Geniul din Carpati

Prietenul nostru Dani Capota a facut acum cateva zile (of, c-a și trecut o sapătmână) 30 de ani. La aceeași dată (26 ianuarie 2009), tovarășul Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit 91 de ani. Nu doar despre petrecerea ‘in acvariu’ a lui Dani doresc sa va vorbesc. S-ar putea să spun lucruri pe care nu vreau să le verbalizez. Nici măcar nu vreau sa ma rezum la zilele de nastere ale tovarasului. S-ar putea să n-am habar despre ce vorbesc. Asa ca facem jumi/juma. D’accord? 

Scanteia ne informează:

“In anii ’60, de ziua sa, lui Nicolae Ceaușescu îi placea să petreacă alături de cei dragi. Părinții, frații, cumnații se distrau pe-atunci împreună, păstrând obiceiurile dintotdeauna. An de an, la vila prezidențială din București, arareori la Predeal, Ceaușeștii chefuiau până dimineață, încălziți de țuică de prună, vin alb, sarmale, friptură, pui la ceaun, piftie, salată de beuf. Frații Ceușescu fredonau cu toții, la unison, melodia “Spune, spune, moș bătrân”. Spre sfârșitul anilor ’70 petrecerile s-au scurtat, devenind tot mai protocolare și mai sobre. Și invitații s-au schimbat. În locul rudelor sale, care îl vedeau tot mai rar, Ceaușescu s-a înconjurat la zilele de naștere de colegii din fruntea partidului statului.

(...) Minuțioase erau pregătirile pentru cele câteva ore de petrecere. (...) După o atentă verificare, erau aduși la dineu cei mai intruiți ospătari. Obligatorie era prezența unui serviciu special sanitar, format din echipe mixte de medici și laboranți, care analizau în prealabil calitatea produselor ce intrau în meniu. De soi trebuiau sa fie și cântăreții. Căci tovarășului îi plăceau cântecele de petrecere.

(...) Unele pachete (crede Eugen Cristea), cele care nu știai dacă provin de la oameni care se aflau la margineai vreunei judecăți alterate de vreo boală incurabilă, cuprindeau lemne de foc tăiate cu grijă , câteva kilograme, aranjate cu destinația precisă ca să aibă cu ce se încălzi pe timpul frigoros de-atunci tovarasul. Altere erau pachete cu slănină, cârnați, carne afumată, foarte bine preparată, ca să aibă ce gusta sărbătoriții.”

Despre Elena Ceaușescu nu stiu decât că era mereu cu ochii pe celelalte tovarășe. Erau interzise cocurile sofisticate, precum si decolteele adânci sau orice alte excentricități care ar putea umbri prezența ei.

Minuțioase au fost pregătirile și pentru petrecerea de copiii organizată în cinstea sărbătoritului Capota, chiar daca nimeni nu i-a taiat cu grija lemne de foc sa-i tina de cald. Uneori ma gandesc ca toata treaba asta cu ‘petrecere surpriza’ e la limita riscului: daca n-ai sarbatorit? Oricat ai incerc sa ‘fii cu ochii pe el’, s-ar putea sa aiba alte planuri, sau sa aiba o seara proastă, sau să nu aibă chef de nimeni și nimic. Ce faci dacă ai o gașcă de 25 de oameni pregătiți pentru chef, și-un sărbătorit ‘chef.less’? După ce l-am căutat mai bine de o oră, noi avut parte și de sărbătorit și de chef. Chiar dacă n-a fost vila din Predeal, ci o căsuța pentru petreceri pentru copii, chiar dacă nu ne-am încălzit cu țuică de prune ci cu chef și buna-dispoziție, petrecerea lui Dani a fost la polul opus al protocolarului ceaușist. El a avut ceva ce Ceaușescu n-a avut: pe tanti Andrada, clownul-animator care ne-a organizat jocuri și s-a asigurat să fim toti cuminți la masă și să păpăm tot, două torturi în formă de mașinuță, jocuri și concursuri, baloane, jucării de pluș, și îndrăgita ‘mașină de zăpadă’. Am înlocuit și friptura și puiul la ceaun cu pizza, și-am scos la capăt una dintre cele mai haioase zile de naștere din istoria contemporană. 

Poate că există o vârstă când toți se așteaptă de la tine, copil crescut mare, să te porți ca un om serios. Serios? Of, câtă bucurie zace în a sparge tiparele! Am făcut și drumul invers, și tot pe 26 ianuarie i-am facut legitimatie la biblioteca fratiorului meu de 10 ani. L-am dus pentru prima data la sala de lectura burdusita cu studenti stresati de stresiune, și el și-a făcut în liniște, cu maximă seriozitate, tema la mate: ecuații de gradul I. 

26 ianuarie 2009, și Ceaușescu e mort de 20 de ani, pe când Daniel e în miezul umblării lui. Să ne trăiești bine, om bun, să te bucuri de democrație și de prietenie, sa mai treci cu vederea ce incorect pe lumea asta (stii tu... tristă dar frumoasă), și să rămâi omul sensibil pe care-l cunoaștem și iubim cu toții!

dreptate. putere.

[B. Pascal]

Drept este ca ceea ce e drept sa fie urmat, necesar este ceea ce e mai puternic sa fie ascultat. Dreptatea fara putere este neputiincioasa, puterea fara dreptate este tiranica. Drepatea fara putere este conestata, fiindca exista totdeauna rauvoitori; puterea fara drepate este învinuită. Asadar, puterea si drepatea trebuie asezate laolalta si pentru aceasta trebuie facut astfel incat ceea ce e drept sa fie puternic, sau ceea ce e puternic sa fie drept.

Dreptatea poate fi discutata, puterea este usor de recunoscut si nu se discuta. Asa se face ca drepatea n-a putut capata putere, pentru ca puterea a combătut dreptatea, afirmând că este nedreapta si ca ea este cea care e dreapta. Incat, neputand face sa fie puternic ceea ce este drept, am facut sa fie drept ceea ce este puternic.

conspiratie

Am mai auzit oameni zicand ca daca ceva merge prost, totul merge prost. M-am gandit intotdeauna ca e doar o pereche de ochelari prin care alegi sa vezi lumea intr-o anumita perioada, pe cand in alta, totul e roz...

