M-am măritat!

Dap, Emma Mocan și-a luat numele de Emma Stănescu, dar inima ei de Mocaniță va rămâne o mocancă veritabilă pentru totdeauna. Iar blogul îi va rămâne fidel, pentru că, de ce să nu recunoaștem, Stănescița sună "ca pixu'". Fixpixu'.

Fericită și mândră că cel mai frumos flăcău din comună s-a uitat tocmai la mine, că m-a luat de mână, m-a învârtit de două ori, mi-a dat drumul si m-a prins înapoi în brațe. Apoi mi-a cerut mână și următorul lucru pe care mi-l amintesc este că ieșeam tot de mână din biserică.

A trecut o lună bună de atunci. Am văzut Toscana și Barcelona, și viața se așează acum într-o nouă normalitate. Dar pentru că ne-a plăcut așa de mult nunta noastră, am făcut o listă cu 49 de lucruri specifice pe care am vrea să nu le uităm. Vom posta articolele din listă pe rând, câte unu-două la una-două zile. Poze și texte pe această temă postăm aici, în mica noastră bucătărie comună:

emocan.bstanescu.com

De ce? De ce nu?
http://emocan.bstanescu.com/de-ce
Eu despre el, el despre mine
http://emocan.bstanescu.com/despre-noi

Kafka zicea că sunt două păcate capitale din care se nasc toate celelalte: nerăbdarea și lenea. Noi încercăm să nu lenevim, iar voi aveți răbdare, căci într-adevăr, cele mai frumoase și bogate roade au nevoie de timp.

cu și despre Poliția Română. sau fără.

Trebuie s-o spun pe asta, deși mi-e teamă că am să mă plictisesc pe parcursul propriului meu text, de propriile-mi cuvinte. Pe scurt:

1. Expozițiunea: Doi polițiști pedepsesc traficul pentru un covrig

Azi, de dimineață eram în mașină cu fratele meu, undeva pe lângă Central. Pe banda noastră de mers era staționată o mașină de poliție (în dreptul linii continue). Fratele meu dă s-o depășească (trecând implicit pe contrasens), da-i zic, chicotind:

- Stai mă așa cuminte în spatele lor, poate se face coloană și cineva claxonează. Ar fi fain.

Unul din polițiști era bine-mersi la .... Covrigi. 

În fine, bine-nțeles că din coloana formată foarte rapid, unul s-a găsit să facă zgomot. Atunci pe geamul mașinii cu autoritate rutieră dar fără cai putere a ieșit un braț terminat într-o mânecă scurtă albastră cu manșetă albă, și ne-a făcut semn să trecem, ca unei mici ciurde de ovine.

Ușor amuzată de situație, încep să fac bășcău. Fratele meu:

- Păi vezi? Ai ce scrie pe blog.

- Naaaa, zic eu. Nu am punct culminant, nu am deznodământ. E doar o observație plictisitoare despre doi polițiști care pentru un covrig cald încurcă orașu' într-o zonă centrală la o oră de vârf, doar pentru că "pot".

2. Punctul culminant. "Bravo Pisi! Hai să vezi ce-ai făcut!"

Ei bine, spre după-masă, s-a consumat direct un punct culminant, fără niciun avertisment.

Ieșirea din Mănăștur, pe sub pod, spre Polus, E60. O mașină oprește brusc. Următoarea oprește brusc. Urmăm noi, care oprim "la timp", dar la limită. Următoarea mașină oprește și ea, tot la limită, dar oprește. Din spate de tot o Astra neagră se izbește de Mercedes care se izbește de noi care ne izbim de Ford (sper că nu le-am încurcat ordinea). Mașina din fața Fordului a apucat să-și salveze astfel fundu'. Nu știm exact ce viteză a avut pisi (domnișoara) din Astra, cert este că și-a anulat complet fața mașinii - care de altfel nici n-a mai pornit - și a reușit să avarieze încă trei mașini.

În fine, Poliția este chemată dar (atenție) nu vrea să vină, deși mașina "vinovată" nu poate fi dusă la constatări pe roți. Gândul mă duce instant (ați ghicit) la covrigărie ("or fi la covrigi", îmi zic). 

Dar stai, parcă de nicăieri apare un echipaj format din doi tinerei apare. Nino-nino...opresc lângă noi, constată mașinile, întocmesc un proces verbal, și pleacă.

Incidentul (accidentul) s-a petrecut la ora 16.40, la 35C. La ora 18.30 eram tot acolo, chiar daca temperatura a coborât la 33C. Am fost surprinsă cât de pașnică și prietenoasă a fost toată lumea implicată, deși să fim serioși, 3 ore din viața oricui sunt o valoare. Ce sa mai vorbim de nervii și stresul reparațiilor ulterioare. Oricum, "oricui i se poate întâmpla" era pe buzele tuturor. Foarte ardelenesc acest episod.

Stănescu îmi întinde pe geam procesul verbal și eu încep să-l citesc, plictisită și topită. Între rândurile mâzgălite în plictiseală, reușesc să disting cuvântul APĂ. Apă? Ce apă? De unde apă? Încerc să refac fraza, și aflu cu stupoare că domnișoara A. din ultima mașină (vinovata, ca să spunem așa) a pierdut controlul autovehiculului din cauza "apei de pe carosabil", și s-a lovit de prima mașină, care s-a lovit de a doua și tot așa. La 35 de grade afară și soare puternic, și daca ai scăpa un pahar de apă pe jos s-ar evapora instant. Unde mai pui lipsa ploilor de XX zile la Cluj. Peste toate astea, domnișoara vinovată s-a ales doar cu un avertisment (nicio amenda, niciun punct).

AICI am încheiat textul azi-noapte, pe la 1. Bine-nteles ca m-am plictisit de el. Dar azi s-a întâmplat ceva și mai oribil, altceva "demn" de pus pe blog, deși nu are acțiune, nici un subiect prea bine închegat, ce să mai vorbesc despre introducere sau cuprins...

3. Deznodământul: C. 

Azi am urcat pe autobuz spre casă, în jur de ora ... habar n-am. (ce e asta? oricum nu e declarație). În urma mea au urcat mulți alții, astfel încât am încercat să le fac loc pe culoarul dintre scaune. Un domn pe la 50 de ani, mic de înălțime și gârbovit de spate stătea în mijlocul acestui interval, și nu se dădea dus.

- Nu vă supărați, n-ați vrea să mergeți puțin mai încolo, să mai poată urca lumea!?, îl întreb politicos.

Nu răspunde nimic. Nu se mișcă deloc. Mă irită. Îmi scot din poșetă biletul și printr-o greșeală (wow, dar ce greșeală), breteaua poșetei mele îl atinge pentru o secundă. Domnul (căruia îi vom spune C.) începe să gesticuleze iritat, ca și când ar exista o musca invizibilă, sau ca și când ar vrea să se asigure că tot autobuzul știe că mânuța lui a fost atinsă. Închid poșeta și stau cuminte. Cum altfel, în căldura asta copleșitoare?! Încep să simt că cineva miroase a alcool, da' rău. Mă uit în stânga și dreapta, dar tot el îmi era suspect. C. mă călca pe nervi, nu știu de ce. Era genul de om lângă care sigur nu îți dorești să stai în picioare, pe căldură, în autobuz. Iritată, m-am așezat pe un scaun, fix în soare, dar nu l-am pierdut din ochi pe enervantul C. Cam la două stații distanță, un domn înalt se ridică foarte brusc de pe scaunul aflat chiar în dreptul lui C. și începe să strige (a se citi: înjure), indicându-i unde să își țină mâna (pe bara de sus, nu pe bara atașată scaunului pe care domnul stătea). Scandal în toată regula, se pare că domnul C. l-a atins cu mâna pe spate.

C. îmi era antipatic rău, fără să știu de ce, (chiar dacă reacția domnului de pe scaun a fost oricum foarte deplasată). C. și-a cerut politicos scuze, și s-a prins de bara de sus.

