Am plecat, ca in fiecare an, dupa 2-3 zile de amanare (plec diseara. Ba nu. Dimineata. Ba nu. Maine seara) spre Bucuresti. O ruta ocolitoare, recunosc. Cluj-Bucuresti via Adjud, respectiv Focsani. Da, se pare ca unele drumuri de bucuresti trec prin Moldova. Un banal drum cu trenul inseamna poate cateva ore chinuite de somn si alte cateva, si mai chinuite, de citit. Dar drumul meu a fost contra-cronometru, prin tinuturi reci, prin temperaturi de
-9 grade, prin zapezi mari si drumuri ondulate, ascultand muzica sau liniste, savurand conversatii inteligente cu oameni inteligenti.
En fin, am pierdut trenul de adjud-bucuresti cu 10 minute, clar identificate si asumate: am plecat din fata casei la 05:02 (deci 2 minute mai tarziu), ne-am oprit la o poza: alte 3 minute, doua bariere si un stop (cca 7 minute), si inca o oprire: 2 min. asadar: prea tarziu. Trebuia sa fiu in Bucuresti pe ora 18, si timpul “presa”. Telefoane, internet, informatii: din Focsansi pleaca din ora in ora un autocar. Yuppy!
Aici incepe povestea: din momentul in care soferul, mic de intaltime, prematur incaruntit, mi-a intins un bilet (vandut probabil a 2a sau a 3a oara) cu directia Bucuresti. Am urcat in microbuzul galben, privind in stanga si-n drepta la colegii mei de drum. In fata parbrizului se agitau cateva iconite agatate, un odorizant, si-un anunt tras in plastic: pastrati biletele pentru control M-am asezat timida pe ultimul loc din spate, langa geam. In dreapta mea, la celalalt geam, un tanar manelist cu parul ondulat, pe alocuri decolorat. Defapt, daca am stat sa ma gandesc mai bine, in zona asta toti e manelisti. Desigur, individul din fata mea n-a facut decat sa-mi confirme asta. Dar despre el (mult) mai multe mai incolo.
Asadar, mi-am plasat valizuta cea neagra la picioare, punga de hartie in stanga mea, si imensitatea de “poseta” sub mana dreapta. Am asteptat cuminte sa nu mai urce nimeni, si sa plecam la drum. Aveam mult teatru de vazut. Multe de invatat. Si eram... nerabdatoare. Ceva miroase bine. Ma uit spre pungulita rosie, cu placinta.
Despre placinta: Din autogara mi-am cumparat o placinta cu branza, dupa urmatorul schimb de replici:
Emma: branza e dulce sau sarata?
Vanzatoarea, neputand deslusi pofta mea de ceva dulce sau ceva sarat: nu e nici foarte dulce dar nu e nici sarata. E... numa’ buna.
Am desfacut punga, am scos din servetelul uleios placinta, si....am muscat-o! era dulce? Era sarata? Efectiv nu-mi puteam da seama. Am mai luat o muscatura. Era dulce. Ba nu. Era sarata. Era...magica! nu era nici dulce nici sarata. Ba nu. Era si dulce, si sarata! Mancasem aproape toata placintuta cand mi-am am dezlegat misterul: branza era (foarte) sarata, dar acest produs cu gust de macaroane cu branza amestecate cu zahar.... avea....presarat zahar peste. Dar prea multe randuri despre o placinta, fie ea cat de enigmatica.
Revin la distinsa comanie. Deci, baiatul din dreapta mea – sa fi avand vreo 16 ani - nu avea decat un ghiozdanel pe care il tinea in mana. Si-a “trantit” castile in urechi, a dat drumul la muzica de pe telefon, si-a dormit ca un copil. In fata lui era un individ mai in varsta. Nebarbierit, cu sapca intr-o parte, cam stirb si cu niste ochelari strambi, a bodocanit tot drumul la adresa aceluiasi tanar la care am promis sa revin. In fata mosului – cea mai ‘culta’ dintre pasagere: o tanara care tinea in mana o adevarata carte. De acolo in fata ochiul meu limitat si-a pastrat limita bunului simt, si n-a mai invadat spatiul privat al nimanui. Poate si pentru ca persoana din fata mea m-a cucerit complet. Inca de cand am urcat in masina, el a vorbit la telefon intruna, nepermitand nici unui gand “propriu” sa zboare mai departe de ... un minut.
