le-am însușit. Le-am adus mai aproape de mine și le-am încărcat cu libertatea care e tot mai puțin a mea. Le-am lăsat să se joace cu toate limitele și să-și cucerească singure mărginirile.

Aș vrea să am curajul să le nimicesc pentru că în joaca aceasta nu ai cum să ieși câștigător, dar pentru că Bubulina și Buburuza nu sunt ale mele, am să le dau drumul. Am să le dau drumul pentru că 'happyendingurile' sunt un clișeu, am să le dau drumul pentru că le iubesc, am să le dau drumul pentru că le invidiez. Oricum am să le dau drumul, dar nu am să le dau drumul oricum.


Final deschis cu abuz de clișee:

Nu trecuse mult de când Bubulina și Buburuza se întorseseră de la oraș. Micuța comunitate de mămăruțe forfotise în jurul lor în ultimele zile, și acum cele două prietene se simțeau precum două vedete epuizate. Văzuseră lumea, cunoscuseră faima, și acum stăteau din nou sprijinite pe marginea gardului de sârmă. Cum că celebritatea nu te face fericit, asta o știe oricine. Că dragostea nu poate fi cumpărată, asta o știa Bubulinul mai bine decât oricine altcineva.

Bubulinul era o mămăruță timida și grăsuță, cu o moacă de tocilar sprijinită într-o pereche de ochelari negri rotunzi. Da, Bubulinul era orb. Și da, Bubulinul iubea Bubulina, deși nu, Bubulina nu iubea Bubulinul. Era simpatic, deși uneori făcea glume stupide. Bubulinul avea o inimă mare și un suflet blând. Era o victimă, dar nu se plângea. El îi aducea Bubulinei mini-trandafiri roșii cu coadă lungă și curățați de frunze până aproape sus. Îi mai compunea și câte o poezie, și cândva, într-o joi seara, îi și cântase la geam o serendadă, suflând într-o frunză aproape uscată. Dar Bubulina nu avea ochi pentru Bubulin. Era și ea oarbă, dar altfel. Ea era populară, pe când el era un nimeni. Și oricât a încercat el să-i construiască o casă și un vis, averile lui nu-i putea cumpăra dragostea, și iată, nici măcar mila.

Deci Bubulina și Buburuza stăteau sprijinite pe gardul de sârmă și se uitau la cerul colorat de apusul fierbinte. Încet-încet, una câte una, apăreau stelele. Nu, mămăruțelor nu le ajunsese. Adrenalina aproape le înălbise bulinele, dar lor nu le era suficient. Avântul acesta nestins le ardea înăuntru și le provoca mereu și mereu la mai mult.
- Bubu, am o idee!
- Da?
- Da, Bubu. Da!
- Păi, ce aștepți? Bagă!
- Auzi Bubu... m-am tot gândit. Mai știi cum făceam concurs pe creanga magnoliei, apoi peste balta de lângă școală, apoi cine se apropie mai tare de foc?
- Da, și am făcut concurs și cine mănâncă mai mulți pureci de plante. Apoi a fost caruselul. Și plecarea la Oraș...
- Bubu... vezi steaua aceea?
- Care?
- Cum care? Aia care se vede mai tare, zise Buburuza arătând către cer.
- Aham. Văd.
După o scurtă pauză:
- Te provoc!
- Mă provoci?
- Da, te provoc. Hai să vedem care ajunge prima acolo sus. Pe pământ ne-am plimbat în stânga și-n dreapta. Poate e momentul să cucerim o nouă dimensiune: sus-jos, și să ne schimbăm orizontul. Ce zici?