Au mai trecut o stație, două și cu coada ochiului eram tot pe C. cel antipatiC, când am văzut (n-o să mă credeți, dar e adevărat) pe plasa lui "de Napolact", urme de sânge, grețos prelinse de sus până jos. Am început să să mă gândesc ce altceva ar putea fi (zeamă de cireșe - riiight, la 12 lei kilu', cine-ar prăda bunătate de fructe?! sos de roșii - nuuuu, era mult mai lichid și transparent; acuarelă - am râns singură. domnu' ăsta părea inginer convins, nici urmă de boemie în "sânge"). Și în timp ce îi tot studiez eu plasa și mai coboară unu'-altu' din autobuz, observ că piciorul stâng al pantalonului era plin de sânge, de sus până jos. Sânge-sânge, nu vopsea, ketchup, sau zeamă de fructe. Nu știu eu multe despre sânge, dar îl  când îl văd, îl recunosc. Mai mult, era sânge "împroșcat", fix ca în filmele de groază. Erau pete mari și pete mici, stropite, unele scurse. Erau proaspete, e clar; încă "luceau", nu erau uscate, și nici maro. Omu' ăsta era într-un autobuz plin de oameni, se purta "nenatural", și era PLIN de sânge. Doamna de lângă mine a observat și ea, și se uita suspicios când la el, când pe geam. Am început să mă întreb ce ține C. în plasa Napolact, dar oricât mi-aș fi imaginat eu organe umane calde, cred că nu erau decât niște integrame. și arma crimei. poate.

Mi-ar fi plăcut să-l confrunt în fața autobuzului plin, să-l întreb: domnule, pe cine ați omorât, că nu-i Crăciun să tai porcu' și sunteți plin de sânge. Sau poate: Domnule, nu vă supărați, sunteți plin de sânge și mi s-a făcut rău. Cred că v-ați tăiat pe undeva, da, și v-a curs și pe plasă. Sau: vă rog să mă urmați la secția de poliție, fără comentarii!!! Da' cine știe, poate mă urmărea și mă omora, și eu nu vreau să mor!

Oricum, cel mai scabros moment a fost acela în care.... of, cum să și spun asta, că oricum nu mă va crede nimeni?! Cred că omu' avea sânge și pe mână, nu mult, dar suficient cât să....  murdărească bluza doamnei care stătea jos pe scaun în dreptul lui. Dânsa avea o pată roșie, proaspătă, fix în dreptul mâinii domnului C.

Am coborât la aceeași stație. Am stat la stop, apoi am trecut împreună. L-am urmărit cu privirea, gândindu-mă oare câți criminali sunt între noi, așa, la stop, în autobuz, în magazin. M-am gândit și la filmul lui Cristi Puiu care dacă nu m-ar fi plictisit în halu' ăsta, probabil (?) mi-ar fi plăcut! 

x. Epilog.

E ora 1.51 a.m. si sunt tare, tare obosită. Mă gândesc că poate după aceste rânduri am să fiu chemată la secția de poliție pentru o declarație, dar atunci vom avea un Epilog în adevăratul sens al cuvântului și o încheiere mai consistentă a acestor texte cu și despre Poliția Română decât aceasta. 

Să auzim numai de bine.

Notă:

• La prima oră drăguța mea bunică m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat, că citise despre accident pe internet și s-a speriat că am fi pățit ceva. Țin să subliniez faptul că NU au existat victime, doar ușoare lovituri la cap și zgârieturi de la centura de siguranță (pe care dacă nu am fi purtat-o, probabil am fi lovit parbrizul).
• C. vine desigur de la Criminal. Am să mă gândesc pe viitor la un scenariu pentru sângele scurs pe el și plăsuca lui.

Pentru că!

Pentru că el e Bogdan Stănescu și abia aștept să devină soțul meu,
Pentru că viața e frumoasă lângă și cu el,
Pentru că învățăm în fiecare zi ceva nou unul de la și despre altul.

Pentru că pozele acestea sunt făcute pe vremea când habar nu aveam ce ne așteaptă
Pentru că probabil nici acum nu știm exact... ce ne așteaptă!

Pentru că suntem tineri și fericiți!

n-am stat!

N-am stat din luna mai, de la ultima postare. N-am stat deloc. Am scris, și încă mult.

Mi-am dat examenele, mi-am scris lucrarea de dizertație pe care am susținut-o deja, am terminat de scris și un scenariul de care, în final, sunt chiar mulțumită. Cu alte cuvinte am un nou statut: absolventă de master în Studii de Teatru și Film la Facultatea de Teatru și Televiziune, UBB. Yummy!

Abia aștept să mă întorc la exercițiile incepute, dar până atunci am să postez una din multele texte "de opinie" pe care le-am scris pentru Diverse.

(subiect: o cronică despre turismul din România)

Zacusca pe pâine, brand național

Zacuscă pe pâine, iată propunerea mea pentru brandul național. Zacusca reprezintă tot ce e mai bun și ce e mai rău în țara noastră: diversitatea (legumele din amestec), sărăcia (zacusca este, de ce să nu recunoaștem, o mâncare austeră), hărnicia (multă, multă muncă intră într-un borcănel de zacuscă), economia agrară șubredă (zacusca e o combinație de legume "de mâna a doua"), și în fine gustul pentru picanterii al românilor mereu în căutare de scandal (și implicit gustul dulce-picant al amestecului din borcan). Românie dragă, ești zacusca mea preferată!

Diversitatea obiectivelor turistice din România e imensă: mănăstirile din Nordul Moldovei, Maramureșul și Cimitirul Vesel, Sighișoara, Branul cu Dracula, Apusenii, Marea Neagră, Sovata, Sibiul vechi și câte și mai câte "legume" intră în acest mixis. Coapte bine, decojite, curățate de sâmburi, date prin tocător și în final fierte emană o aromă unică: o combinație între autenticul autohton și visul european. Următoarele două caracteristici despre care vorbeam adineaori sunt oarecum divergente, sărăcia și hărnicia nu zac în același borcan fără să facă acid sau să dea arsuri la stomac. Totuși Romania, Land of choice, pare să se hrănească din asemenea paradoxuri în aparență de neînțeles pe care le amestecă cu spor. Dacă aș fi ceva mai cârcotașă aș spune că în Romania, Land of Contradictions, cei harnici sunt cei săraci iar cei mai leneși sunt cei .... se înțelege... dar nu sunt (n.a. cârcotașă). În fine, România produce legume. Sunt atât de ecologice încât sunt aproape de negăsit. Eu încă nu am mâncat zacuscă făcută din gogoșari de Turcia, gogoșari "roși" și zemoși care ar face mai degrabă un compot namaipomenit datorită conținutului imens de apă. Cât despre cât de picanți sunt românii, interesant de remarcat este faptul că tabloidele Click și Cancan și ziarul Libertatea au cei mai mulți cititori din România. Asta spune tot.

Dar de ce nu va fi niciodată zacusca un brand de țară în adevăratul sens al cuvântului? Pentru că zacusca nu mai există "ca pe vremuri", pentru că acum se cumpără din supermarket, are un gust oribil, și provoacă arsuri intestinale. În România gogoșarul crescut tot mai artificial nu e copt destul pe plită, vinetele pline de sâmburi și ceapa necălită sunt tocate la grămadă și turnate în borcane de 314ml. Acum, în plină criză financiară, cămara a rămas închisă iar gogoșarul cel mândru încet, încet putrezește. Același lucru se întâmplă și cu turismul în România: e pus "pe iarnă" și lăsat la mucezire!

Despre autodistrugere

Un textuleț din multele scrise pentru diverse examene jurnalistice.

[subiect] Scrieți un comentariu în care să se trateze o problemă de administrație locală din comunitatea unde trăiți.

Clujenii au demonstrat că se poate! Cu mic, cu mare, 3000 de clujeni au plecat sâmbătă dimineața (22mai) să facă "o leacă" de curățenie prin împrejurimile orașului și până la marginile județului, ca parte a proiectului-pilot Let's Do It Romania! Proiectul în sine - superb după părerea mea - încearcă să tragă o alarmă în ce privește aruncarea deșeurilor în natură. Pe 25 Septembrie toată România va fi invitată să iasă din casă și să participe la curățenia generală. (...) Implicarea celor 22 de școli din Cluj, Câmpia Turii, Dej, Huedin, Turda ne permite să visăm o România mai curată peste zece ani, iar cei aproximativ o mie de elevi voluntari alături de cadrele didactice ne spun ceva despre solidaritate (nu despre forțarea copiilor să iasă pe teren ca pe vremea Răposatului, după cum cârcotesc unii). (...)