Ei, de cand m-am intors (o luna, azi), totul explodeaza in jurul meu. Intai mi-am varsat acetona pe computer. Apoi mi-am scapat ceasul nou-nout (sa fi avut vreo 3 saptamani de cand l-am cumparat) si s-a stricat. Ireparabil. Apoi l-am trimis la Budapesta, fiind in garanetie. La Budapesta nu au modelul meu. Si eu NU, nu sunt la Budapesta, pentru ca am ales sa stau sa invat ca doar am 14 examene sesiunea asta, si sa merg la teatru seara (dupa ce am reusit sa conving 6 oameni sa mi se alature). But hei, mi-am petrecut ziua la povesti si teatrul se amana. SE AMANA! Doar azi!

Apoi mi-am scapat telefonul si displayul nu mai functioneaza. Mai tarziu in aceeasi zi am scapat telefonul-inlocuitor langa masina, in zapada, si desigur ca era sa nu-l mai gasesc trei ore mai tarziu cand m-am intors... Ultima 'chestie, domnule'... acum cateva minute Paul, fratele meu, a cazut cu scara in fata mea si si-a spart buza. Asta pentru ca si-a oprit fata care lovea direct podeaua.

Dar intr-o ordine mai marunta de idei, am ars un bec scump, am patat fata de masa preferata a mamei cand am spalat-o cu...., mi-am scapat la 10 minute distanta doua cutite pe acelasi picior descult (un cutit greu si unul ascutit, ca sa-mi asigur si o taietura si o vanataie), si-am blocat (deschis) geamul unei masini care de cateva zile scoate un sunet alarmant de fiecare data cand depaseste 30km/h. In plus, din 30 decembrie pana in 18 ianuarie am mers de 4 ori la 'locul cu papanasi', care ba se pregatea de revelion, ba era inchis, ba era inchis, ba era inchis, ba era deschis dar n-avea decat o jumatate de portie disponibila.

Spuneti-i cum vreti, dar mie a inceput sa-mi fie teama sa stau in preajma-mi!

Loc al Nimicului

Lucrez de o saptamana buna pe dramatizarea unui roman care imi place enorm. Scris de tanarul Jonathan Safran Foer (mai bine cunoscut pentru Totul este iluminat), Extrem de tare si incredibil de aproape e povestea unui copil de noua ani care trece prin trauma pierderii tatalui in atacul terorist de la New York 9/11. Sigur, povestea e mai adanca, facand apel la marile tragedii ale umanitatii precum si la cautarea adevarului si nevoia de a sti. Totusi, la un nivel mult mai mic, povestea dintre personaje e la fel de cutremuratoare. As dori sa impartasesc cu voi o bucatica de text despre Instrainare si Refuz.