Nu departe se auzea sunetul tiptil al pașilor Bubulinului, și zgomotul pe care bastonul lui îl făcea în timp ce pipăia nisipul și pietrișul de sub piciorușe. Bubulina nu avea nici un chef de Bubulin, așa că fără să gândească prea mult a acceptat propunerea Buburuzei.
- Cine dă startul? întrebă Buburuza.
- Șșșșș! Mai încet că te va aude Bubulinul. Aș prefera să nu știe că suntem aici.
- Bubu, doar știi că pe tine te caută. De ce ești așa?
- Hai, dă startul rapid.
- Ok... Trei buline, două buline, o bulină, bum!

Și cele două mămăruțe au început să zboare tot mai sus și mai sus, nu știm până unde. Bubulinul le-a auzit zumzetul și după ce dezamăgit a lăsat trandafirul roșu să-i scape dintre unghiuțe, a oftat adânc și s-a întors în direcția de unde venise. Se simțea complet inutil. Dar știa că până la urmă, dacă iubești pe cineva cu adevărat, îl lași să zboare. Dacă se va întoarce, e pentru tine, dar dacă nu se va mai întoarce niciodată, n-a fost să fie.

Bubulinul a rămas cu ochii în soarele pe care nu-l vedea, pentru că nu-i așa, dragostea este oarbă... Iar Bubulina și Buburuza încă explorează spațiul celest în căutarea fericirii prin mijlocul libertății totale, pentru că, nu-i așa, toți ne imaginăm că dincolo de toate limitele, e Fericirea!

c i n c i: 19

foto: Bogdan Stănescu

Nouăsprezece

Nouăsprezece a fiecărei luni e ziua de aducere aminte. E ziua în care atunci când crezi că ai uitat, îți dai seama că asta nu se va întâmpla niciodată. Nouă mii nouă sute Nouăsprezece minuni și-o întâmplare ciudată. Atât a fost povestea lui.
Cinci luni mai târziu tăcerea e și mai adâncă, amintirile tot mai multe, și regretele tot mai palide.
Cinci luni mai târziu și încă visez.
Cinci luni mai târziu și încă zâmbesc melancolic.
Cinci luni mai târziu și încă oftez greoi.

Cinci luni mai târziu ziua morții și ziua Învierii au fost una și aceeași. Și nădejdea vieții de după moarte a fost mai palpabilă ca niciodată. Pentru prima dată m-am uitat la lumânările aprinse pentru Adormiți cu alți ochi, și-am cântat Hristos a înviat din morți cu altă inimă.

Și roata se învârte: după ultima dată, vine prima dată. Dar niciodată la fel.

Bucureștiul fițelor noastre...

Aseară am văzut un specacol 'simpatic' la Teatrul Act - Orașul. În piesa, personajul principal era într-o permanentă 'pregătire de plecare': nu știa nici unde și nu știa nici pentru cât timp. El (personajul lui Vlad Zamfirescu) nu pleacă undeva, el pleacă de undeva.

Cam așa am venit și eu la București: nu pentru că iubesc Bucureștiul, nu pentru că sunt atrasă de cabluri și betoane, ci pentru că vrut să ies! - Și-am vrut să mă bucur cu alți oameni, și-am vrut să beau cafea în alte locuri, și-am vrut să văd teatru proaspăt.

Am (re)găsit aceleași mirosuri, același accent, aceeași înghesuială, aceiași copii auroaci care țin într-o mână punga ieftină -și la piept, zgribulit sub geacă, un pui de pisică sau de câine- aceeași înghesuială, aceleași tocuri și parfumuri trecând indiferente prin fața acelorași cerșetori bătrâni, același metrou sinistru, aceeași câini vagabonzi, aceleași reclame "cât blocu' ", aceleași manele din aceleași mașini negre, aceleași betoane, aceeași poluare. Apoi sunt cozile... Dacă vrei un covrig, stai la coadă. Dacă vrei o cafea, stai la coadă. Dacă vrei și cafea și covrig, ai ghicit: stai de două ori la coadă. Apoi sunt vânzătoarele: în Cluj trebuie să recunosc că vânzătoarele sunt teribil de plictisite. În București, indiferent dacă vând bilete sau fructe, dacă vând la un colț de chioșc sau la un mall, toate vânzătoarele sunt i-ri-ta-te, aș spune aproape răuvoitoare!