Dar campania LDIR a implicat și oficialitățile locale. Cum au reacționat acestea? Câteva dintre ele s-au apucat, de rușine, să strângă gunoaiele în avans, urmând să sară peste curățenia generală din 22 mai. Primarul din Cojocna a acoperit cu excavatoare o groapă ilegală de gunoi astupând-o cu pământ. Și asta ne spune (alt)ceva despre solidaritate, dar și despre o mentalitate națională și o incultură a reciclării.

Pe plan național suntem o țară care produce printre cele mai mici cantități de deșeuri din Uniunea Europeană, dar suntem pe penultimul loc judecând după proporția deșeurilor reciclate: doar 1% din gunoiul strâns este și reutilizat, restul fiind depozitat în gropi de gunoi. Țări precum Danemarca, Irlanda sau Cipru au generat 770kg-800kg de deșeuri/persoană în 2008, pe când România s-a rezumat la doar 382 de kilograme. Un sondaj recent arată că 9 din 10 români români știu ce presupune colectarea selectivă. Totuși, unul din zece români trăiește într-o localitate fără servicii de salubritate, practic aproape tot gunoiul ajungând pe câmp sau în ape. Prima campanie serioasă de reciclare în România (Mișcarea de Reciclare) a debutat abia în 2009.

Clujul a fost ales pentru proiectul-pilot LDIR din cauza celui mai mare număr de voluntari înscriși. La nivelul administrației locale, autoritățile clujene reciclează în prezent doar jumătate din procentul deșeurilor cerut de ministrul Laszlo Borbely, care a propus un act normativ ce obliga municipalitatea să recicleze minim 15% din totalul anual. Conform datelor oferite de Primăria Cluj-Napoca, se reciclează aproximativ 8% din cantitatea totală anuală de aproape 200.000 de tone. Ei bine, campania de strângere a deșeurilor din județ a vizat volumul de deșeuri necolectate de către autorităție locale și dintr-un "șut" a strâns 200 de tone, ceea ce - spun reprezentanții LTIR - reprezintă cam 30% din totalul gunoaielor depozitate ilegal în județ.

Lipsa de implicare a autorităților duce inevitabil la o lipsă de interes din partea cetățenilor. Antrenarea cetățenilor în campania de sâmbătă (și în Ziua Națională a Curățeniei din 25 septembrie) va duce, sperăm, la sensibilizarea autorităților care vor înțelege - poate pentru prima dată - că ei dețin mijloacele de a face primul pas înspre o schimbare. Dar cum se va întâmpla asta oare, când Poliția Română crapă semințe prăjite în timp ce scrie amenzi?

Este luni dimineață și locuiesc într-un județ cu 30% mai curat decât era vineri dimineață, probabil cel mai curat județ din țară. Este luni dimineață și locuiesc într-un județ care reciclează jumătate din minimul cerut prin lege de deșeuri strânse anual. Este luni dimineața și trăiesc într-o țară care produce puținul gunoi care, în câțiva ani, o va distruge.

"nu e treaba mea"

Am să fac o scurtă și foarte rapidă pauză de la mărunțelele exerciții începute, pentru că așa simt azi. E miercuri la prânz și nu sunt într-o stare foarte creativă a minții. Afară plouă și între pereții acestei camere albe se aud doar bulele apei minerale din paharul de plastic. Probabil îmi folosesc toată creativitatea căutând scuze presei românești pentru "subțirimea" ei, acum când de câteva zile bune sap tot mai adânc după subiecte de calitate și editoriale care nu plâng de milă autorilor lor, dar nimic nu se ivește în zare. Apropo de nimic, iată două situații petrecute între orele 10 și 15, azi.

Evenimentul 1.

Am comandat un taxi împreună cu mama mea pe care o așteptau deja studenții la școală.

- 4 minute, îmi spune ardelenește dispecera.

Patru minute e rezonabil. Așteptăm, deși în întârziere deja. Povestim cu bunica. Eu mi-aș face o cafea rapidă, dar nu mai este timp. Mama iese în fața casei, în așteptarea taxiului care nu mai apare. Eu mă gândesc tot la cafeaua aceea, dar îmi închid resemnată geanta și ies și eu. Mama se joacă cu câinele.

- N-a venit?

- N-a venit.

Sun înapoi la taxi _ _ _ _ _  . Doamna mă roagă să aștept pe fir. După (nu exagerez) 2 minute în care m-a iritat și mai amarnic melodia din funal, sunt anunțată că taxiul va ajunge într-un minut.

Deja întârziase vrei 10 minute, dar chiar nu aveam chef de scandal. Pe când după încă 3 minute a și apărut, eram deja furioasă. Din cauza cafelei, nu altceva.

- Se mai întâmplă, ne-a zis tânărul taximetrist după ce l-am întrebat politicos ce s-a întâmplat...

Iată cum taxiul nostru a venit în 14 minute în loc de 4, anunțate.

Evenimentul 2.

Lucrez provizoriu într-un birou gol-goluț în care urmează să se mute un departament. Am fost sunată și informată că urmează să vină un oarecare ins cu "niște" mobilă. Bătaie în ușă, și domnul șofer - altminteri un domn "bine", cu o mustăcioară îngrijită și o burtică decentă - mă anunță că a adus mobila... daaaaaar nu e treaba lui să o mute, așa că o lasă în parcare.

- Nu e treaba mea!, mi-a zis pur și simplu...

Subsemnata cască ochii mari și nu apucă să spună nimic: pe când iese din clădire, camionul pleacă din parcare. Adiministratoarea complexului - imposibil de găsit. Recepționera, o tânără foarte drăguță și foarte amabilă, insistă cu telefoane spre birou dânsei, dar nimic.

Numa' bine că afară începe ploaia peste minunăția de mobilă: 3 corpuri cu sertare și două scaune pe roți. Tânăra recepționeră, din proprie inițiativă, se oferă să mă ajute să car mobila - care din fericire era toată pe roți (mobila, desigur). Târâș-gropiș am împins corpurile cu sertare pe lângă clădiri până în fața ușii blocului de unde doi tineri simpatici/sportivi/amabili ne-au ajutat cu urcarea mobilei pe trepte.

Întrebarea mea e simplă:

Dacă taximetristul de dimineață nu și-a făcut deloc treaba și

șoferul camionetei și-a făcut doar treaba,

atunci ce făcea tânăra recepționeră împingând mobila prin curtea complexului când, cu siguranța asta nu era treaba ei? Grea întrebare! Îmi revine un singur răspuns frumos formulat de înțeleptul Caragiale:
Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.

Ce îmi face plăcere? (exercițiul 5)

Mi-a plăcut exercițiul acesta pentru că mi-a stimulat imaginația și simțurile, dar și pentru că am realizat din nou faptul că oamenii mulțumiți și fericiți sunt și cei mai plăcuți "la vedere". N-am zis nimic, știu, dar ce voiam să sublinez este faptul că sunt sute și mii de lucruri mici și mari care ne fac fericiți și pe care le neglijăm, concentrându-ne mai degrabă pe lucrurile care ne irită, care ne nemulțumesc și care defapt ne fac să ne simțim mizerabili zi de zi.
Eu am să dau 15 exemple de lucruri care îmi fac plăcere:

1. Să umblu desculță în iarba proaspăt tunsă și să rămân cu tălpile verzi și miros de "proaspăt".
2. Mirosul de pâine caldă, prăjitură cu scorțișoară sau orice alte patiserii care cresc în cuptor.
3. Suculentă, cu o textură grozavă de tăiței, plină de nucă și miere de "dă peste", prăjitura Kataif.
4. Să mă trezesc târziu după o seară plăcută, zâmbind, să deschid geamul să las să intre soarele și aerul proaspăt, și să îmi arunc capul înapoi pe pernă.
5. Să mă pierd în librării citind despre lucruri despre care nu știu nimic.
6. Să cumpăr flori crescute la colțul casei de la tantile care vând flori pe la colțurile din centru.
7. Să mă plimb în ploaie sau după, când praful e ud și pământul e moale.
8. Să beau cafea pe o terasele din Piața Matei și să mă uit cum copiii fugăresc porumbeii și cum damele cu tocuri nepotrivit de înalte se împiedică de dale.
9. Să sting tot ce arde în mintea mea odată cu primul reflector care se aprinde pe e scena teatrului și odată cu primul actor care intră în lumină pentru a-și lua în primire spațiul.
10. Să ascult radio Guerilla în mașină.
11. Să scriu caligrafic non-sensuri cu penița cea mai subțire și cerneala cea mai închisă la culoare.
12. Să fac propriul meu calendar de perete - cât mai mare și cât mai bogat colorat (*nu pentru că aș fi foarte organizată, ci doar pentru că... îmi place să-mi construiesc propriul calendar).
13. Părul ud, pe spate, după duș.
14. Să împachetez cadouri alegând 2-3 culori de panglică, să le asortez cu hârtia de împachetat și să improvizez alte niMICuri agățabile (un baton de scorțișoară, o bucată de sârmă modelată frumos, un fir de floare etc.)
15. Să mă simt obosită dar satisfăcută după o zi "productivă", să intru sub plapuma "pufoasă" de puf și să adorm cu capul îngrămădit între cele două perne, ascunsă în lenjeria de pat proaspăt schimbată, mirosind a frumos.