actul V

scena 1

THOMAS

Mama ta si cu mine nu vorbim niciodata despre trecut, asta e o regula. Cand e la baie, eu stau la usa, iar ea nu sta niciodata in spatele meu cand scriu, astea sunt alte doua reguli. Ii deschid usile, dar nu-i ating niciodata spatele cand intra, nu-mi da niciodata voie sa ma uit la ea cand gateste, imi impatureste pantalonii, dar imi lasa camasile pe masa de calcat, nu aprind niciodata lumanari cand e ea-n camera, insa le sting intotdeauna. E o regula sa nu ascultam niciodata muzica trista, e o regula timpurie, findca melodiile sunt la fel de triste ca cel care le asculta, asa ca nu prea ascultam muzica. Nu dormim niciodata de doua ori in acelasi pat, nu ne uitam niciodata la emisiuni de televiziune despre copii bolnavi, nu ma intreaba niciodata cum mi-am petrecut ziua, intotdeauna mancam pe aceeasi parte a mesei, cu fata la fereastra. Sunt atatea reguli ca uneori nu-mi amintesc ce e si ce nu e regula. Astazi o parasesc, sa fie asta regula in jurul careia ne-am organizat in tot acest timp sau sunt pe cale, oare, sa incalc regula de baza? Am crezut ca putem alerga unul spre celalalt, am crezut ca putem avea o regasire frumoasa, chiar daca la Dresda abia ne cunosteam. N-a fost sa fie. Amandoi am ratacit, cu bratele larg deschise, dar nu unul spre celalalt. Bratele marcheaza distanta, toata povestea noatra a fost o regula prin care sa ne conducem viata de cuplu, totul a fost o masuratoare, o imperechere de milimetri si de reguli: cand ea se trezeste si merge la dus, eu hranesc animalele: asta e o regula. Pentru ca ea sa nu se simta rusinata, ea isi face de lucru cand eu ma dezbrac seara; merge la usa sa vada daca e incuiata, verifica de doua ori cuptorul, isi inspecteaza colectia de portelanuri in dulap, trece in revista din nou bigudiurile pe care nu le-a folosit niciodata de cand ne cunoastem si, cand ea se dezbraca, imi gasesc mai multe preocupari ca oricand. La doar cateva luni dupa casatorie am inceput sa izolam diverse zone din apartament si sa le etichetam: "Locuri ale Nimicului", in care fiecare dintre noi avea asigurata intimitatea desavarsita. Am cazut de-acord ca nu ne vom uita niciodaa la aceste zone, ca ele vor fi teritorii inexistente in apartament, unde cate unul din noi va inceta sa mai existe. Primul a fost langa piciorul patului din dormitor, l-am marcat cu banda rosie pe covor si era suficient de mare cat sa stai in picioare, era un loc bun ca sa dispari, stiam amandoi ca e acolo, dar nu ne uitam niciodata la el. A functionat atat de bine incat ne-am hotarat sa facem un Loc al Nimicului si in camera de zi, care parea o necesitate, pentru ca uneori unul dintre noi avea sa dispara in timp ce se afla in camera de zi. Am facut zona asta putin mai mare pentru ca unul dintre noi sa se poata intinde acolo; era o regula sa nu ne uitam niciodata la spatiul ala dreptunghiular care nu exista. Cand te aflai acolo nici tu nu existai. A functionat pentru o vreme, dar aveam nevoie de mai multe reguli. La cea de-a doua aniversare a noastra am marcat o intreaga camera de oaspeti ca Loc al Nimicului. Atunci parea o idee buna. Uneori un petinc de la piciorul patului sau un dreptunghi din camera de zi nu-ti ofera destula intimitate. Fata usii care dadea spre camera de oaspeti nu era Nimic, iar fata dinspre hol era Ceva; clanta care le unea pe cele doua nu era Nimic, nici Ceva; peretii holului nu erau Nimic, chiar si fotografiile au disparut, dar holul in sine era Ceva; cada nu era Nimic, apa din cada era Ceva; parul de pe corpurile noastre nu era Nimic, bine-nteles, dar odata ce se aduna la gura de scurgere devenea Ceva. Incercam sa ne usuram vietile, incercam prin toate regulile, sa ne facem viata suportabila. Dar intre Nimic si Ceva au inceput sa apara neintelegeri. Dimineata, o vaza de Nimic reflecta o umbra de Ceva, la fel ca amintirea unei persoane pe caer ai pierdut-o. Noaptea, lumina de Nimic din camera de oaspeti se revarsa pe sub usa de Nimic si se imprastia in holul de Ceva, nu mai e nimic de spus. A devenit greu sa navighezi intre Ceva si Ceva fara sa treci accidental prin Nimic, iar atunci cand Ceva - o cheie, un stilou, un ceas - ramanea accidental intr-un Loc al Nimicului, nu putea fi niciodata recuperat, asta era o regula nescrisa, ca majoritatea regulilor noastre. S-a ajuns la un moment dat, cu un an sau doi in urma, ca apartamentul nostru sa fie mai mult Nimic decat Ceva. In loc sa ne salveze, ne-a facut mai mult rau. Intr-o dupa-amiaza, stateam pe canapeaua din dormitorul numarul doi, gandindu-ma, gandindu-ma si tot gandindu-ma, cand mi-am dat seama ca stateam pe o insula de Ceva. "Cum am ajuns aici?" m-am intrebat, inconjurat de Nimic, si "Cum ma mai pot intoarce?". Cu cat mama ta si cu mine stateam mai mult impreuna, cu atat luam de bune presupozitiile celuilalt, cu atat mai putine lucruri erau spuse si mai multe, prost intelese. Imi amintesc ca m-am referit odata la un spatiu drept Nimic, in timp ce ea era sigura ca noi cazuseram de-acord ca acel spatiu era Ceva; intelegerile noastre au dus la neintelegeri, la suferinta. Am inceput sa ma dezbrac in fata ei, cu cateva luni in urma, iar ea a spus: "Thomas! Ce te-a apucat?" "Credeam ca aici nu e Nimic", i-am raspuns, acoperindu-ma cu unul dintre caietele mele. Iar ea a spus: "E Ceva!". Asa ca am scos din dulapul din hol schita apartamentului nostru si am lipit-o pe usa de la intrare, iar cu un marker verde si unul portocaliu am separat Ceva de Nimic. "Aici e Ceva", am hotarat. "Aici nu-i Nimic." "Ceva." "Ceva.""Nimic." "Nimic." "Ceva." "Nimic.""Nimic." "Nimic." Totul a fost stabilit pentru totdeauna, nu va mai fi decat pace si fericire... Dar n-a durat decat pana la noaptea trecuta, ultima noastra noapte impreuna, cand mi-a pus inevitabila intrebare. I-am spus "Ceva", acoperindu-i fata cu palemele si apoi ridicandu-le ca pe un voal nuptial. "Trebuie sa fim." Dar in adancul inimii stiam adevarul.

in Memoriam Grigore Vieru

In memoria poetului Grigore Vieru, care a incetat sa mai existe in trup si a carui poveste va fi ingropata azi in Chisinau.

Ca prima oara

Merg pe pamant
Si sun ca vioara.
Toate imi par ca sunt
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!
Infiorat spun mama si tata
De parca imi vad parintii
Prima data.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Cand ma cuprinzi
Tremur, ah, toata,
De parca-as iubi, iubi
Prima data.
Ca un copil

Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.


Joc de familie

Duminica dimineata
Copiii nostri amandoi
Se urca in pat
Intre noi...
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Si se uita la mama si tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De vazul copiilor luminos.
Si-n toata lumea
Nu exista joc mai frumos.

D o u a

Fata aceea inalta nu stia exact cat e ceasul. Si nici n-o interesa. In lume se murea in fiecare secunda, dar ea se plimba nevinovata cu tramvaiul si se uita la saracii care adunau capete de tigari de pe jos. Baiatul acela stia exact cat e ceasul. Si-l interesa, pentru ca se grabea. In lume, aproape 2 oameni mor in fiecare secunda. In secunda aceea ultima, el a fost unul dintre ei... Si toate visele si ambitiile s-au auzit trosnind sub greutatea tuturor vietilor pe care nu le va mai trai niciodata, a inmormantarilor la care nu va mai plange niciodata, a pozelor pe care nu le va mai face niciodata, a nuntilor la care nu se va mai bucura niciodata, a zilelor de nastere pe care nu le va mai sarbatori niciodata.

Exact 2 luni au trecut din ziua aceea. Nu stiu tocmai in ce moment intervine uitarea, dar cu cat distanta e mai mare, cu atat mai adanca durerea si mai actuala amintirea. Ma intreb adesea cat acces au cei plecati la viata noastra cotidiana. Ma intreb daca ne vad plangand de dor, sau daca ne aud gandurile si murmurul. Ma intreb daca ne simt uitarea, tot asa cum ma intreb daca vom putea uita vreodata. Mi-am auzit inima batand mai puternic citind randurile din Orbitor, absolut cutremuratoare la adresa uitarii:

“De patruzeci de zile nu mai fusesera pomeniti in biserica, unde preotul batran sedea si plangea intre icoane ca un navigator intr-o corabie subreda, de tot atatea zile colacii si coliva si orezul cu lapte nu mai venisera de la neamurile cele vii. Inspaimantati ca vor muri a doua oara de foame si uitare, mortii incepura sa se foiasca, starnind un amenintator vuiet subpamantean. Clantanindu-si danturile puternice, au inceput sa rupa scandurile buretoase, pline de larve-nchistate de carabusi, sa sape cu labele lor ca de cartita tunele de la unii la altii, sa tina sfat cate doi, cate trei, si-n cele din urma toti deodata, satul de dedesubt, inghesuiti intr-o hruba strabatuta de radacini, de unde sicriele, deasupra testelor, se zareau luminand ca niste cutiute de cristal. Trei sute de morti, slabiti de post indelungat, dar insufletiti de o manie doar celor raposati cunoscuta, isi fosneau vesmintele innegrite, tineau cuvantari lungi si salbatice si isi holbau orbitele goale, unii la altii. (...) Toata existenta si stradania lor in lume era la fel de trecatoare si de iluzorie ca si fragmentul de anatomie al mintii ce-l visa.”