Pe de altă parte (da, există și-o a doua parte), cu bucurie sau cu rușine trebuie să recunoaștem că... ăștia suntem! Și noi ăștia care ne credem 'ăștialalți' (adică altfel decât 'ăia') ar trebui să ne băgăm mințile în cap și șă ne ținem gura. Nu, nu-mi place nici mie Bucureștiul, dar mă tot întreb până când ne vom trata miticii cu atâta superioritate? Până când ne vom considera mai buni și ce ne face mai deștepti? De ce ne plângem când trebuie să venim la București și de ce simțim nevoia să ne justificăm și să asigurăm pe toată lumea că luăm primul tren înapoi?

Tot la București am regăsit aceleași tarabe pline de flori colorate la toate colțurile de stradă. La București 24-FUN are 148 de pagini/săptămână, și la București primăvara vine mai repede. La București poți vezi expoziții și lansări de carte și evenimente culturale "cu caru' ". Numai la București te poți întâlni cu Horațiu Mălăele la stop și cu Maia Morgenstein în holul teatrului, în aceeași seară. Arhitectura Bucureștilor vechi e la fel de frumoasă și Hanul lui Manuc sau Lăptăria lui Enache, la fel de primitoare.

Acesta e Bucureștiul așa cum am început să-l percep: fără să-l iubesc, dar încercând să-l respect pentru ceea ce este... și nu în ultimul rând acceptând că (prea) mult din ceea ce suntem, ca și neam, e aici. 

Povestea trei

Introducere

Aceasta este partea a 3a dintr-o poveste care a început ca un exercițiu de creativitate și exprimare, dar și de voință. Împreună cu colegul meu Bogdan Stănescu (și ‘episodic’, Mihai Savu), ne-am provocat la un ‘duel’ care se dovedește din ce în cue mai palpitant.

Povestea 3, Bogdan: _____________

De data aceasta l-am lăsat/rugat pe colegul nostru Cristi Buda să aleagă fotografia în jurul căreia, folosindu aceleași personaje, să croșetăm o situație. Poza e din albumul lui personal, și pentru mine poza lui a fost cea mai provocatoare. De ce? Pentru că am vrut să-mi omor unul dintre personaje! Asta am simțit toată ziua în care m-am așezat, în sfârșit, să scriu. Dacă l-aș fi omorât frumos sau agresiv, cine știe? Dar cu siguranță l-aș fi sacrificat în modul cel mai neașteptat.

Cu toate astea, în timp ce încercam să înghesui în câteva cuvinte amestecătura de sentimente care îți dărâmă universul interior odată cu pierderea unui om drag, mi-am amintit argumentul lui Cristi când ne-a arătat poza:

- Vă dau fotografia asta că prea ați devenit serioși (cu poveștile voastre)!

Așa că mi-am păstrat personajele intacte și cât se poate de fericite. Poate doar nu m-am putut curăța complet de nostalgie…

Mi-am dat seama cu această ocazie că mi-e greu să combin dialogul cu narațiunea, din cauza sutelor de pagini de teatru scrise și citite. Nu o dată am început, inconștient, să notez indicațiile scenice. Dar să lăsăm vorbăraia. Here’s my baby:

O seara în familia Buburuzei…

Buburuza-mama și buburuza-tată, după cină, în bucătărie… Musafirii tocmai au zburat spre casele lor. Mama spală vase, tata bea un suc de flori, abătut.

Mama:

- Auzi dragă, ai văzut scrisoarea de la Buburuza? A ajuns ieri. Eram puțin îngrijorată…

- Și ce zice copila noastră?