Și lista ar putea continua probabil la nesfârșit, pentru că viața este o sursă nesfârșită de plăceri mari și mici. Uneori doar înșirându-le ne dăm seama cât de multe sunt, defapt.

101 întrebuințări ale... (exercițiul 4)

Când suntem copii nu ne este greu să ne imaginăm că o banană este un telefon, o batistă este o pătură pentru păpuși, covor pentru ponei, sau barba lui Moș Crăciun, iar o cutie goală este un castel de aur. În timp ce creștem înțelegem întrebuințările lucrurilor iar gândirea noastră se "rigidizează". Acest exercițiu are ca scop flexibilizarea imaginației și dezvoltarea abilității de a gândi diferit despre utilizarea diverselor obiecte de uz comun, trecând peste limitările impuse de convenție și obișnuință.

Câte alte întrebuințări găsești următoarelor obiecte?

Un ziar:

tapet, bătut câinele, invitație de nuntă, semn de carte, vedere, perdea, cort pentru pisică, ținut un jurnal/calendar.

Un dop de plută:

suport pentru fotografii, suport pentru acele de gămălie, suport pentru inele, toc de urgență, jucărie de ros pentru bebeluș (sau pe post de "bărcuță" în vană), ștampilă, suport pentru a ține cartea sau farfuria de supă înclinată, bigudiu, obstacol în concursurile cu mașinuțe teleghidate, bigudiu.

Un coș de gunoi:

găleata pentru transportat laptele, "trepied" pentru aparatul de fotografiat, ascunzătoare pentru pisici, tobă, suport brad, amplificator boxe, suport pentru umbrele/cârje, cască într-un costum roman, transportat cumpărăturile, abajur.

Un pahar de sticlă:

ghiveci, vas pentru pensule, acvariu, recipient pentru săpunul lichid, capcană pentru șoareci, compas cu două mărimi, crescut și urmărit o larvă în procesul ei de transformare în fluture.

Un nasture:

jucărie pentru pisică, inel colier sau cercel, mărțișor, nas/ochi pentru omul de zăpadă, înlocuirea provizorie a unei taste lipsă, monedă în jocurile copiilor, decorațiune de Crăciun, strecurătoare pentru orez.

O masă de călcat veche:

opritor de ușă, masă pentru copii, suport pentru televizor, uscător de haine, suport pentru sorat orezul/fasolea, suport pentru teatru de păpuși.

Acest exercițiu m-a făcut să mă gândesc la alte proprietăți decât cele evidente ale obiectelor din listă. Un ziar are nu doar conținut ci și formă fizică: transparență, greutate, textură, un coș de gunoi are și  acustică, un dop de plută are formă de "cârlionț" etc. Am apelat în primul rând la aceste caracteristici, apoi am căutat diverse întrebuințări ale lor.

Asocieri abstracte (exercițiul 3) - 2

Partea a doua a exercițiului anterior: de ce poate fi fericirea asemănată cu o unghie, un gard, un stilou și un bob de cafea?

Fericirea e ca o unghie. Crește. O rozi. Crește. O rozi. Crește. O tai. Crește. O pilești. Crește. O vopsești. Crește. O tai. Crește. O neglijezi. Crește. Crește. Crește. Se rupe. Te irită. O tai!

Fericirea e ca un gard: se construiește. Odată complet și închis, toți vecinii te invidiază și nu-ți doresc decât să-ți moară capra.

Fericirea e ca un stilou: întâi se umple, abia apoi (se) scrie.

Fericirea e ca un bob de cafea. E mică și durează puțin (B.)
Fericirea e ca un bob de cafea. Nu e ness.
Fericirea e ca un bob de cafea. Se cultivă.
Fericirea e ca un bob de cafea. E aromată.
Fericirea e ca un bob de cafea. Energizează.
Fericirea e ca un bob de cafea. Poate fi ascunsă.
Fericirea e ca un bob de cafea. Te ajută să distingi "mirosurile".

Acest exercițiu mi-a plăcut mult pentru că a fost mi-a antrenat "gândirea inovativă". Ca și alte tipuri de gândire, cred că și acesta de tip creativ poate fi dezvoltat. Alegerea prealabilă și aleatorie a cuvintelor (pom, cană, fir de păr, unghie, gard, stilou, bob de cafea) m-a obligat să fac câteva asocieri concret-abstract nu tocmai "la-ndemână", dar procesul a fost frumos! :)

Asocieri abstracte (exercițiul 3)

Acest exercițiu provoacă abilitatea de a face conexiuni între lucruri/concepte care aparent nu au nicio legătură și care sunt izolate în propriul lor timp și spațiu.

Fă o listă de substantive concrete (lucruri vizibile).
Substantivele concrete: pom, cană, fir de păr, unghie, gard, stilou, bob de cafea.
Apoi alege un substantiv abstract (cum ar fi viață) și încearcă să formezi asocieri abstracte cu fiecare substantiv concret enumerat. Gândește-te în ce fel/uri poate să fie viața comparată cu substantivele alese anterior și elaborează ideea.
Substantivul abstract: Fericire.

Fericirea este ca un pom... Dacă pomul va fi plantat pe pământ bun va avea rădăcini sănătoase și soarele îl va răsfăța,  ploaia îl va hrăni, vântul îl va alinta. Dimpotrivă, dacă pomul va fi plantat pe nisip va fi ars de soare, udat - dar nu hrănit - de ploaie, și în final smuls de vânt. Fericirea, ca și pomul, trăiește mult și bine dacă e plantată corect și dacă își trage resursele de unde trebuie. Indiferent de anotimp, chiar dacă aparent moare, va învia înapoi la viață și an de an va crește înflorind, dând roade și bucurând pe mulți.

Fericirea e ca o cană care are diverse expresii: poate o cafea devreme dimineața, sau un pahar de Fanta după prânz, sau un ceai seara. Când o ai, crezi că e cel mai comun și banal lucru, dar abia când se sparge îți dai seama de cât de prețioasă dar fragilă este defapt. Fericirea, ca și cana, trebuie spălată și împrospătată din când în când. Altfel va fi lăsată undeva pe jos lângă canapea, ceaiul va mucegăi, pisica va sări de pe mobilă direct pe ea și cana se va face praf. Niciodată, nicio altă cană nu va fi la fel.

Fericirea e ca un fir de păr. Atârnă! E flexibilă pentru o vreme, apoi se rupe sub o greutate prea mare. Are diverse forme și culori, și nu există două persoane cu o "fericire" identică.

De ce e fericirea ca o unghie, ca un gard, ca un stilou sau ca un bob de cafea? În curând! :)

Fă o listă (exercițiul 2)

Acest exercițiu constă în construirea câtorva liste în timpul "pierdut" stând la cozi, sau așteptând să fiarbă apa, sau așteptând ospătarul. Listele mele sunt câteva dintre propunerile autoarei, dar nu numai:


Ce aș lua din casă în caz de incendiu:
perna!, laptopul, câteva cărți (al căror titluri ar putea constitui o listă separată), valiza cu poze de familie, flautul, sticla de vin pe care o păstrez de la terminarea liceului, o cutie îndesată cu amintiri de tot felu'


Câteva lucruri pozitive despre mine:
pozitivă (oare?), sensibilă la problemele altora,  creață,  creativă,  Mocancă, ambițioasă, consecventă, sociabilă, "deschisă la minte".


Câteva sentimente pe care aș prefera să le evit:
neîncrederea, gelozia/invidia, teama, dezamăgirea.