(Cartarescu Mircea, Orbitor, Aripa stanga, p.65)

Poate traiesc intr-un univers ideal si utopic, dar tind sa cred ca oamenii nu se uita pur si simplu unii pe altii, odata cu ingroparea romanelor vietilor lor. Dimpotriva: cu cat incearca mai tare sa se uite unii pe altii, cu atat se afunda mai adanc in groapa.

Doua luni dupa moartea lui Manu, nu trece zi in care sa nu ma gandesc la el. Doua luni dupa moartea lui Manu, inca imi pun aceeasi intrebare retorica pe care mi-o adresez din clipa cand am primit telefonul Acela, aceeasi intrebare care nu doar nu asteapta raspuns, ci nu are raspuns. Intrebarea care nu-mi da liniste prin simpla ei natura. Intrebarea care-mi da liniste prin faptul ca-mi aminteste, mereu si mereu, ca n-am uitat: 

Manule, cum ai putut sa mori?

cotidian

Scena 1

Vineri in jurul pranzului. Una dintre singurele magazine alimentare din centrul orasului, foarte prost aprovizionata de altfel, si mult prea scump pentru modesta-i prezentare.
O tanara domnisoara inalta, cu parul cret prins la spate, intra in drumul ei spre biblioteca sa-si cumpere un suc de pere, o punga de pernite Olla cu cacao si un mar. Mai cauta in stanga si-n dreapta un pahar de plastic, sa-si bea civilizat sucul. In ciuda atitudinii vanzatoarei de “spranceana ridicata”, decide sa intrebe totusi... unde ar putea gasi un pahar de plastic.
- Fiti draguta, pahare de plastic aveti?
Doamna, usor iritata de intrebare dar mai ales indignata de faptul ca tanara domnisoara nu stie unde sunt paharele de plastic in magazinul ei, ii raspunde din varful buzelor:
- Pe raftul cu mancare pentru animale!
Doamna vanzatoare cu buzele tuguiate si aceeasi spranceana ridicata pleaca. Iar tanara domnisoara decide sa-si bea sucul din sticla dupa ce intr-adevar confirma faptul ca paharele de plastic erau intre conservele pentru caini, lesele pentru pisici si bobitele pentru pesti!

Scena 2

Miercuri noaptea. Unul si Celalalt dorm. 50 de kilometri intre ei. Unul il suna accidental pe Celalalt si-l trezeste. Celalalt il suna inapoi pe Unul si-l trezeste. Unul si Celalalt sunt adormiti si nedumeriti, si se intreaba ce-a vrut Celalalt si Unul unul cu altul.
Unul nu s-a gandit sa-i spuna Celuilalt ca i-e sete sau ca a visat urat, tot asa cum Celalalt nu s-a gandit sa-i spuna Unuia cat e ceasul.
Ceasul e 4.15

Intrebarea: cine e vinovat pentru trezirea celuilalt?
Morala: nu dormiti cu telefonul in pat. S-ar putea sa va treziti!

Acasa toate-s vechi si 14 toate

Inca nu e o luna de cand sunt acasa. Sunt mai exact 25 de zile si jumatate. In Cluj nu s-au schimbat multe. Domnul decan si-a schimbat ochelarii (dar si-a pastrat neatins zambetul si optimismul) [1], s-au deschis cateva cafenele noi [2], la sala de lectura au schimbat cosurile de gunoi (desi doua nici nu mai sunt ‘functionale’) [3], iar teatrele au scos la public cateva premiere [4]. S-au scos pungile de plastic gratuite din Carrefour (yuu-huu!) [5], s-a introdus o noua lege cu privire la fumatul in spatii publice (whatever!) [6], si-am aflat despre un nou program de scris scenarii si texte dramatice, pe numele lui CeltX [7]. Totusi, inca nu am gasit papanasi, desi am fost de trei ori pana in satucul cu localul cu papanasii “cei mai preferati”. In rest varaza-i buna tot la Varzarie, sandwichurile-s bune tot la Sandwich Shop si teatrul e bun tot la Teatrul Maghiar. Mica taietura din Elvetia, de pe degetul 4 al mainii drepte, incepe se se vindece. Degetul s-a uscat, dar inca nu a cazut.
Sunt fericita posesoare a unui carnet de student masterand nou-nout (cu legitimatie de transport si ‘caiet de tichete’ cu tot) [8, 9], a unui studcard nou-nout [10], a unui abonament pe 9 si pe 24 nou nout [11], atasat unui tichet nou-nout [12] cu o poza nou-nouta [13], si-o noua-nouta legitimatie [14] la biblioteca cea veche de cand lumea.
Vechi si la fel de dragi sunt prietenii pe care i-am regasit acasa, in ciuda faptului ca sunt ceva mai irascibili decat in zilele cele bune. Vechi sunt si cizmele cele negre, si apropourile pe care ni le aruncam din varful buzelor, cand nici nu ne mai obosim sa ne zambim. Vechi vinurile cele bune si vechi obiceiurile cele rele. Dar peste toate acestea se lasa aura revenirii si-a redescoperii zemii.

Vechi si noi, bune si rele, micile piese care formeaza puzzelul maruntelor noastre vieti si maretelor noastre existente.
Întru viata de acasa.
Întru viata de departe.
Întru viata pe pamant.
Întru viata de dupa moarte.

Se pare ca asa e-n viata.