- Fetele au ajuns bine și păreau încântate. Mi-a povestit despre drum și mi-a scris ce emoții a avut la zbor… Îmi amintesc și eu prima dată când am zburat, eram atât de speriată încât nu-mi puteam controla aripile!

- O lasă, și acuma tot așa faci! Nu mai știi când am plecat în căutarea stupului cu luna de miere cât de strâns te țineai de piciorușele mele?

- Ei, și tu… Eram mai mică atunci. N-aveam deât vreo două buline.

- Și-acuma ai ajuns plină de riduri! Azi-mâine o să-ți apară dungi negre pe spate, în loc de buline!

Tatăl râde zgomotos. Mama ia ‘un pumn’ de pureci rămași pe-o frunzuliță și aruncă după el. Îl nimerește drept în față, apoi purecii cad în paharul cu suc de flori de pe masă. Începe și mama să râdă. Tătal se ridică bosumflat. Mama se apropie de el zâmbăreață și-l înconjoară cu aripile înbulinate.

- Hai, hai! Ce ești așa serios în seara asta?

Tata iese dintre brațele mamei.

- Azi m-am întâlnit cu iepuroaica Ica în pădure, fugea spre casă șă-și ia rămas bun de la copii și bărbat. Mi-a zis că tocmai îl văzuse pe Ursul Ursus plimbându-se cu o nouă liste de animale pe care trebuie să le sacrifice. Se pare că e un nou cod al faunei… În fine, Ica a reușit să obțină o amânare, așa că să-i faci o vizită mâine. Cred că s-ar bucura. Nu știe câte zille mai are… În zbor spre casă m-am întâlnit și cu Lupul Loop… Era și el tare disperat.

- Era și Loop pe lista lui Ursus?

- Da. Și el obținuse o amânare dar acum încerca să fugă din pădure. I-am zis s-o ia pe iubita Tabita și să meargă la balta lângă care ne-am cunoscut și unde mai mergem în concediu, să stea acolo măcar pentru o vreme.

- La Balta cu Apa Rece?

- Da, da.

- Balta aia e plină de amintiri. Cred că plutesc deja!

- Când te-am văzut prima dată acolo, aveai cele mai frumoase buline de pe plajă!

- Și m-ai invitat la dans! De la barul colț se auzea ‘Strangers in the night’.

Tata începe să fredoneze:

- Little did we know, when we said our first hello… 

Mama se apropie de tata, îi prinde patru piciorușe cu piciorușele ei, și începe să danseze și să cânte:

- Ever since that night we’ve been together, lovers at first sight, in love forever…

Încep să cânte împreună, ca într-o scenă zemoasă de film american:

- It turned out so right, for strangers in the night!

Intră Bubicu’ târându-și piciorul.

- În pădurea asta se moare pe capete și la noi în bucătărie se dansează. Parcă ați fi nemții de pe lângă lagărele de concentrare!

- Bubicule, de ce nu dormi?, tresare mama.

- Citeam, și- am auzit muzică din bucătărie. Am venit să văd ce se întâmplă… Nu știți nimic de sora-mea?

- Ba da! Ne-a scris o scrisoare. E deasupra frunzei de la intrare. Au ajuns cu bine fetele. Stau câteva zile și-apoi se întorc acasă.

Mama se întoarce serioasă către tata:

- Ce ziceai de restul animalelor?

- Nu m-am mai întâlnit decât cu Oac, broasca de pe lac. Și ea era pe listă, dar i-a zis lui Ursu’ s-o șteargă. Și el pur și simplu a șters-o, ca într-un banc sec.

- Noi suntem fericiți așa ascunși în pădure, dar cine știe cât mai ține și binele asta...

