Am stiut ca ma voi întoarce la ei de prima data când ochii mei au întâlnit ochii lor. ma cucerisera iremediabil...
Nu trebuia sa fiu acolo in acel moment. Alta era slujirea mea in acea saptamana de august cand pentru prima oara am decis in cel mai spontan mod sa merg “la Dunare”. Dar pentru mine, nimic n-a mai fost la fel. Dintre oale si legume, gandurile mele erau lipite de cei cativa micuti pe care i-am lasat la casele lor neterminate, in plina campie si praf. Am vazut nevoia lor de a fi tinuti in brate, de a fi invatati sa manance bomboane si de a fi auziti cand plang.
A trecut un an de atunci. Un an in care i-am revazut de cateva ori, dar un an in care au fost zilnic prezenti in gandurile, visele si rugaciunile mele. Mi-am imaginat cu pofta ziua in care printre ambalaje de bomboane si zambete largi, prietenii mei mari vor cunoaste prietenii mei mici, si n-am avut pentru nici o secunda indioala că, odată ajunsi in tinutul pustiit de inundatii si saracit de spirit, vietile tutoror celor care s-au murdarit pe picioare vor fi atinse pentru totdeauna.
...Si Dumnezeu se tine mereu de cuvant. Cu o mana de oameni dintre cei mai diferiti, fiecare cu motivatiile, asteptarile si dorintele lor, am “coborat” in Rastul Vechi, entuziasti si plin de voie bune. Totusi, ma simteam cu spatele descoperit, pentru ca desi cam opt adulti se perindasera pe listele noastre de participanti, Dumnezeu a vrut sa ne lase pe noi, cativa de tinerei necopti, sa stam in arsita coruptiei si a conflictelor din comuna....singuri. M-am descoperit in situatia de a purta discutii si de a ridica probleme pe care n-am crezut vreodata sa le ating, cu oameni mari si mici, importanti sau aparent neinsemnati.
Tabara de la Rast a fost pentru mine un spectacol care desi a trecut prin sufletul si mainile mele, nu era al meu. Un spectacol al deciziei luate in alta dimensiune, decizie care acum s-a cristalizat in cel mai fantastic mod, care a depasit orice putere a imaginatiei. Nevrednica dar onorată, i-am multumit lui Dumnezeu ca m-a invitat pe mine dintre toti cei care puteau face o treaba de o sută de ori mai bună. N-a fost deloc usor, si adesea piesele nu s-au potrivit in imaginea de ansamblu. Dar sus sforile erau tinute bine in maini puternice, si lectiile de viata au fost pe masura. Am vazut ca atunci cand nu stingi si nu negi chemarea, si cand vrei sa faci ceva mic pentru cineva mic, se intampla ceva mare... mult, mult mai mare decat un om, doi, zece sau cinsprezece pot construi.
Mai erau doua saptamani pana la tabara si nu aveam nici 10% din fondurile necesare. Dar in economia lui Dumnezeu banii nu sunt nici o problema, nici o scuza, si cand El invita, tot El “face cinste”. In aceeasi ordine de idei, de la o zi la alta numarul celor care se retrageau era tot mai mare. In fiecare dimineata lista de participanti era alta, si ma intrebam “oare pana diseara cati vom fi”? Am experimentat faptul că adevaratii prieteni sunt cei care cred in visele tale, si stiu sa-ti intinda aripile cand vantul e prea puternic. Dar nu in ultimul rand, iti stau alaturi pana la capat, cum stiu ei mai bine. Eu am am avut parte de acest lucru din plin, si am vazut din nou ca prietenia este unul dintre cele mai extraodinare daruri pe care omerirea le-a primit, cu obligatia de a-l da mai departe.
Povestea taberei de la Rast a inceput acum un an. Dar nu s-a terminat. Mii se ochisori asteapta sa fie descoperiti, priviti si iubiti. Mai mult decat atat, probabil nu se va termina vreodata, pentru ca samanta plantata in inima mea abea incepe sa creasca, si pentru ca inainte de a cred eu in El, a crezut El in mine. Si asta nu se va schimba niciodata.
Sefa :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu