NOSTALGÍE, nostalgii, s.f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut (cf. DEX '98)
Trăiesc o traumă, destul de greu de explicat, pentru că sunt conștientă de faptul că puțini sunt cei care mă citesc vor înțelege. Scriu, oricum, pentru toți aceia care au nevoie de o explicație.
Anul acesta (sper să) termin masterul și a doua facultate, deci sunt în școală de mulți, mulți ani - să tot fie vreo 17 la un loc (unde mai pui faptul că am început clasa I de trei ori până să o și termin). Casa noastră e un fel de gară în care unu' vine, altu' pleacă, unu' cântă la pian, altu' are musafiri. Niciodată n-am putut învăța acasă, astfel încât refugiul meu a fost Sala de lectură O. Goga de pe strada M. Kogălniceanu. În inima Clujului, ce mai?
DECI, să revin la traumă: sala de lectură în care învăț de aproape 10 ani s-a desființat. Adică s-a mutat. Într-un sediu nou. Într-un cartier nou. Într-o zonă nouă de (dis)confort. Și în timp ce ea sclipește pe toate părțile ca un Maserati nou-nouț, eu mă simt ca un copil dat afară din casă care se plimbă cu abecedarul în ghiozdan și vrea să învețe să scrie și să citească, dar nu are unde.
S-o iau cu începutul. Cred că eram în clasa a opta când am călcat pentru prima dată în sala de lectură de pe Kogălniceanu. Am intrat neinițiată și timidă, și m-am așezat la masa cu nr.1, normal - la prima masă de lângă ușă. Am privit în jur să vad dacă cineva se uită suspect la mine. Nimeni. Mi-am scos caietul cu pătrățele, manualul și stiloul, și-am încercat să "învăț", cu toate că atmosfera din jur mă fascina și nu-mi puteam controla privirea curioasă. Normal, n-a trecut mult până o doamnă (bibliotecara, normal) împreună cu un tip (un tip normal care voia, normal, locul de sub mine) m-au abordat (anormal) destul de dur. M-am tot fâstâcit, m-am scuzat, m-am justificat... apoi normal, m-am ridicat. Am primit un alt loc și mi s-a luat legitimația (da, aveam legitimație), și nu știu exact de ce, îmi amintesc bibliotecara bodogânind în continuare. M-am făcut mică, deși eram, deja, mică. La sfârșitul orelor de studiu, mi s-a întins o hârtiuță lungă și îngustă pe care să o completez cu informațiile unei cărți pe care teoretic aș fi împrumutat-o. M-am suspus, cu toate că nu înțelegeam nimic din acest ritual academic.
Au trecut aproape zece ani de atunci, iar în ziua cu masa nr.1 habar n-aveam că voi petrece sute de zile și sute (dacă nu mii) de ore în mirosul acela elevat. Am învățat să caut titluri pe computer, am prins mici "jmecherii", am adormit, am povestit, am slăbit, am mâncat, am umblat desculță, dar am scris și am citit enorm.