Cele mai speciale cadouri pe care le-am primit:
o porție de mici care s-a transformat într-o excursie la Viena (respectiv Germania), un gutui japonez, un cearceaf negru, o jumătate de nucă, o pereche de șoșoni albaștri, câteva desene și versuri, cartea de rețete a Juliei Child.

Câteva mirosuri care au o semnificație aparte pentru mine:
mirosul de hârtie, pâine caldă, Old Spice, liliac, iarbă, scorțișoară.


Câteva lucruri pe care le țin în dulap și un le port niciodată:
un teanc de tricouri care nu au decât valoare sentimentală, un teanc de blugi rupți de pe vremea liceului, o fustă cu buline albe și negre, un sacou frumos dar ușor descusut, 2 perechi de pantaloni scurți-scurți, câteva curele.

Oameni pe care îi admir:
Liviu și Rodica Mocan, Bogdan Stănescu, Beni Fărăgău, A. Giacometti, Marcel Iureș, Răzvan Vasilescu, Gutenberg, ..., ..., ... .. .


Câteva lucruri pe care le-aș schimba la mine dacă aș putea:
lipsa de curaj, frica de înălțime și de păsări, comoditatea, lipsa de autodisciplină, vorbăria fără sens, introvert...irea?, lipsa sporadică de comunicativitate.

Câteva lucruri care mă îngrijorează acum:
____________________________________ . (e o lista cu un text lung dar mic-mic-mic-mic:)


Ce aș face dacă aș câștiga un milion de dolari:
aș deschide o cafenea/patiserie/papetărie/librărie/magazin de cadouri/florărie.
aș călători în jurul lumii și'napoi.
aș construi un atelier pentru tata, o pistă de bicicliști pentru Bogdan (eventual cu un gărduleț viu/electric împotriva pietonilor) și un parc de distracții copiilor din satul Rast.


Pentru mine, cele mai frumoase lucruri din România/românești sunt:
zacusca, munții, slănina cu ceapă, porțile de lemn, țăranii, legendele, Transfăgărășanu', cooperativele și "bufetele" de la țară, (mult regretata) ciocolata Scufița Roșie.

Puterea ritualului (exercițiul 1)

Ritualurile - sau, într-un sens mai larg, obiceiurile noastre - sunt acele minuscule acțiuni care adaugă o structură vieților noastre de zi cu zi și cu care relaționăm într-un mod inconștient. Aceste ritualuri cotidiene sunt gesturi mici pe care le facem întotdeauna într-un anume fel. Felul în care ne facem cafeaua, paharul de vin/bere pe care îl bem seara când ne întoarcem de la serviciu, felul în care ne aranjăm scaunul și oglinzile când urcăm la volan, iată  câteva exemple de asemenea ritualuri. 

Acest exercițiu cere identificarea unui asemenea ritual personal și apoi compunerea unui text despre el - în cinci minute. Textul meu, scris în 5 minute și 21 de secunde:

O Nevoie, Emma Mocan

Cu greu rezist tentației de a intra într-o papetărie. Dacă trec pe lângă una cunoscută adesea grăbesc pasul, știind că dincolo de ușă timpul se oprește și pierd semnalul lumii "reale". De fiecare dată în mintea mea procesul e același: ai toate pixurile, creioanele, markerele, radierele, ascuțitoarele, hârtiile colorate, capsele, scotchurile, ascuțitoarele (...) de care ai nevoie => ai TOT ce îți trebuie și mult mai mult => n-ai motiv să intri => PLEACĂ! Zis și nefăcut: în secunda următoare mă aflu nuștiucum dincolo de ușă, în universul în care o iau razna. Încep să ating hârtia cu mâna, să caut foi colorate, să văd dacă au adus hârtie manuală sau hârtie aurie, sau cartoane negre, trec la creioane: HB sau cu mină de 0.7, stilouri, caiete cu spirală, grămezi de creioane simpatice și pixuri minunate. Dar mirosul, mirosul acela de hârtie proaspătă mă înnebunește, și sunetul pe care o coală îl face la atingerea alteia îmi dă fiori. Deschid ochii și văd agrafe de hârtie, plicuri, markere, radiere, toate construind în mintea mea măruntă un turn de fildeș în care îmi vine să mă urc și care atinge cerurile. 20 de minute mai târziu aleg o hârtie frumoasă și un pix cursiv. De fiecare dată trebuie să cumpăr ceva, nu pentru că aș avea o nevoie, ci pentru că am nevoie! Am nevoie să iau o fărâmă mică din acest mare paradis cu mine, acasă.

scriu, descriu, rescriu și scriu!

TREBUIE să scriu! Până în luna iunie a acestui an am de scris "în prostie": articole, alte lucrări, alte anchete, și nu în ultimul rând lucrarea de dizertație: viza cu care ies din "master". Cine știe? Poate într-o zi am să mă întorc.

Și pentru că trebuie să scriu, am decis să scriu "pe lângă" (*subiect), pentru a-mi (re)porni motorașu'. Am comandat o cărticică simpatică cu exerciții de "scriere creativă" în 5 minute, zilnic: The five-minute writer , de Margret Geraghty. N-am să scriu zilnic și cu siguranță n-am să mă pot opri după 5 minute. Dar până la urmă asta face din exercițiu, exercițiu.
Autodisciplina: iată ceva ce-mi lipsește cu desăvârșire și sper să pot câștiga, măcar puțin.

Expiră la ...

*despre perisabilitatea datelor

Concluzia acestui început de an: tot ce am în portmoneu expiră! Mai mult, 60% din "tot ce am în portmoneu" va expira brusc și concomitent! Nu mă refer atât la bani și pastile de ibuprofen, cât la lucruri mai puțin evidente și mult mai serioase: cărți de vizită (numerele de telefon, adresele de email, site-urile - toate se schimbă), buletin, card de reducere, carnet de conducere, carduri  bancare, abonamente  etc.

Povestea expirării mele începe în 2 februarie când am intrat la ghișeul RATUC de lângă Teatrul Lucian Blaga pentru a-mi face abonament. Am întins toate actele necesare doamnei, și ea le-a luat pe rând la purecat. 

-Studacrdu' ăsta-i expirat! Ai altu'?

Am luat cardul în mână și m-am uitat la valabilitate ...-01.2010, deci expirase de două zile. Și nu, nu aveam altul. Unul nou costă 20ron, deci m-am îndreptat spre un bancomat pentru a scoate suma. Dar, surpriză, cardul bancar era expirat din luna noiembrie. Am intrat în sediul BT sperând să găsesc cardul reemis.

- Da, da, cardul a fost reemis mi s-a spus, dar dacă nu este ridicat în termen de două luni, banca îl distruge.

Calculez rapid: noiembrie-decembrie, decembrie-ianuarie. e 2 februarie => cardul meu e deja distrus. Cer re-reemiterea cardului.

Două săptămâni mai târziu - să fi fost 17 februarie, deschid formularul Studcard online și încep să-l completez:

Nume, prenume ____

domiciliu ___

serie, număr buletin ___

data expirării 24.02.2010!

Peste o săptămână îmi expira și buletinul iar procesarea Studcardului dura aprox. 10 zile. 

Procesul a fost, pe scurt, următorul:

Studacard:

După 10 zile de la completarea online a datelor, studcardul meu nu era gata. Nici după 14 și nici după 16 zile. Între timp împlinisem 24 de ani, ceea ce scimba "datele" problemei. Am decis într-un final să sun "staff-ul Studcard", ca să mi se confirme emiterea cardului și posibilitatea de a-l ridica de la sediul băncii. Total: 20 zile.

Card BT:

A fost gata în timp - 5 zile

Buletin de identitate:

Trei drumuri la Primărie + (minim) o săptămână până la eliberare.

Total: cine mai știe?!

În ciuda birocrației din Primărie, am fost plăcut impresionată de servicii și de angajați. Tot sistemul e bine pus la punct, iar la coadă se stă pe bază de număr, deci hărmălaia e (semi-)evitată și (demi-) organizată. O doamnă în vârstă se uita nedumerită la aparatul de unde trebuia să-și aleagă număr, fără să știe pe ce buton trebuie să apese. Am întrebat-o unde are de mers, și mi-a zis: La chirii. Chirii? Doamnă dragă, nu trebuie decât să citiți lista și când vă dați seama mai exact la ce departament aveți de mers, puneți degetul pe titlul lui, și veți primi numărul, i-am zis. Am întâlnit-o apoi la coada de la Casierie. Era la fel de nerumerită:

Pentru noi era mai simplu când era o singură coadă: ne așezam oriunde și așteptam. Acum nici nu văd până acolo și mă dor ochii din cauză la lumina aia.

