Despre autodistrugere

Un textuleț din multele scrise pentru diverse examene jurnalistice.

[subiect] Scrieți un comentariu în care să se trateze o problemă de administrație locală din comunitatea unde trăiți.

Clujenii au demonstrat că se poate! Cu mic, cu mare, 3000 de clujeni au plecat sâmbătă dimineața (22mai) să facă "o leacă" de curățenie prin împrejurimile orașului și până la marginile județului, ca parte a proiectului-pilot Let's Do It Romania! Proiectul în sine - superb după părerea mea - încearcă să tragă o alarmă în ce privește aruncarea deșeurilor în natură. Pe 25 Septembrie toată România va fi invitată să iasă din casă și să participe la curățenia generală. (...) Implicarea celor 22 de școli din Cluj, Câmpia Turii, Dej, Huedin, Turda ne permite să visăm o România mai curată peste zece ani, iar cei aproximativ o mie de elevi voluntari alături de cadrele didactice ne spun ceva despre solidaritate (nu despre forțarea copiilor să iasă pe teren ca pe vremea Răposatului, după cum cârcotesc unii). (...)

Dar campania LDIR a implicat și oficialitățile locale. Cum au reacționat acestea? Câteva dintre ele s-au apucat, de rușine, să strângă gunoaiele în avans, urmând să sară peste curățenia generală din 22 mai. Primarul din Cojocna a acoperit cu excavatoare o groapă ilegală de gunoi astupând-o cu pământ. Și asta ne spune (alt)ceva despre solidaritate, dar și despre o mentalitate națională și o incultură a reciclării.

Pe plan național suntem o țară care produce printre cele mai mici cantități de deșeuri din Uniunea Europeană, dar suntem pe penultimul loc judecând după proporția deșeurilor reciclate: doar 1% din gunoiul strâns este și reutilizat, restul fiind depozitat în gropi de gunoi. Țări precum Danemarca, Irlanda sau Cipru au generat 770kg-800kg de deșeuri/persoană în 2008, pe când România s-a rezumat la doar 382 de kilograme. Un sondaj recent arată că 9 din 10 români români știu ce presupune colectarea selectivă. Totuși, unul din zece români trăiește într-o localitate fără servicii de salubritate, practic aproape tot gunoiul ajungând pe câmp sau în ape. Prima campanie serioasă de reciclare în România (Mișcarea de Reciclare) a debutat abia în 2009.

Clujul a fost ales pentru proiectul-pilot LDIR din cauza celui mai mare număr de voluntari înscriși. La nivelul administrației locale, autoritățile clujene reciclează în prezent doar jumătate din procentul deșeurilor cerut de ministrul Laszlo Borbely, care a propus un act normativ ce obliga municipalitatea să recicleze minim 15% din totalul anual. Conform datelor oferite de Primăria Cluj-Napoca, se reciclează aproximativ 8% din cantitatea totală anuală de aproape 200.000 de tone. Ei bine, campania de strângere a deșeurilor din județ a vizat volumul de deșeuri necolectate de către autorităție locale și dintr-un "șut" a strâns 200 de tone, ceea ce - spun reprezentanții LTIR - reprezintă cam 30% din totalul gunoaielor depozitate ilegal în județ.

Lipsa de implicare a autorităților duce inevitabil la o lipsă de interes din partea cetățenilor. Antrenarea cetățenilor în campania de sâmbătă (și în Ziua Națională a Curățeniei din 25 septembrie) va duce, sperăm, la sensibilizarea autorităților care vor înțelege - poate pentru prima dată - că ei dețin mijloacele de a face primul pas înspre o schimbare. Dar cum se va întâmpla asta oare, când Poliția Română crapă semințe prăjite în timp ce scrie amenzi?

Este luni dimineață și locuiesc într-un județ cu 30% mai curat decât era vineri dimineață, probabil cel mai curat județ din țară. Este luni dimineață și locuiesc într-un județ care reciclează jumătate din minimul cerut prin lege de deșeuri strânse anual. Este luni dimineața și trăiesc într-o țară care produce puținul gunoi care, în câțiva ani, o va distruge.

"nu e treaba mea"

Am să fac o scurtă și foarte rapidă pauză de la mărunțelele exerciții începute, pentru că așa simt azi. E miercuri la prânz și nu sunt într-o stare foarte creativă a minții. Afară plouă și între pereții acestei camere albe se aud doar bulele apei minerale din paharul de plastic. Probabil îmi folosesc toată creativitatea căutând scuze presei românești pentru "subțirimea" ei, acum când de câteva zile bune sap tot mai adânc după subiecte de calitate și editoriale care nu plâng de milă autorilor lor, dar nimic nu se ivește în zare. Apropo de nimic, iată două situații petrecute între orele 10 și 15, azi.

Evenimentul 1.

Am comandat un taxi împreună cu mama mea pe care o așteptau deja studenții la școală.

- 4 minute, îmi spune ardelenește dispecera.

Patru minute e rezonabil. Așteptăm, deși în întârziere deja. Povestim cu bunica. Eu mi-aș face o cafea rapidă, dar nu mai este timp. Mama iese în fața casei, în așteptarea taxiului care nu mai apare. Eu mă gândesc tot la cafeaua aceea, dar îmi închid resemnată geanta și ies și eu. Mama se joacă cu câinele.

- N-a venit?

- N-a venit.

Sun înapoi la taxi _ _ _ _ _  . Doamna mă roagă să aștept pe fir. După (nu exagerez) 2 minute în care m-a iritat și mai amarnic melodia din funal, sunt anunțată că taxiul va ajunge într-un minut.

Deja întârziase vrei 10 minute, dar chiar nu aveam chef de scandal. Pe când după încă 3 minute a și apărut, eram deja furioasă. Din cauza cafelei, nu altceva.

- Se mai întâmplă, ne-a zis tânărul taximetrist după ce l-am întrebat politicos ce s-a întâmplat...

Iată cum taxiul nostru a venit în 14 minute în loc de 4, anunțate.

Evenimentul 2.

Lucrez provizoriu într-un birou gol-goluț în care urmează să se mute un departament. Am fost sunată și informată că urmează să vină un oarecare ins cu "niște" mobilă. Bătaie în ușă, și domnul șofer - altminteri un domn "bine", cu o mustăcioară îngrijită și o burtică decentă - mă anunță că a adus mobila... daaaaaar nu e treaba lui să o mute, așa că o lasă în parcare.

- Nu e treaba mea!, mi-a zis pur și simplu...

Subsemnata cască ochii mari și nu apucă să spună nimic: pe când iese din clădire, camionul pleacă din parcare. Adiministratoarea complexului - imposibil de găsit. Recepționera, o tânără foarte drăguță și foarte amabilă, insistă cu telefoane spre birou dânsei, dar nimic.

Numa' bine că afară începe ploaia peste minunăția de mobilă: 3 corpuri cu sertare și două scaune pe roți. Tânăra recepționeră, din proprie inițiativă, se oferă să mă ajute să car mobila - care din fericire era toată pe roți (mobila, desigur). Târâș-gropiș am împins corpurile cu sertare pe lângă clădiri până în fața ușii blocului de unde doi tineri simpatici/sportivi/amabili ne-au ajutat cu urcarea mobilei pe trepte.

Întrebarea mea e simplă:

Dacă taximetristul de dimineață nu și-a făcut deloc treaba și

șoferul camionetei și-a făcut doar treaba,

atunci ce făcea tânăra recepționeră împingând mobila prin curtea complexului când, cu siguranța asta nu era treaba ei? Grea întrebare! Îmi revine un singur răspuns frumos formulat de înțeleptul Caragiale:
Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.

Ce îmi face plăcere? (exercițiul 5)

Mi-a plăcut exercițiul acesta pentru că mi-a stimulat imaginația și simțurile, dar și pentru că am realizat din nou faptul că oamenii mulțumiți și fericiți sunt și cei mai plăcuți "la vedere". N-am zis nimic, știu, dar ce voiam să sublinez este faptul că sunt sute și mii de lucruri mici și mari care ne fac fericiți și pe care le neglijăm, concentrându-ne mai degrabă pe lucrurile care ne irită, care ne nemulțumesc și care defapt ne fac să ne simțim mizerabili zi de zi.
Eu am să dau 15 exemple de lucruri care îmi fac plăcere:

1. Să umblu desculță în iarba proaspăt tunsă și să rămân cu tălpile verzi și miros de "proaspăt".
2. Mirosul de pâine caldă, prăjitură cu scorțișoară sau orice alte patiserii care cresc în cuptor.
3. Suculentă, cu o textură grozavă de tăiței, plină de nucă și miere de "dă peste", prăjitura Kataif.
4. Să mă trezesc târziu după o seară plăcută, zâmbind, să deschid geamul să las să intre soarele și aerul proaspăt, și să îmi arunc capul înapoi pe pernă.
5. Să mă pierd în librării citind despre lucruri despre care nu știu nimic.
6. Să cumpăr flori crescute la colțul casei de la tantile care vând flori pe la colțurile din centru.
7. Să mă plimb în ploaie sau după, când praful e ud și pământul e moale.
8. Să beau cafea pe o terasele din Piața Matei și să mă uit cum copiii fugăresc porumbeii și cum damele cu tocuri nepotrivit de înalte se împiedică de dale.
9. Să sting tot ce arde în mintea mea odată cu primul reflector care se aprinde pe e scena teatrului și odată cu primul actor care intră în lumină pentru a-și lua în primire spațiul.
10. Să ascult radio Guerilla în mașină.
11. Să scriu caligrafic non-sensuri cu penița cea mai subțire și cerneala cea mai închisă la culoare.
12. Să fac propriul meu calendar de perete - cât mai mare și cât mai bogat colorat (*nu pentru că aș fi foarte organizată, ci doar pentru că... îmi place să-mi construiesc propriul calendar).
13. Părul ud, pe spate, după duș.
14. Să împachetez cadouri alegând 2-3 culori de panglică, să le asortez cu hârtia de împachetat și să improvizez alte niMICuri agățabile (un baton de scorțișoară, o bucată de sârmă modelată frumos, un fir de floare etc.)
15. Să mă simt obosită dar satisfăcută după o zi "productivă", să intru sub plapuma "pufoasă" de puf și să adorm cu capul îngrămădit între cele două perne, ascunsă în lenjeria de pat proaspăt schimbată, mirosind a frumos.

Și lista ar putea continua probabil la nesfârșit, pentru că viața este o sursă nesfârșită de plăceri mari și mici. Uneori doar înșirându-le ne dăm seama cât de multe sunt, defapt.