Sala aceasta minunată avea tot felu' de lipsuri de care m-am împiedicat, la care mai apoi m-am adaptat, și de care, în final, m-am îndrăgostit (mai puțin lipsa conexiunii la internet. am rămas la frustrare, cu toate că găsisem o soluție, dar nu era de competența bibliotecarei să ia astfel de decizii. Cum să faci cercetare fără resurse invizibile?). Când am început să merg cu laptopul la bibliotecă, m-a izbit lipsa prizelor. Asta însemna că eram nevoită să stau doar la numite locuri (4 la număr), și cum nu eram singura care scria la taste, exista o șansă ca toate locurile să fi fost deja ocupate. În sesiunea în care am realizat că soluția nu va veni "de la sine", am făcut o donație substanțială acestei săli pe care o iubeam și care mă ținea la cald: un prelungitor și un tripluștecher. Totul scârțâia în sala aceea veche: podeaua, scaunele, geamurile, și mai ales, o, mai ales ușa. Dar doamnele biblitecare erau (și sunt) minunate. Nu-mi amintesc cine exact m-a agresat de la locul nr.1 când eram pe clasa a opta, cred că era o tânără... dar în zece ani de experiență am ajuns la o concluzie "profundă": cu cât o bibliotecară înaintează în vârstă, cu atât ea e mai amabilă, mai plăcută, mai doritoare să te ajute, mai răbdătoare, mai minunată. Pe noi, veteranii sălii, ne cunoșteau pe nume și știau ce studiem și cam de câți ani (din cărțile pe care les solicitam, nu din formulare). Cât despre noi, cei vechi, cei crescuți între aceste coperți... Aveam fiecare grupurile noastre de prieteni pe lângă care cloceam mereu câte ceva, totdeauna stând cam la aceleași birouri. Apoi, ca o marcă a sălii, erau cele câteva personaje "ale locului" pe care le știam doar din vedere, dar le vedeam întotdeauna acolo. Dintre ele o voi menționa doar pe tânăra cu părul prins în coc, îmbrăcată în negru și purtând un ruj roșu aprins, care era acolo, la locul ei, de la deschidere până la închidere (tot timul zilei, orice zi!), și care avea (și are) o putere de concentrare extraordinară. E uimitor câte poți afla despre un om doar urmărindu-i spațiul de lucru. E cel mai ușor să-ți dai seama cam ce studiază și ce interese are doar citind titlurile de pe masă, dar poți afla și cât de sociabilă e persoana (de câte ori iese să vorbească la telefon sau câți alți prieteni are în bibliotecă), cât de ordonată e (vezi ce și cum ține pe birou: cafea, biscuiți, cursuri, cărți, șervețele, cremă de mâini, carioci sau creioane, carioci și creioane și markere și "highlightere" colorate, telefon/telefoane, balsam de buze, suc, apă, lapte bătut, poza iubitei etc.), cum reacționează sub stres (oricare 5 minute în sala de lectură în perioada sesiunii sunt suficiente pentru a putea trage concluzii), cât de interesată e de ce studiază (test: aruncă-i o privire și vezi dacă ți-o aruncă înapoi), cât de regulat mănâncă, merge la toaletă etc. Tot în această sală de lectură, în perioada BACului, prietena mea era curtată de cel care-i va fi devenit soț. Era anul în care sala de lectură împlinea zece ani, an în care ne uitam cu ochi obosți la micuțele "printuri" de pe birourile noastre, pe care scria De zece ani aici împreună. Zece? Fiecare zi de studiu părea o veșnicie incomensurabilă.
Sala de lectură de pe Kogălniceanu a fost o constantă a vieții mele în liceu și în facultate. Am învățat pentru capacitate și bac, olimpiade și sesiuni, am scris o licență frecându-mi coatele de mesele de lemn vechi și mi-au crescut concomitent picioarele și mintea. Cu toate că aparatul de cafea făcea o cafea oribilă, atât de tare încât ar fi ros chiar și o ediție de Shakespeare, opere complete cu copertă de carton, cu toate că la toaletă nu era niciodată hârtie igienică, iar telefonul fix (bine ascuns între cărți) se auzea din orice colț al sălii, eu și mulți alții am găsit aici ce căutam: confortul și liniștea de care aveam nevoie când pătrundeam în propriile creiere.
Clădirea de pe M. Kogălniceanu a fost retrocedată iar sala de lecutră s-a mutat la "sediul central" de pe Calea Dorobanților. Pe scurt, o detest! Sunt aici de trei ore și tot ce-am reușit "să lucrez" este acest text plin de nostalgie și frustrare. Vă rog să mă scuzați, mă duc până la toaletă să verific dacă este hârtie igienică. Apoi am plec spre oriunde, înainte să îmi ratez complet ziua. Și sesiunile.
Cu drag, dor și nostalgie, pentru Cristina, Cupi, Miri, Beni, Dani B., Andrew, Teddy, Joni, Oli, Claudia, Rebeca, Marcu, Tudor , Rafa, Delia, Mona și alții care mi-au îmbogățit anii sălii de lectură de pe Kogălniceanu. It is over, my friends. The game is OVER.
Trăiesc o traumă, destul de greu de explicat, pentru că sunt conștientă de faptul că puțini sunt cei care mă citesc vor înțelege. Scriu, oricum, pentru toți aceia care au nevoie de o explicație.