Într-adevăr, erau cinci-șase cozi paralele, numerele nu erau strigate ci doar afișate pe panouri cu leduri roșii, iar doamna nu vedea la distanță. Ca lucrurile să fie și mai complicate, numerele nu erau consecutive de la o casă la alta. Două funcționau pe 476x, alte trei-patru pe 723x. 

Am descoperit însă că dacă mergi la Primărie la finele programului, nu mai trebuie să stai la nicio coadă, și, în mod suprinzător, doamnele funcționare nu sunt țepoase.

După eliberarea Studcardului nu am putut să-mi fac abonamentul - din lipsa buletinului, dar despre amabilitatea doamnelor de la RATUC nu discut. Nu merită, pentru că e prea rară. Dar le respect pentru că fac una dintre meseriile pe care eu le-am catalogat ca fiind: Cele Mai Oribile Meserii din România, la același nivel cu cei care vând ziare în alte conserve anti-claustrofobice.

Serviciile BT au fost acceptabile față de serviciile/operativitatea băncii Volksbank, având în vedere faptul că ambele au oferit aproximativ același serivciu: reemiterea unui card (bancar/studcard)

M-am amuzat realizind faptul că un studcard (card pentru reduceri) costă 20lei și este valabil doi ani, un card la BT costă 9.5lei și are tot o valabilitate de 24 de luni iar un buletin costă 7lei+4lei (timbru fiscal) și e nevoie de 10 acte pentru eliberarea acestuia - valabilitate 10 ani. Dar, după ce le ai pe toate acestea poți beneficia de un abonament gratuit pe transportul în comun.

Azi e 25 martie. Am buletin nou, am card nou, am studcard nou, și, în fine, am un super-abonament RATUC până în luna iulie. Mi-am recuperat identitatea, drepturile, și mobilitatea, și sunt un cetățean mulțumit - cel puțin până începe tura 2 (carnet de conducere, legitimație bibliotecă etc.)!

- Zece ceaiuri, vă rog!

foto: Bogdan Stănescu

Vineri a fost ziua în care m-am transformat în ceainic (cu toartă, modele florale, plin de ceai, alea-alea). Am pus apa la încălzit de dimineață împreună cu Bogdan, dar focul a fost prea mic și până să fiarbă bine ideea, se făcuse deja destul de târziu pentru infuzii lungi.

Mergem? Mergem! Am încercat împreună cu Bogdan să înțelegem mai bine ce presupune o asemenea documentare urmată de elaborarea propriu-zisă a câtorva articole. Iată povestea:

Am luat de pe grupul (Facebook) I Love Cluj o listă cu 12 locuri în care clujenii își beau ceaiul. Am ales 10 pe care le-am considerat mai relevante, și-am început o călătorie de documentare a ceea ce urma să devină: Top 10 places to drink a nice cup of tea in Cluj Napoca. Bogdan făcea fotografii, eu răsfoiam meniul, răspundeam întrebărilor managerilor curioși și luam notițe.

În prima ceainărie în care am intrat am băut ... o cafea. Cunoșteam bine ceaiurile lor, și eram oricum prea adormită pentru un "ceiuc fierbinte". Până Bogdan a făcut poze ici-colo, eu am contemplat ce se întâmpla în jurul meu, și în doar câteva secunde mi-am dat seama că defapt acest minuscul și boem spațiu îmi era cu adevărat foarte, foarte drag. Era pe la prânz, și era plin-ochi. Servirea a durat mult, dar cafeaua a fost bună. Fumul era gros, dar atmosfera duduia intens și dinamic, așa cum le șade bine "marilor orașe". Dar ce să scriu din toate acestea? Cât de sinceră să fiu și până unde să merg? Am notat ce-am crezut mai important, am dat pe gât cafeaua (excelentă) și-am plecat mai departe spre următoarele 9 destinații.

A fost un experiment extrem de interesant! Am văzut ceainăriile în ora lor de ne-vârf, când unele erau aproape goale sau altele rezolvau "treburi administrative". Am întâlnit oameni de tot soiu', toți în același domeniu de activitate. Unul dintre manageri a vrut să ne întâlnească personal pentru a înțelege mai bine ce dorim, și a face clar ce vrea el de la noi. Ne-a zis foarte explicit că dacă există un Top10, "cafeneaua" lui va fi pe locul I sau nu va fi deloc. Dar după ce a mai coborât puțin garda s-a dovedit un tip simpatic de la care am aflat foarte multe informații interesante. O altă "hangiță" ne-a primit cu bucurie și ne-a lăsat să facem poze, dar când am cerut un meniu pentru a-l răsfoi (și a comanda, duh!) m-a înjunghiat cu câteva întrebări foarte directe. I-am spus că acest local a fost menționat pe facebook ca fiind unul dintre cele.... dar domnișoara era documentată și știa despre ce vorbesc. [grupul I-love-Cluj are (la ora publicării acestor rânduri) peste 12.000 fani. Șansele sunt mari ca ea să fie unul dintre ei.] Și atașamentul ei față de locul de muncă era evident. Ne-a adus cu prietenie ceaiul, dar când am început să-l fotografiem, a venit înapoi la noi pentru a ne ruga politicos să-l "rearanjăm", forma de prezentare actuală fiind mai mult o "improvizație". La plecare, tânăra brunetă simpatică ne-a oferit unul dintre cele două ceaiuri din partea casei.
Am fost foarte plăcut impresionată de un local mic, mic, deschis abia de câteva luni în locul altei ceainării cu specific japonez (după care mulți clujeni încă plâng). L-am întâlnit și aici pe proprietar, un tip tânăr și foarte uman. Acest cafe-bar este foarte îngrijit (da, știu: e NOU) și decorat cu mult bun-gust. Atmosfera e foarte plăcută. Când am întrebat de ceaiuri, am primit o listă destul de scurtă (dar fiecare produs "suna bine"). Mă întrebam de ce ar vota clujenii un ceai bun de pe un meniu atât de scurt? Dar răspunsul a venit instant: pentru atmosferă.
Până la urmă lista aceasta de "Zece locuri în care se bea ceai în Cluj" nu noi am "construit-o", ci clujenii care au răspuns întrebării "Unde vă beți ceaiul în Cluj?" pe grupul facebook. Asta a făcut ca experiența noastră de documentare să fie cu atât mai palpitantă, descoperind locuri pe care chiar nu le cunoșteam.

Pe la ora 4 când am lut prânzul eram deja rupți de oboseală. Băusem deja mai mult ceai decât aș fi băut dacă aș fi fost bolnavă, mai aveam 5 localuri de văzut și deja ne tremurau amândurora picioarele de oboseală. Era destul de important să terminăm articolul vineri, pentru Bogdan fiind "o sarcină de serviciu" iar pentru mine bucuria de a scrie amestecată cu plăcerea de a lucra împreună cu el. (Acum un an pe vremea asta lucram împreună la firma Lateral pentru explorra.com, deci mi-a fost ușor să înțeleg "ce-ar merge").

Ne apropiam de sfârșitul zilei. Ultimele 3 localuri erau frumos legate unele de altele prin Parcul Mare. Dar înainte de ele (pe care le cunoșteam deja bine) mai aveam o locație necunoscută. Această "ante-pen-pen-ultimă" ceainărie (în adevăratul sens al cuvântului) mi-a oferit de departe cea mai plăcută surpriză. La intrare zăceau covoare și perne și două semne pictate pe lemn: descălțarea! și fumatul interzis!. Ne-am uitat unul la altul și ne-am conformat regulilor. Casa aceasta cu 3 camere mari plus spațiul de trecere plus bucătăria era... imensă. Covoarele foarte moi făceau ca scoaterea încălțămintei să devină o adevărată plăcere. Multe drapaje, o cameră cu lumini ultraviolete (o nebunie) și un meniu stufos au adăugat la servirea excelentă. Cei doi tipi pe care i-am abordat cu explicația (cine suntem, ce facem, de ce avem nevoie) au fost foarte simpatici și deschiși. Deși aș fi refuzat orice ceai (ceainicul interior era aproape plin) n-am rezistat tentației de a deschide meniul. Băusem deja "tot felu'", astfel încât l-am ascultat pe unul dintre băieți făcându-mi câteva recomandări. Am ales un ceai revigorant la (!) sugestia lui (cred că ceaiul băut începea deja să ni se strângă în cearcănele de sub ochi). Această ceainărie a fost ca o oază (nefumătoare) în care ne-am revenit puțin înainte de ultimele destinații și unde cu siguranță ne vom întoarce.

Vineri seara am ajuns târziu acasă, dar am început să "prelucrăm" informația. La 2.00 am considerat că e un bun moment să ne oprim, și pe la 3.00 ne-am și oprit. Sâmbătă Bogdan a continuat să lucreze la fotografii, și eu am mai scris 2 texte, dar duminică seara mai aveam încă 3 - suficiente pentru a petrece încă o jumătate de noapte scriind și editând. Luni trebuia să fie sus totul, no question asked!

Articolul a fost foarte bine primit, chiar dacă are mici scăpări (bine ascunse). Am întâlnit mulți oameni interesanți și am înțeles puțin mai bine ce înseamnă o cafenea mișto. Mi-am exersat scrisul, ceea ce e întotdeauna fain, și-am mai construit încă ceva cu Bogdan, ceea ce e întotdeauna minunat.

Scepticism

SCEPTICÍSM s.n. 1 Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoștințe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia. 2 Atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva. (cf. DEX '98)

Sunt în sesiune "până-n gât". Am de scris reportaje, scenarii, cronici, de luat interviuri și de făcut o machete de publicație. Mă simt ca o furnică puternică dar copleșită de "un grăunte jumătate". În sesiunea aceasta, orice fac nu-mi găsesc locul. Sufăr după bibliotecă enorm. Lucrez de acasă și mai împrumut câte un birou între două scuze: "nu merge internetul", "nu e urgent", "n-am cum să termin".

Revin la Problemă (scuză)! Biblioteca de pe str. Kogălniceanu nu s-a închis, ci s-a mutat într-un sediu nou și odios. Înțeleg nevoia de schimbare și goana după modernizare, dar de data aceasta mă confrunt cu o înnoire nedorită. La sala de lectură a sediului central nu am fost decât odată, o dată. Este, trebuie să recunoaştem, urâțenie de clădire - un pui mai mic al Casei Poporului. Între coridoare întortocheate și scări întunecoase am găsit sala de lecutră! În spatele uşii (nescârțâite) de termopan m-a întâmpinat zâmbitoare una dintre doamnele bibliotecare atât de cunoscute. "N-ai mai fost la noi, nu?" m-a întrebat în șoaptă, deși în sală era o singură persoană. "Nu!", am răspuns uitându-mă anapoda.

Totul - mai puțin ea - îmi era străin. Mirosul acela de "nou" m-a intrigat. O bibliotecă trebuie să fie însiropată cu miros de cărți vechi și nu cu aromă de lavabil proaspăt și mobilă din pal melaminat. Altfel nu e valabilă. "Poți să-ți lași lucrurile acolo în dulap și ...". I-am întins legitimația și m-am uitat derutată după un birou. Surpriză: un prelungitor se întindea pe lângă una dintre mese, deci nu mai trebuia să-i prelungesc prelungitoarele de acasă. M-am așezat cuminte acolo, mi-am pus geaca pe spătarul scaunului, și-am început să mă foiesc. Mă simțeam exact ca într-o biblioteca pentru copii. Rafturi scurte acopereau pereții. Mobilierul asortat (vai, ce drăgut) alb-albastru. Foarte, foarte puține birouri dar foarte, foarte sclipicioase. Geamurile mari dădeau direct în alte clădiri înalte și prindeau între sticle mizeria unui cartier suprapopulat. În sala de lectură a mai intrat unul-altul, fețe cunoscute care-mi confirmau mereu că nu, nu sunt altundeva (chiar dacă aș vrea) decât în Sala de lectură O. Goga.

Am scos-o încet pe Carolina din geantă, am conectat-o la curent, și-am căutat primul lucru pe care nu-l aveam pe Kogălniceanu: "net". Urmă de net(uri), frumos parolate toate. N-am mai întrebat nimic despre parole si acces, dar am încercat să scriu. Și-am scris! Am scris articolul anterior plin de frustrare (și) Nostalgie.

Când am terminat, mi-am pus capul în mâini și m-am frecat la ochi. Trebuie să lucrez! Trebuie să lucrez! Trebuie să lucrez! Zis și făcut. Am închis capacul laptopului, mi-am luat geaca de pe spătarul scaunului, și-am ieșit la vânătoare de cafea și mâncare. Pustiu. Pierdută pe scările impunătoarei clădiri, am scanat zona urbană în care mă găseam. Nici urmă de haleală. Am sfârșit la PROFI. Super! Dintre rafturile cu biscuiţi hârtie igienică şi bere cânta Love Hurts și The Power of Love. Oameni paşnici împingeau cărucioare în timp ce eu eram complet dezorientată și fără idei. După 25 de minute am plecat cu: 0.5l Coca Cola, 0.33l Tedi (mere, morcovi și zmeură), un lapte bătut Napolact, un corn simplu* și o ciocolată cu alune și stafide. Ceva bun, ceva rău, ceva hrănitor, ceva dulce. Bleah. Mă lovește chestiunea a doua care e defapt Problema: "cafeauă"! Cu pumnii strânși de nervi am cumpărat o cafea scumpă și oribilă din locul în care, cu orice ocazie mi se oferă, îl refuz: O M V !

Cu toate cele în mâini mă întorc prin ploaie la biblioteca. Mă sprijin de un geam, oftez, și mănânc "cornulețul cu lapte". Deși pe ușă sunt câteva desne mari: interzis vobitul la telefon, interzis accesul cu mâncare și băuturi etc., intru pe ușă cu sticlele de suc, cu cafeaua, şi ciocolata burduşite în mâini, spre stupefacția drăguței bibliotecare. Cu o falcă în cer și una în pământ, se apropie de mine - probabil căutând cuvinte elegante de mustrare - dar n-apucă să zică nimic. "Știu, dar caut un gunoi", i-am spus. "Și trebuie să faci și garderoba", mi-a zis, aproape rugându-mă s-o înțeleg. Am făcut și asta. Toate lucrurile mele sub cheie și cheia la doamna bibliotecare. Adică să trebuiască să cer cuiva acces la propriul meu... ruj, şerveţel, pix, kiwi, mărunţiş?!

Trebuia să lucrez și știam asta! Problema care a fost încă este: au trecut de atunci 19 zile și eu îmi repet în fiecare zi trebuie să lucrez. În "biblioteca ca pentru copii" de "oameni mari" n-am mai călcat, deși poate ar fi trebuit. M-am întrebat stând pe scaunul acela nou în biblioteca aceea nouă: oare ce-mi lipsește, defapt? Oricât de tragic ar suna, noua bibliotecă nu-mi oferă motivare. Nu pot face o pauză pentru o cafea bună sau pentru o varză la vărzărie, nu sunt la cinci minute de facultatea de teatru și nici la zece minute de cinematograful Arta. Probabil pentru un altul biblioteca e minunat așezată la 15 minute de Iulius Mall, dar pentru mine, asta "nu ține".

La plecare am schimbat o scurtă vorbă cu doamna M.B., o foarte, foarte simpatică doamnă bibliotecară. Mi-am exprimat dezamăgirea mutării sălii de lectură, și am citit pe fața ei aceeași tristețe.

"Se vede că cine a gândit clădirea asta n-a fost niciodată într-o bibliotecă și nu cunoaște mersul cărții. A fost cel mult într-o librărie, dar cu siguranță nu într-o bibliotecă. E goală în mijloc cădirea asta de sus până jos, și practic toate sălile sunt înghesuite în colțuri inaccesibile". E simplu: clădirea veche a fost retrocedată. În sala veche erau 68 de locuri, cu un flux de peste 100 de "cititori" zilnic. Sala nouă are 22 de locuri - dar urmează să se mai deschidă două la etajele următoare.

În toți anii de facultate și master nu m-am înscris niciodată la BCU. Biblioteca O. Goga a fost ca o sală "privată" unde puteam ronțăi și învăța în același timp, unde-mi ascundeam geanta pe sub picioare și scoteam din ea tot ce aveam nevoie când aveam nevoie. Mâncam bine, învățam bine, socializam bine. Acum detest noua sala de lectură în care am fost o singură dată. O detest pentru ce este dar mai ales pentru ce nu este. Sau poate ar trebui să recunosc că o detest pentru simplul fapt că nu am niciun motiv!

* cât de simplu poate fi un Corn simplu 80gr.? E simplu: faina alba, apa potabila, ulei, zahar, drojdie, sare, lapte praf, praf de ou. E atât de simplu încât nu se complică nici cu diacritice.

Nostalgie

NOSTALGÍE, nostalgii, s.f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut (cf. DEX '98)

Trăiesc o traumă, destul de greu de explicat, pentru că sunt conștientă de faptul că puțini sunt cei care mă citesc vor înțelege. Scriu, oricum, pentru toți aceia care au nevoie de o explicație.

Anul acesta (sper să) termin masterul și a doua facultate, deci sunt în școală de mulți, mulți ani - să tot fie vreo 17 la un loc (unde mai pui faptul că am început clasa I de trei ori până să o și termin). Casa noastră e un fel de gară în care unu' vine, altu' pleacă, unu' cântă la pian, altu' are musafiri. Niciodată n-am putut învăța acasă, astfel încât refugiul meu a fost Sala de lectură O. Goga de pe strada M. Kogălniceanu. În inima Clujului, ce mai?

DECI, să revin la traumă: sala de lectură în care învăț de aproape 10 ani s-a desființat. Adică s-a mutat. Într-un sediu nou. Într-un cartier nou. Într-o zonă nouă de (dis)confort. Și în timp ce ea sclipește pe toate părțile ca un Maserati nou-nouț, eu mă simt ca un copil dat afară din casă care se plimbă cu abecedarul în ghiozdan și vrea să învețe să scrie și să citească, dar nu are unde.
S-o iau cu începutul. Cred că eram în clasa a opta când am călcat pentru prima dată în sala de lectură de pe Kogălniceanu. Am intrat neinițiată și timidă, și m-am așezat la masa cu nr.1, normal - la prima masă de lângă ușă. Am privit în jur să vad dacă cineva se uită suspect la mine. Nimeni. Mi-am scos caietul cu pătrățele, manualul și stiloul, și-am încercat să "învăț", cu toate că atmosfera din jur mă fascina și nu-mi puteam controla privirea curioasă. Normal, n-a trecut mult până o doamnă (bibliotecara, normal) împreună cu un tip (un tip normal care voia, normal, locul de sub mine) m-au abordat (anormal) destul de dur. M-am tot fâstâcit, m-am scuzat, m-am justificat... apoi normal, m-am ridicat. Am primit un alt loc și mi s-a luat legitimația (da, aveam legitimație), și nu știu exact de ce, îmi amintesc bibliotecara bodogânind în continuare. M-am făcut mică, deși eram, deja, mică. La sfârșitul orelor de studiu, mi s-a întins o hârtiuță lungă și îngustă pe care să o completez cu informațiile unei cărți pe care teoretic aș fi împrumutat-o. M-am suspus, cu toate că nu înțelegeam nimic din acest ritual academic.

Au trecut aproape zece ani de atunci, iar în ziua cu masa nr.1 habar n-aveam că voi petrece sute de zile și sute (dacă nu mii) de ore în mirosul acela elevat. Am învățat să caut titluri pe computer, am prins mici "jmecherii", am adormit, am povestit, am slăbit, am mâncat, am umblat desculță, dar am scris și am citit enorm.
Sala aceasta minunată avea tot felu' de lipsuri de care m-am împiedicat, la care mai apoi m-am adaptat, și de care, în final, m-am îndrăgostit (mai puțin lipsa conexiunii la internet. am rămas la frustrare, cu toate că găsisem o soluție, dar nu era de competența bibliotecarei să ia astfel de decizii. Cum să faci cercetare fără resurse invizibile?). Când am început să merg cu laptopul la bibliotecă, m-a izbit lipsa prizelor. Asta însemna că eram nevoită să stau doar la numite locuri (4 la număr), și cum nu eram singura care scria la taste, exista o șansă ca toate locurile să fi fost deja ocupate. În sesiunea în care am realizat că soluția nu va veni "de la sine", am făcut o donație substanțială acestei săli pe care o iubeam și care mă ținea la cald: un prelungitor și un tripluștecher. Totul scârțâia în sala aceea veche: podeaua, scaunele, geamurile, și mai ales, o, mai ales ușa. Dar doamnele biblitecare erau (și sunt) minunate. Nu-mi amintesc cine exact m-a agresat de la locul nr.1 când eram pe clasa a opta, cred că era o tânără... dar în zece ani de experiență am ajuns la o concluzie "profundă": cu cât o bibliotecară înaintează în vârstă, cu atât ea e mai amabilă, mai plăcută, mai doritoare să te ajute, mai răbdătoare, mai minunată. Pe noi, veteranii sălii, ne cunoșteau pe nume și știau ce studiem și cam de câți ani (din cărțile pe care les solicitam, nu din formulare). Cât despre noi, cei vechi, cei crescuți între aceste coperți... Aveam fiecare grupurile noastre de prieteni pe lângă care cloceam mereu câte ceva, totdeauna stând cam la aceleași birouri. Apoi, ca o marcă a sălii, erau cele câteva personaje "ale locului" pe care le știam doar din vedere, dar le vedeam întotdeauna acolo. Dintre ele o voi menționa doar pe tânăra cu părul prins în coc, îmbrăcată în negru și purtând un ruj roșu aprins, care era acolo, la locul ei, de la deschidere până la închidere (tot timul zilei, orice zi!), și care avea (și are) o putere de concentrare extraordinară. E uimitor câte poți afla despre un om doar urmărindu-i spațiul de lucru. E cel mai ușor să-ți dai seama cam ce studiază și ce interese are doar citind titlurile de pe masă, dar poți afla și cât de sociabilă e persoana (de câte ori iese să vorbească la telefon sau câți alți prieteni are în bibliotecă), cât de ordonată e (vezi ce și cum ține pe birou: cafea, biscuiți, cursuri, cărți, șervețele, cremă de mâini, carioci sau creioane, carioci și creioane și markere și "highlightere" colorate, telefon/telefoane, balsam de buze, suc, apă, lapte bătut, poza iubitei etc.), cum reacționează sub stres (oricare 5 minute în sala de lectură în perioada sesiunii sunt suficiente pentru a putea trage concluzii), cât de interesată e de ce studiază (test: aruncă-i o privire și vezi dacă ți-o aruncă înapoi), cât de regulat mănâncă, merge la toaletă etc. Tot în această sală de lectură, în perioada BACului, prietena mea era curtată de cel care-i va fi devenit soț. Era anul în care sala de lectură împlinea zece ani, an în care ne uitam cu ochi obosți la micuțele "printuri" de pe birourile noastre, pe care scria De zece ani aici împreună. Zece? Fiecare zi de studiu părea o veșnicie incomensurabilă.

Sala de lectură de pe Kogălniceanu a fost o constantă a vieții mele în liceu și în facultate. Am învățat pentru capacitate și bac, olimpiade și sesiuni, am scris o licență frecându-mi coatele de mesele de lemn vechi și mi-au crescut concomitent picioarele și mintea. Cu toate că aparatul de cafea făcea o cafea oribilă, atât de tare încât ar fi ros chiar și o ediție de Shakespeare, opere complete cu copertă de carton, cu toate că la toaletă nu era niciodată hârtie igienică, iar telefonul fix (bine ascuns între cărți) se auzea din orice colț al sălii, eu și mulți alții am găsit aici ce căutam: confortul și liniștea de care aveam nevoie când pătrundeam în propriile creiere.

Clădirea de pe M. Kogălniceanu a fost retrocedată iar sala de lecutră s-a mutat la "sediul central" de pe Calea Dorobanților. Pe scurt, o detest! Sunt aici de trei ore și tot ce-am reușit "să lucrez" este acest text plin de nostalgie și frustrare. Vă rog să mă scuzați, mă duc până la toaletă să verific dacă este hârtie igienică. Apoi am plec spre oriunde, înainte să îmi ratez complet ziua. Și sesiunile.

Cu drag, dor și nostalgie, pentru Cristina, Cupi, Miri, Beni, Dani B., Andrew, Teddy, Joni, Oli, Claudia, Rebeca, Marcu, Tudor , Rafa, Delia, Mona și alții care mi-au îmbogățit anii sălii de lectură de pe Kogălniceanu. It is over, my friends. The game is OVER.