Se pare ca asa e-n viata: oricat incerci, tot o dai in bara. Daca nu intr-o bara, cu siguranta in alta. Sau in toate. Pe rand. Sau in acelasi timp. Si atunci, chiar atunci cand incerci mai tare, atunci primesti lovitura de gratie. Intr-o dimineata friguroasa de iarna. Sau intr-o joi de toamna. Acum. Atunci. Oricand.

Relatiile in care ai pus tot ce-ai avut mai bun se denatureaza. Borcanul de miere se umple de furnici, si peste tot ce-i iubit candva se lasa o ceata de nepatruns. Oricat incerci sa te depasesti, tot prost ramai. Oricat incerci sa te schimbi, pentru ceilalti vei fi acelasi. Sau dimpotriva: tot mai slab. Tot mai mic. Tot mai neinvatat. De tot ce-ai incercat sa scapi, esti prins si injunghiat de la spate. Nu ai unde fugi de viata ta. Asta esti. Si esti condamnat la viata.

Asa se intampla cu noi, cei cu personalitate puternica si suflet slab, cei care vedem prin oameni si lucruri, dar suntem prea putin transparenti. Ce vezi, Doamne, cand te uiti la noi?!

Noaptea care marcheaza

photo by Cliff Cordes

Asa e! Revelionul (ce cuvant urat, nu-i asa?!), cu tot ce inseamna el si in acelasi timp, cu toata lipsa lui de semnificatie, marcheaza! Marcheaza o varsta (la ce ora te culci?), marcheaza un cerc (cu cine il petreci?), marcheaza o trecere (ce a fost bun anul trecut? Ce visezi pentru anul nou?), marcheaza micile placeri ale sarbatorii (ce FACI de revelion?).

Cand eram mica petreceam revelionul la bunici, cu pasta de peste si racituri intinse pe micuta masa din fier forjat, acoperita cu sticla. Cumparam in avans tichete pentru tombola (pe vremea aceea Andreea Marin cu de-astea se ocupa) si asteaptam emotionati sa ne auzim rostite numele, sa castigam televizorul. Sau mixerul. Sau biclicleta. Sau cuptorul cu microunde. Sau masina. Sau de ce nu, Marele Premiu! Mai coloram. Ma mai certam cu fratele meu. Numaram secundele inainte de miezul noptii. Ciocneam paharele cu Fanta de portocale. Si an de an, pe masura ce cresteam, aveam voie sa stam putin, putin mai tarziu!
Apoi am fost destul de mari sa petrecem revelionul cu parintii nostri si prietenii de familie. Cel putin trei familii care am facut istoria personala si colectiva mai frumoasa: familia Salahoru, familia Rus si familia Mocan: cei 6 copii care au spart normele si geamurile. Ce faceam copiii impreuna in noaptea de revelion nu va pot dezvalui, pentru ca nici pana azi parintii lor nu stiu. Si e bine asa. Ce-i a trecutului e a trecutului!
Apoi am crescut si mai mare, si-am inceput sa-mi petrec revelioanele cu ‘pretenii’: gasca mea nelinistita si tare draga. Un an la munte, un an la campie. Un an la lac.
Un an m-a prins fara gasca, in aer (ad literam). Anul trecut am fost pe tren (pe Mocanita, prin MM).
Dar anul acesta cred ca am ajuns destul de mare incat sa ma lase parintii singura in casa! Anul acesta ca niciodata am simtit ca trebuie sa stau acasa. La cald. In liniste. Gustand gusturi de care mi-a fost dor. Gandind ganduri care-mi vor fi provocat alte doruri.
Va invit asadar sa priviti la revelionul meu, ‘singura’ in casa, pe strada Colinei la numarul 11.
La ora
21:35 pun la cuptor o tava mare de apple crumble.
21:43 casa ramane in sfarsit goala! Parintii si fratele cel mic pleaca in vecini la mare gasca. Fratele cel mare pleaca la munte. Si eu raman, in sfarsit, singura!
21:50 reusesc intr-un final sa pornesc sistemul sonor din camera lui Paul, dupa ce butonez tot ce poate fi butonat. Pornesc focul in semineu. Sting din lumini. Atmosfera ‘se coace’, si-mi cade bine!
22:00 dau drumul la apa in vana. Am uitat cum e sa faci o baie lunga, pana ti se increteste pielea pe degete si se raceste apa. Arunc un bulgare de sare de baie. Miroase absolut incredibil. Vreau sa ies. Vreau sa fac dus. Vreau apa calda. Nu este apa calda! Imi leg parul in crestetul capului, imi dezlipesc resturile de alge si petale de trandafir din bulgarul de sare de pe mine, si ies.
22:45 scot si cartofii din cuptor. Imi fac un gratar de curcan. L-as stropi cu vin, dar tot vinul e condimentat, gata de fiert. Il stropesc oricum. Imi fac si-un sos. Si deschid un borcan de castraveti murati si unul de porumb. .... da-mi fac totusi si-o salata. Un pahar de vin. Un pahar de pepsi. Ambele... cu picior.
23:10 vine tata dupa videoproiector. Mancarea e pe masa. Se raceste. Imbrac camasa de sarbatoare.
23:23 aprind lumanarea pe masa. Ma astez. Traiesc clipa. E momentul meu!
(...)
23:48 pun vinul la fiert. Astept oaspetii din vecini.
00:16 se aud rasete. se umple curtea. Intra mama. Ma intreaba daca e gata vinul.
00:20 scot in curte vinul fiert si sucul de mere fierbinte si asezonat. Se face foc de tabara. Mare. Lumea se simte bine. Grupuri mici sau mari colinda. Socializez cu unul-altul.
01:37 inchid usa dupa ultimii plecati. Casa e a mea, din nou.
01:50 fac lapte de pasare. Mi-e pofta. Si dor.
02:30 mai dau cate un telefon, dar lumea doarme. O astept pe Mia cu Luci. Nu vin.
03:21 decid sa ma uit la un film. Gasesc Simpsons: the Movie. Ii dau drumul.
04:10 vine tata acasa. Ma intreba daca s-a intamplat ceva sau de ce am vrut sa stau acasa cand toata gasca mea petrece altundeva. Se aseaza langa mine.
04:27 o masina cunoscuta opreste in parcarea noastra. Doi oameni dragi coboara din ea. Au condus 100km sa ma vada. Le fac o cafea. Povestim. Radem. Imi cer un CD sa-l asculte in masina.
05:12 apare TIFF la geam, plin de noroi si inghetat de frig. Bag matza in dus si-i dau ceva de mancare. Nu stiu unde a umblat aiurea in ultima zi si noapte, dar ma bucur ca e inapoi. Fusesem ingrijorata.
05:40 apare si mama. Fara noroi. Dar inghetata. Si cu chef.
06:03 pleaca cei doi: drumu-i lung pana inapoi si mai departe si iar inapoi.
06:15 ii sun, sa mai povestim. Sa mai radem. Am uitat sa le dau CDurile.
06:37 imi trag plapuma peste cap. Nu pot sa nu ma gandesc la cei pe care i-am pierdut in 2008. Si o, Doamne, numai tu stii ce ne asteapta in 2009.
Ma intorc pe cealalta parte. Recunoscatoare si increzatoare, incep 2009 cu unul dintre cele mai bune, calde, liniste si linistitoare revelioane ‘revelioane’ de pana acum. Cu pofte, cu oameni, cu foc, cu mine, cu ganduri, cu rugaciuni, cu sperante, cu impliniri, cu vi........... .