Bubicu’ iese târându-și piciorușul după el după cue murmură un noapte bună, și merge să ia scrisoarea de la sora lui plecată în Marele Oraș. Mama și tata trag pânza de paianjen înapoi peste geam și dau drumul licuriciului care le ținuse lumina ‘aprinsă’. Întunericul e complet. Liniștea e totală…

p a t r u

foto: 9 septembrie 2006,  23 de ani si 3 zile: small birthday party

... de multe ori in ultimele patru luni de la dramaticul accident al lui Manu m-am gandit cât de fericit trebuie să fie omul ăsta drag, departe de mizeria lumii în care noi trăim, încă. 

Ferice de el!

Mi-e dor de statusurile tale, Manule. Ne lipsesti, dar nu te-am uitat!

Despre aristocrația decăzută...

Din când în când rezonez mai intens cu dramaturgia lui Cehov. În ultimul timp am senzația că întreg cercul din jurul meu e subtil construit din personaje dramatice cehoviene. Un Treplev, o Nina, o doică, cele trei surori Irina, Mașa și Olga, fratele lor: Andrei, un Cebutâkin, un baron autentic, o Natașa, un comandant... Dar ce e pe de-o parte frumos în opera cehoviană, pe de altă parte atât de trist în viața reală, este faptul că toate, adică toate creațiile astea ale autorului rus se află într-un punct dramatic al existenței lor, într-o situație limită, la marginea viețuirii lor emoționale. 

Deși spațiile lui Cehov sunt largi, sunt imense, personajele aleg să se înghesuie și să se sufoce, ca și când întreaga dramă a omenirii s-ar așeza pe umerii lor, liniștită ca un porumbel care vine să-ți mănânce din palmă. 

Linia aceasta încordată degenerează în toate direcțiile, și tragedia este inevitabilă: necesitatea de a lua o decizie, strâns cu ușa fiind, este iminentă. Personajele acestea sunt atât de discrete, atât de drăgălaș construite, încât viața organică sub toate aspectele ei pălește domol. Și ca tragedia să fie completă, persnajul apocaliptic care va provocă decăderea totală nu este nici măcar conștient de acțiunea lui. Răul inconștient este mai grav decât răul conștient pentru că în lipsa de cunoaștere stă și lipsa diferențelor, iar într-un univers fără diferențe, fără bine și rău, frumos și urât, existența se reduce la instinctul animalic. O, ce lume tristă. Ce lume tristă, mică și asfixiată... Ce lucruri mărunte ne toacă fizic și psihic! Pe ce nimicuri am construit o împărăție, când lumea largă e la picioarele noastre, gata să se lase văzută, aprofundată, îngrijită (deși niciodată pe deplin înțeleasă...). Care ne sunt pilonii de rezistență la care să ne întoarcem când universul viselor noastre e ca la Cehov, undeva la Moscova. ... Și pentru că nimic nu ne oprește, rămânem acasa... 

Umorul sterp, umorul negru, umorul care nu naște nimic și care nu 'bate' nicăieri, umorul lui Cehov și umorul pe care l-am identificat în derâderea, în persiflarea și ironia care ne-au devenit cale de comunicare, acest umor putred atacă rădăcina. Și pentru că erbicidul e prea aproape de mâinile noastre, nu-l vedem. Acestea sunt efectele pe termen lung ale bășcăliei, și deși îmi place să cred că Livada cu vișini nu va fi tăiată, Treplev nu se sinucide (nici măcar ipotetic) și cele trei surori pleaca la Moscova unde vor trăi fericite și vor muri de bătrânețe, am să-mi termin scriitura în coadă de pește, cu câteve citate din  

Trei surori 

Actul I 

Verșinin:

Asta ne e ursita tuturor, și n-avem încotro. Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de improtant, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai târziu drept măreț și plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol și de neluat în seamă. (...)  

Actul III 

Mașa 

Cum o să trăim viața asta? Ce-o să ni se mai întâmple? Când le citești în cărți, toate ți se par învechite, de parcă le-ai fi știut de mult, dar când iubești tu însuți, îți dai seama că nimeni nu știe nimic. Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el. (...) Acum v-am spus tot. Acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere! Tăcere...