Anul acesta (sper să) termin masterul și a doua facultate, deci sunt în școală de mulți, mulți ani - să tot fie vreo 17 la un loc (unde mai pui faptul că am început clasa I de trei ori până să o și termin). Casa noastră e un fel de gară în care unu' vine, altu' pleacă, unu' cântă la pian, altu' are musafiri. Niciodată n-am putut învăța acasă, astfel încât refugiul meu a fost Sala de lectură O. Goga de pe strada M. Kogălniceanu. În inima Clujului, ce mai?
DECI, să revin la traumă: sala de lectură în care învăț de aproape 10 ani s-a desființat. Adică s-a mutat. Într-un sediu nou. Într-un cartier nou. Într-o zonă nouă de (dis)confort. Și în timp ce ea sclipește pe toate părțile ca un Maserati nou-nouț, eu mă simt ca un copil dat afară din casă care se plimbă cu abecedarul în ghiozdan și vrea să învețe să scrie și să citească, dar nu are unde.
S-o iau cu începutul. Cred că eram în clasa a opta când am călcat pentru prima dată în sala de lectură de pe Kogălniceanu. Am intrat neinițiată și timidă, și m-am așezat la masa cu nr.1, normal - la prima masă de lângă ușă. Am privit în jur să vad dacă cineva se uită suspect la mine. Nimeni. Mi-am scos caietul cu pătrățele, manualul și stiloul, și-am încercat să "învăț", cu toate că atmosfera din jur mă fascina și nu-mi puteam controla privirea curioasă. Normal, n-a trecut mult până o doamnă (bibliotecara, normal) împreună cu un tip (un tip normal care voia, normal, locul de sub mine) m-au abordat (anormal) destul de dur. M-am tot fâstâcit, m-am scuzat, m-am justificat... apoi normal, m-am ridicat. Am primit un alt loc și mi s-a luat legitimația (da, aveam legitimație), și nu știu exact de ce, îmi amintesc bibliotecara bodogânind în continuare. M-am făcut mică, deși eram, deja, mică. La sfârșitul orelor de studiu, mi s-a întins o hârtiuță lungă și îngustă pe care să o completez cu informațiile unei cărți pe care teoretic aș fi împrumutat-o. M-am suspus, cu toate că nu înțelegeam nimic din acest ritual academic.
Au trecut aproape zece ani de atunci, iar în ziua cu masa nr.1 habar n-aveam că voi petrece sute de zile și sute (dacă nu mii) de ore în mirosul acela elevat. Am învățat să caut titluri pe computer, am prins mici "jmecherii", am adormit, am povestit, am slăbit, am mâncat, am umblat desculță, dar am scris și am citit enorm.
Sala aceasta minunată avea tot felu' de lipsuri de care m-am împiedicat, la care mai apoi m-am adaptat, și de care, în final, m-am îndrăgostit (mai puțin lipsa conexiunii la internet. am rămas la frustrare, cu toate că găsisem o soluție, dar nu era de competența bibliotecarei să ia astfel de decizii. Cum să faci cercetare fără resurse invizibile?). Când am început să merg cu laptopul la bibliotecă, m-a izbit lipsa prizelor. Asta însemna că eram nevoită să stau doar la numite locuri (4 la număr), și cum nu eram singura care scria la taste, exista o șansă ca toate locurile să fi fost deja ocupate. În sesiunea în care am realizat că soluția nu va veni "de la sine", am făcut o donație substanțială acestei săli pe care o iubeam și care mă ținea la cald: un prelungitor și un tripluștecher. Totul scârțâia în sala aceea veche: podeaua, scaunele, geamurile, și mai ales, o, mai ales ușa. Dar doamnele biblitecare erau (și sunt) minunate. Nu-mi amintesc cine exact m-a agresat de la locul nr.1 când eram pe clasa a opta, cred că era o tânără... dar în zece ani de experiență am ajuns la o concluzie "profundă": cu cât o bibliotecară înaintează în vârstă, cu atât ea e mai amabilă, mai plăcută, mai doritoare să te ajute, mai răbdătoare, mai minunată. Pe noi, veteranii sălii, ne cunoșteau pe nume și știau ce studiem și cam de câți ani (din cărțile pe care les solicitam, nu din formulare). Cât despre noi, cei vechi, cei crescuți între aceste coperți... Aveam fiecare grupurile noastre de prieteni pe lângă care cloceam mereu câte ceva, totdeauna stând cam la aceleași birouri. Apoi, ca o marcă a sălii, erau cele câteva personaje "ale locului" pe care le știam doar din vedere, dar le vedeam întotdeauna acolo. Dintre ele o voi menționa doar pe tânăra cu părul prins în coc, îmbrăcată în negru și purtând un ruj roșu aprins, care era acolo, la locul ei, de la deschidere până la închidere (tot timul zilei, orice zi!), și care avea (și are) o putere de concentrare extraordinară. E uimitor câte poți afla despre un om doar urmărindu-i spațiul de lucru. E cel mai ușor să-ți dai seama cam ce studiază și ce interese are doar citind titlurile de pe masă, dar poți afla și cât de sociabilă e persoana (de câte ori iese să vorbească la telefon sau câți alți prieteni are în bibliotecă), cât de ordonată e (vezi ce și cum ține pe birou: cafea, biscuiți, cursuri, cărți, șervețele, cremă de mâini, carioci sau creioane, carioci și creioane și markere și "highlightere" colorate, telefon/telefoane, balsam de buze, suc, apă, lapte bătut, poza iubitei etc.), cum reacționează sub stres (oricare 5 minute în sala de lectură în perioada sesiunii sunt suficiente pentru a putea trage concluzii), cât de interesată e de ce studiază (test: aruncă-i o privire și vezi dacă ți-o aruncă înapoi), cât de regulat mănâncă, merge la toaletă etc. Tot în această sală de lectură, în perioada BACului, prietena mea era curtată de cel care-i va fi devenit soț. Era anul în care sala de lectură împlinea zece ani, an în care ne uitam cu ochi obosți la micuțele "printuri" de pe birourile noastre, pe care scria De zece ani aici împreună. Zece? Fiecare zi de studiu părea o veșnicie incomensurabilă.
Sala de lectură de pe Kogălniceanu a fost o constantă a vieții mele în liceu și în facultate. Am învățat pentru capacitate și bac, olimpiade și sesiuni, am scris o licență frecându-mi coatele de mesele de lemn vechi și mi-au crescut concomitent picioarele și mintea. Cu toate că aparatul de cafea făcea o cafea oribilă, atât de tare încât ar fi ros chiar și o ediție de Shakespeare, opere complete cu copertă de carton, cu toate că la toaletă nu era niciodată hârtie igienică, iar telefonul fix (bine ascuns între cărți) se auzea din orice colț al sălii, eu și mulți alții am găsit aici ce căutam: confortul și liniștea de care aveam nevoie când pătrundeam în propriile creiere.
Clădirea de pe M. Kogălniceanu a fost retrocedată iar sala de lecutră s-a mutat la "sediul central" de pe Calea Dorobanților. Pe scurt, o detest! Sunt aici de trei ore și tot ce-am reușit "să lucrez" este acest text plin de nostalgie și frustrare. Vă rog să mă scuzați, mă duc până la toaletă să verific dacă este hârtie igienică. Apoi am plec spre oriunde, înainte să îmi ratez complet ziua. Și sesiunile.
Cu drag, dor și nostalgie, pentru Cristina, Cupi, Miri, Beni, Dani B., Andrew, Teddy, Joni, Oli, Claudia, Rebeca, Marcu, Tudor , Rafa, Delia, Mona și alții care mi-au îmbogățit anii sălii de lectură de pe Kogălniceanu. It is over, my friends. The game is OVER.
7 comentarii:
mi-e prea rusine, dar as plange de nedreptatea asta :(...
Aici am invatat si eu in facultate, aici impartea o fata draguta sandviciurile cu mine (dupa care ieseam la povesti pe afara), aici am invatat 14 zile la examenul ce se anunta cel mai greu din facultate, si la care, minune mare, am luat 10 (dar si la altele la care am luat 5). O si ce frumos era drumul primavara pe Koganlniceanu pana la sala, sau in pauze, in mirosul florilor de tei...
Citisem ca e posibil sa fie retrocedata familiei Banffy parca, si acuma imi pare rau ca nu am mai fost odata inainte de mutare, pentru o ultima fotografie mintala.
:))))) ce bine ca nu prea ma omor eu cu invatatul.....pentru mine ar fi o tragedie daca s-ar desfiinta biblioteca si nu as mai avea de unde sa iau carti....sau s-ar muta intr-un loc mai aiurea:D
:)Nu pot sa nu zambesc amintindu-mi....Ma gandesc la contraste. frigul de langa usa/colt cu caldura de langa sobe, zgomotosul trafic din sala mare cu linistea din sala mica, zeci de oameni tacuti concentrati cu palcuri de galagiosi bine dispusi.....si ma mai gandesc la cat de mare era acel spatiu daca timp de 3 ani nu ne-am intalnit macar odata (2001-2003),contrastul?....urmatorii 3 ani,4,5,6
5 Feb 2004: " in fine, ti'am simtit lipsa astazi la sala... am putut si eu citi ceva ;)"
Cu nostalgie........C
top [url=http://www.001casino.com/]free casino[/url] brake the latest [url=http://www.casinolasvegass.com/]casino las vegas[/url] autonomous no set aside reward at the foremost [url=http://www.baywatchcasino.com/]online casino
[/url].
Lots of people online have the same troublesome experiences when they simply want to learn more about anything specific.
Most do not consider the time to look deeper in the search results, and they often miss out on what they need.
On the other hand this is something that everyone can occasionally experience, so your situation is not unique. What we have done is compile some solid research about [url=http://nhommuadeal.com/thoi-trang.html]Thoi trang nu[/url] and put it in one place.
So just finish reading this to glean enough to begin forming a great foundation.
The relative difficulties of women's and men's fashion
Both men and women can feel the difficulties of keeping their wardrobe up-to-date and in season, yet men's fashion usually feels a lot less difficult. Of program, for both genders, costumes and style options can be just as elaborate, and there are several'fashionable'items that could rapidly become fashion faux pas - who can say they often see people travelling in 70s flares? On the other hand, men's style has a few choice items which will exist eternally - which man is going to look out of position with a good-quality, tailored suit, for example? Select basic cuts, colours and fabrics and you'll never look out-of-place.
Why classic men's fashion is amazing
The basic man's suit has scarcely changed for over a hundred years. True, there are several types for different events, but they are all popular in their pursuit of a wise, sharp look for the individual. The best part about basic fashion for men is that it's efficiently trendy simply neat. A well-groomed man can more often than not appear his sharpest in a well-tailored suit, and it is a testament to the design of such clothing. A suit will be used to work in many professions due to the professional search it offers to the individual, instilling a sense of respect and confidence. Similarly a suit will be worn to several social occasions, such as a tuxedo to a black-tie affair. This incredible flexibility which allows suits to be worn in almost all events is what gives it its classic edge and a lasting invest men's fashion.
Modern developments in classic men's fashion
Whilst common men's designs can never be replaced, it is interesting to note that shifts in men's fashion trends have produced certain classic clothes back in fashion. The popularity of vintage clothing, specifically, has brought back a wide-variety of classic models into men's closets, such as that of the dandy man. 'Dandy'is a term used to make reference to men who dress in a classic yet expensive way, working in a refined method and placing importance on appearance. This trend for nearly'over-the-top'classic style for men is apparent from events including the'Tweed Run', where men and women of all ages clothe themselves in obviously Victorian-style clothing and decide to try the streets on vintage cycles - with most of the men sporting impeccable mustaches! That is just one single of many types of research presenting the resurrection of such variations. Additionally, there are numerous sites on line which concentrate on gentlemanly style - such as'The Dandy Project'and'Dandyism'- as well as whole websites such as'The Art of Manliness'specialized in giving articles on traditional men's fashion and grooming.
In conclusion, although certain areas of common men's style can be brought back as new movements, the fundamental clothes that they are based on will never slip out of fashion.
"All it will take really are a few basic clothes. And there's one key - the simpler the better." - Cary Grant
StyleGun is an online men's fashion store with a complex angle.
Read More: [url=http://www.23hq.com/thegioithanhlich/story/9745336]thoi trang nu gia re[/url]
Trimiteți un comentariu