Intre doua (maxim trei) duminici in Elvetia

Plecarea. Cum am ajuns sa ma indragostesc de Elvetia

Asa se intampla ca intr-o duminica seara de sfarsit de septembrie, am fost ‘parcata’ in fata usii cladirii din Burtigny. M-am instalat in camera, m-am asezat pe marginea patului si, cu capul in maini, m-am intrebat ‘neretoric’: now what?
Asa se intampla ca incet incet am scos capul din cutie, si-am inceput sa vad Elvetia: sa-i vad oamenii, sa-i vad autobuzele, sa-i vad vitrinele, sa-i vad bancile si lacurile si yahturile, sa-i mananc branza sa-i devorez ciocolata, sa-i traiesc evenimente, sa-mi plimb plimbarile in padurile ei, sa-mi conduc pasii in orasele ei, sa-i miros parfumurile scumpe, sa-i citesc ziarele, sa-i mestec guma, sa vorbesc cu vacile ei curate si blande, sa ma inchin in bisericile ei, si sa tac in fata frumusetilor ei coplesitoare!
Am devenit una cu Elvetia pe masura ce Elvetia a devenit una cu mine. Am invatat s-o iubesc, dar m-am disciplinat sa-mi iubesc totodata patria. I-am vorbit limba si i-am cantat cantarile. I-am respectat drapelul si oamenii. M-am bucurat de vremea si de muntii ei. Am scris despre ea. Am povestit despre ea. Am trait in miezul ei si i-am auzit bataia inimii. Sclipirea ei mi-a furat ochii desi mi-a transmis o doza de artificial. Da, o lumea ‘prea buna’ devine artificiala. Si tara asta mica mica mi s-a parut ca un parc mare mare cu toate aleile-i marcate, gunoaiele stranse, punctele turistice bine ingrijite si asfaltul neted. Tara asta mi s-a parut ‘coplesitor de buna’, atat de extraordinara incat mi-am dus entuziasmul si pasiunea pana la capat, si mi-am cumparat un turistic trico alb cu vaci si cu SWITZERLAND dintr-un capat in altul.
Si dintre toate minunatiile ei, in Elvetia am vazut bogatia omenirii si toate frumusetea pamantului...

Intoarcerea. Cum am gasit Romania

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara de sfarsit de decembrie, am venit acasa!
Acasa e lumea mea buna! O, atat de buna! Acasa sunt cei care m-au facut ceea ce sunt. Acasa sunt cei care ma iubesc pentru ceea ce sunt. Acasa e patul meu sub stele, si pisica mea neagra. Acasa mananc sarmale. Acasa e coafeza mea. Acasa e scoala mea. Si teatrul meu. Si orasul meu. Si locul cu cei mai buni papanasi. Acasa sunt parintii mei si fratii mei si prietenii mei. Acasa se colinda de Craciun. Acasa se vorbeste limba romana. Acasa noroiul e pana la genunchi. Acasa poti sa te pierzi in padure fara sa gasesti un semn de marcaj. Acasa urci pe munte pe jos. Acasa dai 5 lei pe-o cafea. Acasa iti permiti sa mergi la cinematograf si in zile in care nu iei salarul. Acasa vezi ‘fetite dezbracate’ in mijlocul iernii si cupluri de indragostiti ‘mozolindu-se’ pe toate gardurile, imaginandu-se in dormitor. Acasa internetul merge “gandesti ca sta”. Acasa craciunitele impart fluturasi pe strada. Acasa romanii rad de propria lor prostie. Acasa se mananca sarmale, si mici, si zacusca, si slanina. Acasa poti face glume pe subiecte (trans/inter-) culturale, si sigur se va gasi cineva sa hohoteasca alaturi de tine. Acasa cainii vagabonzi fac legea. Cainii vagabonzi si politicienii vagabonzi. Cainii vagabonzi, politicienii vagabonzi si manelistii vagabonzi. Acasa poti sta in dus pana ti se increteste pielea. Acasa ai cu cine sta noaptea tarziu depanand amintiri sau cu cine da ping-ponguri de 80km. Acasa se mananca bine. Acasa se bea bine. Acasa se doarme bine. Acasa sunt cele mai bune povesti si cele mai consistente discutii.
Acasa sunt cei pe care ii iubesti.
Acasa sunt cei care te iubesc.
Indubitabil... acasa... acasa in drumul spre Acasa, acasa apartii!

