Revin după câteva luni bune cu un nou text scris în tandem cu Bogdan Stănescu inspirat de o fotografie făcută de el. Textul lui, aici. Textul meu, aici:
De ce nu suntem ca peștii?
De ce nu înotăm în liniștea din adâncimi fără să ne fie urmărită fiecare mișcare? De ce nu sărim doar din când în când la suprafață, stârnind zâmbete pe fețele celor care stau la mal? De ce nu uităm? De ce nu trecem unii printre alții fără să întoarcem capul? De ce nu ne pierdem în anonimat? De ce încercăm mereu să ieșim în evidență? De ce nu putem fi toți la fel? De ce nu înotăm toți în aceeași direcție? De ce nu alunecăm printre pietre și alge fără să lăsăm nicio urmă, fără să știe măcar umbra pământului că am trecut pe acolo? De ce avem amprente? De ce murim lent? De ce avem nevoie de atât de mult pentru a fi fericiți? De ce lăsăm urme în amintiri? De ce lăsăm urme în nisip? De ce nu putem facem pas după pas fără ca pământul să absoarbă și să pietrifice urma piciorului nostru, umbra prezenței ființei? De ce, oare, nu putem avansa altfel? De ce, oare, nu suntem ca peștii?
*urmează și ultimul text despre lunga plimbare pe Camino de Santiago în curând...
Un comentariu:
de ce oare nu umblam mai multi in pasii mari ai predecesorilor nostri, aproape toti cei care au insemnat ceva in istorie au ca punct de plecare o suferinta greu de purtat pe umeri, dupa care urmeaza expulzarea interplanetara...de ce nu putem fi magnifici cand toate curg frumos?
Trimiteți un comentariu