luni, 14 iulie 2008

C r e s c . . .


Timpul trece, si eu cresc. Percep diferit cursul anotimpurilor. Imi scot, pe rand, maselele de minte. Absolv, rand pe rand, scolile la care am visat. Pe rand, prietenii mei pleaca la familiile lor, asa cum tot rand pe rand imi schimb preferintele in materie de autori, muzica sau regizori.

Cresc, dar nu sunt atat de departe incat inocentele si stangaciile copilariei/adolescentei sa-mi fie necunoscute. Il cert pe fratele meu de 10 ani pentru lucruri pe care le faceam la randul meu, ieri-alaltaieri. Nu mai rad la toate glumele, tot asa cum sunt mult mai precauta cand imi fac un prieten nou. Mi-am dezvoltat ticuri si “fixuri” de care nici macar nu sunt constienta. Incep sa recunosc valoarea muncii, si ‘grutatea’ banului. Incep sa fac lucrurile pentru care ii judecam cu superioritate pe cei din jurul meu, si sa calc pe rand tot ce era pentru mine “eu niciodata n-am sa”... Invat sa nu ma mai mint, in timp ce masor ‘lungiminea’ neadevarului. Gasesc originalitatea autentica ca fiind o raritate, desi explozia de culori si combinatii imi fura cu usurinta ochii.

Cred ca mi-am dorit sa fiu ‘om mare’ inca de mica, desi n-as putea spune ca nu am trait anii bomboanelor gumate si a jocurilor ‘din spatele casei’. Mama-mi spune ca de mica am fost ‘matura’ (desi nu stiu exact ce inseamna asta). Paradoxal probabil, dar acesta este punctul culminant al ‘cresterii’ mele: descopar adevarul din spatele cliseelor. Incep sa recunosca cand nu stiu ceva, fara sa improvizez raspunsturi stalcite, doar pentru a ma demonstra.

Reinventez, poate, roata. Dar e roata mea! Si are logica mea. Si cu cat reinventez mai mult, cu atat stiu, defapt, mai putin. Si cu cat stiu mai putin, cu atat vreau sa cuceresc mai mult. Si cu cat cuceresc mai mult, cu atat cresc mai mult. Iar ziua in care am sa mai incetez sa cresc, va fi ziua in care voi inceta sa traiesc, si voi incepe doar sa exist. Nimic nou, recunosc. Dar acum nu doar stiu, ci si cunosc acest adevar!