Epilog

Asa se intampla ca intr-o alta duminica seara, cea de azi, pun punct la acest superb capitol al existentei mele: Intre doua duminici in Elvetia, 2008. Desi gasesc usor ironica intrebarea multora: “cat stai acasa?”, imi doresc sa ma intorc in tara in care am invatat despre viata dar si despre moarte, despre cultura, despre civilizatie, despre colectivitate, despre munca, despre solidaritate, despre timp, despre chemare, despre mine, despre lume, si o, cat de multe altele. Multumesc celor care m-au citit in tot acest timp si cu care am putut impartasi aceasta minunata experienta in ‘limba noastra dulce, o comoara’. Desi e o bucurie si o placere sa scriu, e o mare onoare sa stiu ca prezint, fie si unuia singur, interes. Iar Manu, dragul meu prieten Manu, ma citea de fiecare data, si-mi spunea mereu asta cu entuziasm!
... Iar acelora care viseaza cartea mea sub pomul de Craciun in 2009, sa nu uite ca unele lucruri nu au nici macar valoarea unei coperti de carton.

Nu vreau sa mor! : raspuns agresiv viselor mele (arhiva)

Sigur ca am sa vreau sa mor, intr-o zi. Dar acum nu vreau sa mor! Vreau sa traiesc! Vreau sa traiesc bine facand bine. Vreau sa ma bucur de frumos si sa-mi consum frumos zilele. Vreau sa gandesc si sa fac oamenii sa gandeasca, vreau sa descopar ce nu stiu si sa invat ce nu cunosc. Vreau sa vad ce e de vazut pe lumea asta si nu oricum, ci cu curaj!

Vreau sa traiesc. Vreau sa calatoresc. Vreau sa experimetez. Vreau sa gust si sa miros. Vreau sa iubesc! Vreau sa invat sa daruiesc neconditionat. Vreau sa inteleg mersul stelelor si cursul istoriei. Vreau sa invat ce e sacrificiul si vreau sa invat de la copii ce-i cu viata asta complicata in care ne invartim...

Asa ca daca am sa trec in lumea de dincolo in curand, sa nu cumva sa ziceti ca am vrut sa plec tanara sau ca am vrut sa mor!

Nu vreau sa mor! Vreau sa traiesc! Vreau sa iubesc! Vreau sa invat!

Si intr-o zi, cand am sa ajung o baba cocheta si plictisita, dupa ce le voi fi facut nepotilor mei pavlova si le voi fi citit povesti de inchis ochisorii inainte de culcare, atunci poate, doar atunci am sa vreau sa mor: experimentat, fericita, gata de plecare.

... Asa ca vise ce ma speriati si ma obositi, lasati-ma in pace si intoarceti-va de unde ati venit! Valea umbrei mortii nu e pentru mine!

Loc de adapost...

Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii, si inainte ca sa se fi facut pamantul si lumea,din vecinicie in vecinicie, Tu esti Dumnezeu! Tu intorci pe oameni in tarina,si zici: Intoarceti-va fiii oamenilor!” Caci inaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte. Ii maturi, ca un vis: dimineata, sunt ca iarba, care incolteste iarasi: infloreste dimineata, si creste, iar seara este taiata si se usuca. Noi suntem mistuiti de minia Ta, si ingroziti de urgia Ta. Tu pui inaintea Ta nelegiuirile noastre, si scoti la lumina Fetei Tale pacatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta. Vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vietii noastre se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; si lucrul cu care se mandreste omul in timpul lor nu este decat truda si durere, caci trece iute, si noi zburam. Dar cine ia seama la taria miniei Tale, si la urgia Ta, asa cum se cuvine sa se teama de Tine? Invata-ne sa ne numaram bine zilele, ca sa capatam o inima inteleapta! Intoarce-te, Doamne! Pana cand zabovesti? Ai mila de robii Tai! Satura-ne in fiecare dimineata de bunatatea Ta, si toata viata noastra ne vom bucura si ne vom veseli. Inveseleste-ne tot atatea zile cate ne-ai smerit, tot atatia ani cat am vazut nenorocirea! Sa se arate robilor Tai lucrarea Ta, si slava Ta fiilor lor! Fie peste noi bunavointa Domnului Dumnezeului nostru! Si intareste lucrarea minilor noastre! Da, intareste lucrarea minilor noastre!

Inceputul sfarsitului: dezlipeala

“(...) Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-i telefonez mamei. Vestea i s-a parut atat de colosala incat m-a intrebat daca ma refeream la vreo mosie care se numea Geneva. “E un oras in Elvetia”, i-am spus. M-a intrebat, fara sa se tulbure, cu seninatatea-i infinita si dorinta de a intelege incuraturile cele mai surprinzatoare ale copiilor ei, pana cand aveam sa stau, si i-am raspuns ca ma voi intoarce in cel mult doua saptamani. De fapt, ma duceam numai pentru cele patru zile cat dura conferinta. Insa, din motive straine de vointa mea, n-am ramas acolo doua saptamani, ci aproape trei ani. (...)”

Pe trenul pe care am petrecut atatea si atatea ore in ultimele luni, aseara, 9 decembrie, ora 17:26, la doar cateva minute dupa ce am urcat pe trenul de Geneva-Gland, am intors pagina 604, ultima pagina a cartii lui Marquez “A trai pentru a-ti povesti viata”. M-a prins greu cartea asta, probabil la fel de greu ca si cea care a precedat-o: Zapada (de Orhan Pamuk). Dar incet-incet imi inchei conturile. Imi termin cartile. Imi finalizez proiectele. Ma apropiu de prezentarea finala. Ma intalnesc cu ultimii oameni pe care am vrut sa-i vad in Elvetia. Imi fac lista muzeelor pe care n-am avut timp sa le vizitez, inca.

Incet incet incep sa nu mai apartin. Mi s-a terminat abonamentul de tren, si brusc ma simt strain acestor locuri si oamenilor pe care i-am intalnit de atatea ori in calatoriile mele. Controlorul de bilete. Vanzatorul din patiserie. Soferul de autobuz. Razvan a plecat si el.