Il chema Costinel. Cel putin asa se prezenta tuturor. Avea undeva intre 20 si 24 de ani. Purta o sapca neagra de sub care ieseau cateva suvite din paru-i negru, si o geaca cu imprimeu militar, de sub care iesea o gluga albastra. Mai mult decat atat nu aveam sa observ decat in momentul in care am coborat: nimic suprizator: o pereche de blugi stramti si o pereche de....ciocate. inca din momentul in care a urcat in masina, a inceput sa vorbeasca la telefon, astfel incat mi-a fost usor sa-i fac “o radiografie”. Prima pe care a sunat-o a fost , cred, “iubita”. Sau cel putin asa-mi place sa cred. Ei i-a zis: stii care-i vorba mea: un pupic mare pe un botic mic. De acolo incolo toti cei cu care au vorbit n-au primit mai mult decat: te pup / te pupic dulce. Si credeti-ma... au fost multi pupici imprastiati in cele cateva ore de drum. Au urmat, logic, telefoanele de ‘afaceri’. Cu o atitudine foarte umila de: da sefu, cum zici sefu, a anuntat un numar imens de persoane ca “plec in vacanta cateva zile. Inca nu stiu unde. Sa ajung la Bucuresti, ca apoi vad eu incotro”. Altora le-a zis ca merge sa-si cumpere masina. Altora ca pleaca la Craiova. Criteriul dupa care isi alegea destinatia m-a depasit. Oricum, mie-mi era clar ca merge la Bucuresti, ca doar urcaseram in acelasi bus. Sau, poate, plec la craiova si nu stiu!?
In orice caz.... i-am citit repede istoria. Buzelele lui subtiri scoteau cuvinte cu de un grai modovinesc dulceag, incercand mereu sa fie pe placul interlocutorului. Batuse Europa de la 15 ani. A zis cuiva: bai, eu daca ti-as da pasaportul meu, ai putea invata geografie din el. Facea noi planuri de plecare. In alta conversatie, cu o doamna, a intrebat-o de copiii ei: Sunt bine? A, si ea e in Italia? Ati auzit de la ei? Da, dar ei parca au acte. Nu? Lasati ca le-a fi bine si lor. Daca aveti nevoie de ceva sunati-ma si il trimit imediat pe Danut, bine? Va pup dulce, Doamne’ajuta!
Imediat mi-a fugit gandul la drama celor plecati la lucru in Italia, dar si la drama celor ramasi in tara cu ingrijorarile si temerilor lor. Asta e adevarul: suntem intr-un punct critic in care desi europenii ne-au integrat in uniunea lor, ne dau afara in suturi, pe usa din spate.
Tot despre Costinel am inteles ca renuntase la scoala. In fond, la ce-i trebuia lui scoala, cand sumele pe care “le invartea” variau intre 5.000 si 10.000 de euro. Sigur, erau si cele marunte de castigat 100RON din 700. Vindea de toate. N-as vrea deloc sa credeti ca pentru mine Costinel era un hot si-un pungas, in ciuda faptului ca a recunoscut intr-una din conversatii: totdeauna am fost un golan. I-a spus unuia care vorbea despre scoala: auzi mai, eu din drumul asta pe care te-ai pornit tu, m-am intors demult, uscat.
Vedeti voi, el vorbea intelept. vorbea mult, spre disperarea tuturor care-l ascultau involuntar. Mie-mi vorbea despre romanul nostru sarac, dar nu prost. Picat in picioare, dar destul de destept sa se stie face mic, la picioarele altora. La randul picioarelor lui avea cativa “maruntei” . El a vazut Europa! I-a fost usor? Lupta pentru supravietuire nu e niciodata un lucru usor. Dar nu l-am auzit sa se planga. Dimpotriva.
Nu stiu cine e Costinel. Dar am ajuns in Bucuresti, si-am intrat direct intr-un trafic imposibil de descris. Nu se avansa deloc. bara in bara, zeci, sute, mii de masini stand...pe loc. Costinel si-a scos tigara si-a inceput s-o roada intre dinti. Nu mai avea rabdare. Avea treburi importante la Bucuresti.
Si eu la fel. Eram pe drumuri de aproape 12 ore. Si “activitatea” mea abea urma sa inceapa.
Au mai trecut oameni interesanti prin busul nostru de Focsani-Buzau-Bucuresti. Interesanti suntem toti, dar doar in ochii aceluia care alege pentru un minut, o ora, o zi, (o viata?) sa ne descopere: oameni, cetateni, compatrioti, prieteni, familie, toti siliti la lupta pentru supravietuire.
