Fericire negrabita

Duminica dimineata tarzie, "m-am gasit" intr-un oras in care n-am mai fost niciodata (lucru extrem de usor dat fiind contextul spatio-temporal in care ma aflu). Mi-am lasat in gara ghiozdanul, m-am asigurat ca am destula baterie in aparatul de fotografiat, si am luat “la picior” stradutele inguste ale inca unei grandioase citadele elvetiene. In Sfanta zi totul e inchis, mai putin cafenelele, restaurantele si McDonald’s. Nimeni nu cumpara nimic, si se pare ca nimeni nu vrea sa cumpere nimic. Sau poate nimeni nu are nevoie de nimic...

Si plimbandu-ma eu asa pe stradutele astea pierdute, am ajuns in inima batanda a acestui minuscul dar splendid oras. O catedrala impunatoare cu flori emotive in fata vitraliilor deschidea mica piazza cu doua-trei cafenele. M-am asezat tremurand de bucurie la o masuta direct sub soare. Am comandat o caffe latte, mi-am scos cartea din geanta, dar am asezat-o pe masa. In jur era liniste. Atata liniste.. M-am uitat pe rand la oamenii de la mesele din jur. Mi-e greu sa aproximez cam cata lume se odihnea, dar sa nu fi fost mai mult de 20 de persoane care isi petreceau dimineata acolo. Unii isi plimbau cainii, si s-au oprit la o cafea. Altii aveau intalnire peste un cappucino. Altii pur si simplu erau (ca mine), acolo si atunci. Doamne cochete, tineri indragostiti, pensionari odihniti, domni eleganti: unii singuri, altii impreuna.
Am scos ciocolata din geanta, si iaurtul cu zahar brun. Am mirosit cafeaua, mi-am lasat negrabita capul pe spate si spatele pe spatarul scaunui. Soarele imi ardea fata si imi rasfata ochii inchisi. Eram linistita, atat de linistita incat nici bataia inimii si nici ritmul respiratiei nu ma faceau sa traiesc. Si cum stateam asa negandita, neframantata, neintrebatoare, am stiut ca sunt, intr-un cuvant: F E R I C I T A; fercita pur si simplu. Acuma, sigur ca fiecare isi contureaza propria proiectie asupra fericirii. Daca ma gandesc mai bine, eu cred ca nici nu am o definitie a mea. Imi veti spune ca am simtit duminica a fost o stare de exaltare si bucurie de moment, ca o cafea intr-o piazza elvetiana, in plin soare de octombrie in fata unei catedrale nu te face fericita. Dar eu va spun: sunt un om fericit, si duminica am pus degetul pe fericirea mea. Atunci si acolo am stiut ca viata mea cu bunele si cu relele ei e “la locul ei”, ca am invatat sa iubesc iubita fiind si asta nu e nicidecum meritul meu, ca daca as muri azi, sunt s-ar gasi cativa oameni dragi care sa-mi duca cel putin pentru o vreme dorul, ca am ajutat oamenii care mi-au primit ajutorul, si mi-am investit timpul, energiile si resursele in lucruri cu valoare eterna, ca ma iubesc asa cum sunt, dar pe masura ce sap si gasesc tot mai multe rele care trebuiesc schimbate in mine, imi recunosc umanitatea si invat sa o respect; nu in ultimul rand am inteles ca nu sunt de neinlocuit, si ca asa cum traiesc as face bine sa traiesc cu cap, lasand in urma ceva, fie acel ceva un ceva cat de mic, sa fie 'cevaul' meu pe lumea asta.

Nu stiu ce e fericirea, si nu incerc sa o definesc. Poate e ca si dragostea: cand o ai, stii ca exista. Cand nu o ai, stii ca iti lipseste. Dar intre cele doua nu exista un milion de cuvinte care ar putea sa o cuprinda. Poate fericirea mea de aici si de acum are de a face cu doua stari de siguranta: stiu nu exista nici un alt loc in lume unde as vrea sa fiu in momentul acesta si stiu nu exista nici un alt loc in viata mea unde as vrea sa fiu in momentul acesta. Am legat cu panglica lata, rosie de catifea momentele acelea, si-am sa le pastrez pentru totdeauna in inima mea, ca atunci cand fericirea va fi departe, sa imi amintesc ca fericirea a fost si aproape.

Am stat mult pe terasa din Yverdon-les-Bains. Am avut timp: tot timpul din lume. Nimic si nimeni nu ma chema altundeva, decat poate o voce divina ma invita la capatul lacului. Am lasat-o sa ma conduca, si cand am ajuns acolo, in ceata apei indefinite si-n falfaitul aripilor lebedelor, am avut impresia ca am ajuns la marginea pamantului. Mi-am trait fericirea si acolo, cu pasarile, cu pestii, cu apa si cu cerul.

Si apoi i-am multumit lui Dumnezeu ca a creat fericirea, ca noi sa o traim.


(...parintilor mei, oameni fericiti...)