Ma doare despartirea de locurile si de oamenii acesti atat de iubiti. Ma doare despartirea si ma sperie necunoscutul atat de cuoscut, de acasa. Traiesc desprinderea de acest univers ca pe o bucata de scotch pe care o dezlipesti inceeee t , i n c eeee t , i n c eeee t, de pe piele. Si rand pe rand iti smulgi firele de par de pe mana, si asculti sunetul negrabit al lipiciului, si vezi multimea de celule moarte, si urmele ridurilor si incretirea pielii, si toate acelea care existau acolo, pe mana ta, si nu le vedeai. Ma uitam ieri la Alpii de la orizont si ma intrebam cum ar arata lumea daca cineva ar intinde un scotch pe sub nori, peste tot pamantul asta nostru. Apoi o mana colosala l-ar apasa, sa se asigure ca s-a lipit bine, si in sfarsit, l-ar smulge. L-ar smulge cu copaci, magazine, stadioane de fotbal, munti, statii de autobuz, fabrici de sapun, gradini botanice, universitati, bicliclete, monumente, muzee, cafenele, parcuri... tot ce e frumos sau urat, tot ce construieste universul material din jurul nostru, dar pe care uneori parca nu il vedem, tot. Cum ar arata orizontul nostru?

Ei, asa se intampla cand te dezlipesti de lipit. Ma veti intreba, si va voi raspunde: Nu, cand am plecat de acasa nu am simtit asta. Cand am plecat am vrut si am ales sa ma lipesc de altceva. Pentru ca stiu, o, stiu prea bine ce ma asteapta cand ma intorc inapoi. Si undeva adanc, mi-e poate, putin, dor. Stiu, mama, ca te-ai saturat de ‘pasivitatea’ mea, dar vin acasa sa impodobim casa de sarbatoare. Si mi-e dor de rugaciunile lui tata, si de sarmalele lui Elvira, de surprizele lui David si de povestile tarzii cu Paul, mi-e dor de drumuri pierdute in Cheile Turzii si de supe cu prietenii mei. Mi-e dor de universul de acasa.

Dar acuma, azi, ma simt dezlipita... de tot.

Cat dureaza o poza?

Retorica

Nu e prima data cand ma gandesc la efemeritatea unei poze. Nu e prima data cand ma intreb de ce oamenii vor poze cu ei in locurile pe care le viziteaza, de ce vor sa-si marcheze prezenta fizica si fizic, uneori fara sa vada realitatea de dincolo de lentile? Nu e prima data cand ma intreb unde se duc toti giga de poze de pe computerele noastre, si cat de des ne intoarcem la pozele facute in urma fie doar cu cateva zile sau saptamani.

Cat ii ia unei poze sa fie consumata? Cat ii ia sa se nasca, sau sa moara, sau sa fie data uitarii? In ce masura ea “pietrifica” o amintire si in ce proportie e rezultatul unei secunde de atentie (sau mai grav, de neatentie)? Care e diferenta dintre o fotografie si o poza?

Experienta

Am achizitionat recent un card de 4GB. Se pare ca cel de 2GB e insuficient. Intr-o oarecare sambata seara am sters accidental o ‘masa’ de poze. Poze bune. Poze la care tineam. Poze care bateau un cuie o zi care se va fi terminat trist, o brocanta din inima Genevei, si-o anume noapte intr-un anume loc intr-un anume context pe care as fi vrut sa nu-l uit niciodata, si pe care l-am ‘stampilat’.

M-am enervat atat de tare de propria-mi boacana incat am mobilizat tot ce era ambitie in mine si-am ‘googleit’ un program de recuperare a datelor. Sigur ca dupa doua zile de scanare a computerului, n-am putut atinge nimic (dar am revazut pozele, in spatele unei sticle care costa o gramda de bani. Dintr-o data pozele mele, la distanta de un click, costa... Costa ca si cand nu ar mai fi ale mele!)
Dar reactia mea de excentrica suparare m-a surprins si pe mine. In fond, nu erau decat fotografii. In fond, realitatea le depaseste cu mult. In fond, nimic din ce am vazut sau trait zilele acelea nu s-a sters. E tot acolo, inauntru. Inexprimat si poate, de acum, inexprimabil, dar palpabil dincolo de materie.

Experimentul

De aproape trei luni de zile sunt ca un turist care-si plimba mereu aparatul de fotografiat dupa el. L-am luat cu mine in plimbari, la masa, in Geneva, la cumparaturi, devenind un fel de al treilea ochi, si cu siguranta un ‘partener de drum’. Desi m-a fortat sa tin un permanent ochi deschis si m-a supus la o continua analiza, am obosit. Si-n starea asta de extenuare, am decis sa fac un experiment.
Cand am fost la Basel (trei decembrie) am hotarat sa-mi ofer spre nemurire (oare?) 10 fotografii, si nimic mai mult. Indiferent ce-mi vor vedea ochii sau cate ‘pozitii’ voi mai avea disponibile pe card (cateva sute probabil), indiferent cat de interesanta sau de buna ar fi poza cu numarul 11, ea nu va exista. Acestea sunt regulile jocului meu si nu-mi permit sa fur din propriile buzunare.
Au rezultat, dupa cum urmeaza, urmatoarele poze: O cladire rosie din Clarplatz; un stand de branzeturi de toate mirosurile; o poza de pe Rin; poza unui glob auriu in care se reflecta Emma Mocan cu aparatul de fotografiat si cladirea din spatele ei; o biserica in care am intrat atat pentru refugiu cat si pentru “loc de scapare”; 2 bucatari pe langa care am trecut si care vazandu-ma cu aparatul in mana, au batut in geam si mi-au facut semn sa le fac poza (puteam oare sa le zic ca azi, dintre toate zilele, pozele mele sunt numarate?), o strada care s-a lipit de inima mea, fara motiv; o cladire pe care urcau cateva furnici gigante; un copac grozav de grafic dar si de curajos; si, in sfarsit, punctul culminant: o lucrare de-a lui Auguste Rodin (Les bourgeois de Calais) din curtea muzeului de arta.

As fi vrut sa-mi fotografiez cafeaua cu stelute de ciocolata si targul de Craciun din fata muzeului de istorie, dar n-am mai avut “film”. Si nici chef.

O concluzie pripita:

Cand am pus aparatul de fotografiat in geanta am putut in sfarsit sa-mi tin in mana cana de vin fiert, sa ma bucur de ea, si sa vad cu alti ochi universul Baselului: Ochi fara de lentile; ochii mei si ochii sufletului meu pe care am developat odata pentru totdeauna Baselul celor 10 fotografii.