In seara asta sunt obosita! Obosita si tacuta, melancolica si abatuta. Nu, prietene, nu s-a intamplat nimic, ti-am mai spus. Nu ma mai intreba la ce ma gandesc. Ti-as raspunde instinctiv: “la nimic”, dar tu stii ca eu mereu am o rotita care se invarte.
Jos bubuie muzica. Duminica asta n-am participat la ora de dansuri latine. Am stat pe marginea patului si-am savurat o Coca-Cola rece. Mi-am ascultat muzica si gandurile. Am oftat.
As spune ca am nevoie de spatiul meu, dar am avut prea mult din mine zilele astea. Poate asta s-a petrecut: poate m-am pierdut in propriu-mi univers, in spatiul amintirilor, al vocilor si-al farmiturilor adunate pentru pasari. Poate nu gasesc drumul inapoi. Poate imi spun inca: “this has got to be a dream”. Sau poate e o forma avansata de liniste care te lasa gol in plinatatea ta. Sau poate dimpotriva: plin in propria-ti goliciune.
Poate de aceea l-am ajutat pe Timothee sa stranga bucataria dupa cina, desi nu era treaba mea. Poate am nevoie de oameni in juru-mi. Sau poate prea multa agitatie imi face rau. Poate buclele mele sunt prea rebele pentru o duminica seara, sau poate ochelarii astia ma fac sa par inteligenta.
Poate vreau sa plang. Sau poate vreau sa nu plang. Poate e prea multa ciocolata. Sau poate n-am pe cine da vina. Poate nu exista o vina! Poate elvetienii astia exagereaza cu reciclarea. Poate-as bea un pahar de vin fiert.
Poate... Oare... Stiu si eu!?
3 comentarii:
cred ca manifestarea unor zile pline creaza o precedenta , si anume dorul dupa ea,in detrimentul zilelor libere care isi au plinatatea lor... in cugetarea serii
poate... poate as putea 'reintitula' aceste randuri 'presentiment inexplicabil'.
poate... oare... stiu si eu?!
mul?umiri foarte interesant,
Trimiteți un comentariu